DEMÉNY Péter
Rîzi cu mine!
 
"Marea operă e terminată, da/Mașina se învîrte, creatorul se odihnește". Parcă acest citat din Madách ar pluti peste toate creațiile literare maghiare din Transilvania. Parcă fiecare scriitor și poet s-ar crede Dumnezeu, Atotputernicul cu care nu se poate glumi.

Aceasta este literatura paralizantă a îngrozitoarei lipse de umor. Trebuie să ne facem datoria și în timp ce o facem, trebuie să ne gîndim necontenit la popor, la menire și la alte chestii de acest gen. Să corectăm propozițiile cu mîna tremurîndă și să credem că fiecare cuvînt va fi dăltuit în piatră. Greșelile nu sunt permise, pentru că atunci cine știe ce se întîmplă cu națiunea și cu patria.
Nu este o coincidență faptul că Micul roman despre producție al lui Esterházy Péter s-a născut în țara-mamă. "Nu găsim cuvinte". O astfel de propoziție este pedepsită în Transilvania cu pierderea capului și confiscarea averii. Cuvintele trebuie găsite, fiule, nu fii leneș, mai ales nu fii iresponsabil, soarta națiunii noastre este în mîinile tale. Și cum adică nu găsim, dacă tu nu găsești, nu-i nici o problemă, adică este, dar oricum, niciodată nu am putut conta pe tine, nici nu știu dacă ești maghiar cu adevărat. Dar noi, adică noi, cu toții, vreau să spun că noi găsim, pentru că asta e datoria noastră, să eliminăm fructele viermănoase și să întîmpinăm soarta cu corpul curat, cu dinții încleștați, oricare ar fi această soartă, pentru că un brad nu cedează niciodată.

Lipsa umorului nu este neapărat o problemă: chiar și fără umor se pot scrie cărți foarte importante, vezi exemplul lui Tolstoi sau Thomas Mann. Dar ei constituie excepții: nici despre literatura rusă, nici despre cea germană nu se poate afirma că nu au simțul umorului. În Transilvania se consideră excepție cel care scrie cu ușurință poante; cel care își ignoră menirea, pentru că nu știe că ar avea așa ceva; cel care se prostește cel mai mult cu el însuși, pentru că nici nu cunoaște vreun tip mai caraghios; citind scrierile căruia omul răsuflă ușurat, apoi rîde cu poftă.

Literatura ardeleană a devenit artificială atunci cînd a devenit "din România". Atunci a fost nevoie să se creeze o ideologie în jurul ei, atunci a trebuit să fie pusă în slujba unui scop sfînt. Pînă atunci exista bine mersi, așa cum există literaturile de obicei, cu o eleganță neglijentă, între Dumnezeu și sărmăluțe. După Trianon numai plînsul mai era permis; plînsul în hohote pînă la moarte; a supraviețui, a nu se lăsa, nu, nu, niciodată.

Știu foarte bine că și ceea ce scriu eu este o ideologie; căci dacă spun că "în Transilvania se consideră excepție cel care scrie cu ușurință poante", atunci în ultimă instanță doresc să rîdă cît mai mulți oameni; și de aici nu mai e decît un pas pînă la ordinul: rîdeți, vă rog!

Pe de altă parte, tot atît de adevărat este și faptul că rîsul (ca și dragostea) este mai greu de încarcerat în ideologii decît orice altceva. Rîdeți, vă rog, aș spune, doar așa putem salva maghiarimea din Transilvania, și aș auzi deja rîsul izbucnind. Desigur, acest lucru mi-ar provoca o stare de confuzie și aș începe și eu să rîd.

Nici nu e o idee rea: ar trebui să rîdem neapărat la auzul anumitor cuvinte. Greutate, mărgea, scoică, palmier, brad, hahahahaha! Brad, culmea, nu cedează, hihihihihihihihi! Trianon, acesta e chiar bancul secolului, ab-so-ho-lut genial! Ne-am prăpădi de rîs.

Și nu ne-am mai gîndi la literatura maghiară din Transilvania.

Traducerea: Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.10.09.

articolul în format *.pdf