Al. CISTELECAN
Literatura și literaturile Transilvaniei
 
Numărul de față, după cum cititorul poate vedea de îndată, nu-și pune problema literaturii ca literatură. Ca artă și valoare, cum s-ar zice. El nu e rezervat, prin urmare, cercetării literare, ci doar unei anumite problematizări a literaturii "de trei limbi" scrise în Transilvania. Ne dăm seama - și ne cerem scuze, cu speranța că vom putea îndrepta lucrurile în viitor - că am ignorat (cu bună știință, dar nu din rea voință) alte cîteva "literaturi" mai mici, dar cu notele lor de personalitate (slovacă, sîrbă ș.a.). Am făcut-o dintr-un principiu de economie a dezbaterii, nu din porniri discriminante.

Am încercat să focalizăm discuția, înainte de a o deschide prea tare.

Liber e oricine, zicea pe vremuri Zarifopol, să judece literatura după cum îl taie capul și să-i dea ce întrebuințare voiește (istorică, sociologică, biografică etc.; azi poate că ar fi adăugat și "multiculturalistă"). Dar numai după ce ea a fost mai întîi judecată estetic. Primordialitatea acestui tip de judecată - singurul adecvat, de altminteri - e motivată și impusă, adăuga eseistul, nu de altceva decît de faptul că literatura se pretinde o artă. Și, deci, întîi de toate ea trebuie judecată în ce se pretinde. Dezbaterea noastră pornește dintr-un punct ulterior acestei judecăți, pe care o fac zilnic revistele (mai) de specialitate. Ce ne interesează pe noi aici și acum e să dăm literaturii o "întrebuințare" post-estetică. Vrea, nu vrea literatura reflectă mentalitățile și e un suport de mitizare (cînd nu devine o armă demistificatoare; sau, și mai des, una propagandistică). În această calitate ne interesează cele trei literaturi "ardelene": ca suporturi și vehicule ale unor mitologii și mentalități. Literatura, spre deosebire de alte genuri mai conceptualizate ori doar mai ideologizate, are avantajul unei substanțiale ingenuități în această calitate. Ea perpetuează cu candoare miturile și conștiința de sine (individuală și comunitară). Nu mai puțin judecățile sau prejudecățile despre celălalt. O poate face, desigur, tezist și militant, după cum la fel de bine o poate face cu totală inocență. Dar nu poate să n-o facă. Oricum am lua-o, ea e un revelator. În ea se proiectează atît imaginea de sine, cît și imaginea celuilalt. Imagini care, firește, pot înfrunta riscul de a nu fi pe placul nimănui și de a supăra pe toată lumea.

Tocmai spre a vedea ce anume investesc unii și alții în literatură, cum mitizează ei "plaiul" și colina ardelene, ce așteptări și ce viziune au asupra Transilvaniei, am însoțit dezbaterea de cîteva texte "clasice", care rezumă (din perspective parțiale și "implicate") această problematică. E bine ca ungurii să știe cum văd românii Transilvania și ce anume investesc în ea. După cum se poate vedea și din conferința lui Noica și din studiul lui Mircea Zaciu, nu e vorba de o simplă provincie, ci de un loc mult mai încărcat de semnificații genezice. Dacă există o "țară Sfîntă" pentru români, aceasta e, după cîte zice literatura, Transilvania. N-au decît s-o contrazică istoricii, sociologii, mitografii, etnografii și toți ceilalți studioși. Iar odată cu ei și oamenii de bun-simț. Literatura își face reportajul ei genuin - și profund - asupra mentalității și fervorii ce se proiectează asupra unui anumit spațiu. E foarte probabil - oricum nu imposibil - ca și ungurii să cînte aceeași partitură sacralizantă și să asistăm astfel la confruntarea a două proiecții similare, dacă nu identice. S-ar putea ca literaturile, nu în ceea ce au ele ofensiv și programatic, ci în ceea ce rulează la nivel capilar, să propună, fiecare în parte, viziunea unui Canaan. Ar fi, desigur, situația cea mai dramatică din "dialogul" celor două mitologii. E foarte puțin probabil ca partitura nemțească să aibă aceleași note patetice, avînd în vedere că din proiecția ei mitică lipsește tema și mistica "originarului". Rămîne însă de văzut - și ar fi un incitant studiu de făcut - în ce măsură "viziunile" se pot acorda, se pot suporta sau sînt atît de fundamentaliste încît rămîn ireconciliabile. Dar oglinzile trebuie puse odată și odată față-n față.

Chiar cu riscul de a trăi perplexitatea unor imagini identice.

Ancheta numărului a încercat și ea să problematizeze cel puțin două aspecte. Mai întîi, existența - sau inexistența - unor note specifice, care să marcheze "provincial" literatura scrisă în Transilvania sau de transilvăneni și care ar putea face din această literatură o unitate recognoscibilă în spațiul literaturii române, maghiare și germane. Prima întrebare atacă, deci, principiul de existență al specificului "localist": Prin ce credeți că s-a definit - și se mai definește (?) - spiritul ardelean în literatură? Al doilea aspect luat în considerare e șansa ca aceste note, în cazul în care există, să poată fi identificate, ca distincții, în toate cele trei literaturi. Firește, dacă notele distinctive există, dacă ele sînt aceleași și dacă se regăsesc în fiecare literatură, dincolo de "etnicitatea" ei, ar putea însemna că "spiritul locului" chiar există și că el sintetizează diferențele. A doua întrebare a fost așadar: Credeți că mărcile acestui spirit pot fi regăsite și în celelalte literaturi din Ardeal?
În fine, în mod oarecum logic, dacă lăsăm realității oportunitatea de a-și impune ea logica problemei, a treia întrebare a trebuit diferențiată, pentru că diferite sînt situațiile. Pentru români, ea a fost mai simplă: Există o literatură a Transilvaniei? Pentru ceilalți, mai provocatoare, poate chiar mai dramatică: Există literatură în Transilvania? Între Transilvania ca temă literară sau "spațiu literar" și existența/inexistența literaturii în această provincie nu există, firește, puncte de incidență, chiar dacă întrebările s-au jucat pe o anumită geometrie a formulării. Dar dramatismul întrebării nu se putea regăsi în condiția literaturii române. El trebuie însă înfruntat în cazul celorlalte.

2000.10.09.

articolul în format *.pdf