HAJDÚ Farkas Zoltán
Stereotipii etnice, sau de ce au dispărut din Germania muncitorii iugoslavi
 
Schimbările care au avut loc în anii nouăzeci în Europa sudestică au găsit lumea occidentală nepregătită. Și acum nu mă gîndesc în primul rînd la politicienii și sociologii care, bazînduse pe analizele diferitelor instituții de cercetare a viitorului, puteau în mod cert să-și imagineze un scenariu asemănător cu ceea ce s-a întîmplat. Mă gîndesc la omul de rînd din Europa Occidentală, consumator de mass media, care își adaptează viața de zi cu zi la "interpretarea lumii" de către aceasta. Cît de profundă a fost pierderea sentimentului de securitate am putut să evaluez și personal la un concern chimic de pe Valea Rinului, unde încă din anii '60 s-a înregistrat o afluență în masă a muncitorilor din Turcia și din fosta Iugoslavie (pentru locurile de muncă periculoase din cauza subs tanțelor chimice, nici atunci nu prea se găsea forță de muncă germană). În treizeci de ani "iugoslavii" s-au integrat exemplar, am putea spune, în societatea germană, mai bine decît turcii non-creștini; gradul de acceptare a lor a crescut, probabil și datorită turismului vest-european de pe litoralul Mării Adriatice.

Imaginea pozitivă a muncitorilor iugoslavi din marile uzine s-a schimbat radical la începutul anilor nouăzeci. Căci la începutul crizei balcanice care s-a prelungit, "iugoslavii" au dispărut din fabrici - "sub vălul nopții" așa-zicînd. În locul lor a apărut o masă multicoloră de oameni avînd strînse legături familiale cu pămîntul natal, animați de sentimente naționale: sloveni, croați, sîrbi, bosniaci, albanezi din Kosovo, pînă atunci necunoscuți de către germani. Camarazii de muncă priviți de către muncitorii germani timp de două decenii ca "străini pașnici" păreau să-și fi pierdut rațiunea sănătoasă, căci în scurt timp nu s-au mai sinchisit de consensul realizat în cursul anilor, care le asigura o conviețuire pașnică și prosperă, ajungîndu-se astfel la vrajbă între diferitele grupuri etnice și uneori chiar la violență. Confuzia populației autohtone s-a accentuat în continuare și datorită analizelor din mass-media, care în bună parte au tras concluzia că Europa Centrală și de Est pe cale de a se destrăma a devenit imposibil de gestionat din punct de vedere politic și primejdioasă pentru Occident. În consecință, opinia publică a interpretat drept crimă împotriva Europei civilizate orice apariție pe scena politică a unei "noi" minorități sud-est europene.

Dezmembrarea blocului estic a avut ca rezultat, pe lîngă sentimentul de insecuritate politică, și un anumit grad de insecuritate culturală - departe însă de a fi fenomen de masă - căci datorită situațiilor conflictuale dintre diferitele etnii a devenit "vizibil" că această parte necunoscută a Europei - pe care opinia publică occidentală a ignorat-o din punct de vedere cultural timp de cîteva decenii, ca fiind "orientul roșu de dincolo de cortina de fier" - în realitate nu este în mod unitar înapoiată, incultă, dar constituită din state naționale verificabile din punct de vedere politic, ci un amestec policrom de mai multe etnii, mai mici sau mai mari, diferite ca limbă, cultură și tradiții, care se delimitează unele de altele.

"Aproape fiecare națiune privește lumea înconjurătoare prin prisma adorației de sine" - scrie în 1786 medicul luminat Johann Georg Zimmermann, în cartea sa intitulată Mîndria națională. "Este mulțumită de sine prin excepție și privește mai mult sau mai puțin intenționat orice altă societate umană ca fiind de calitate inferioară." Ceea ce Zimmermann interpreta, sub semnul universalismului luminat, ca o slăbiciune vindecabilă a conviețuirii umane, cu o jumătate de secol mai tîrziu a fost considerat de către mișcările naționale europene drept virtute. Ernst Moritz Arndt, de exemplu, considera că mîndria națională și ura față de alte națiuni derivă din deosebirea orînduită de Dumnezeu dintre oameni, socotindu-le ca fiind cele mai importante elemente ale dragostei față de propriul popor.

"Mîndria națională", "sentimentul național" sînt noțiuni cuprinzătoare ale vieții sociale, alimentate de anumite simplificări. Această oglindă deformată a lumii înconjurătoare, care prezintă ceea ce este cunoscut drept bun și adevărat, iar ceea ce este străin și diferit drept fals și de mai slabă calitate, se obiectivează prin stereotipii și prejudecăți etnice.
Prezența acestor topos-uri, menite să servească "detașarea" de lumea înconjurătoare, poate fi detectată deja în evul mediu tîrziu. La început au avut ca scop delimitarea unor grupuri sau comunități - mai ales confesionale, etnice, corporatiste - de dimensiunea socială mai largă. Stereotipiile etnice cuprind imaginea pe care comunitatea și-a creat-o despre ea însăși și caracteristicile considerate a fi cele mai importante (autostereotipii), precum și opinia despre străini acceptată de către comunitate (heterostereotipii).

Strereotipiile și prejudecățile etnice sînt strîns legate între ele. Am putea spune și că, în raportarea față de mediul social mai larg, stereotipiile determină strategia grupului iar prejudecățile determină tactica grupului. În timp ce stereotipiile constituie ansamblul concepțiilor negative referitoare la un grup, bazate pe distorsiune, exagerare și simplificare, prejudecățile privind un grup oarecare înseamnă o raportare emoțională negativă, bazată pe faptul că oamenii sînt membri ai grupului respectiv.

Structura lor semantică se caracterizează în primul rînd prin o mare elasticitate, care permite o largă aplicabilitate, independent de datele spațiale și temporale. În plus, ele sînt adeseori contingente, fiindcă nu urmează totdeauna regulile logicii, iar din punct de vedere semantic sînt contradictorii. În ce privește aprecierea autohtonilor și străinilor, cele mai multe hetero- și autostereotipii sînt extrem de bipolare: acțiunile sau caracteristicile cu încărcătură pozitivă în cazul comunității proprii, aplicate la străini devin negative. (Violența și măcelul, de exemplu, sînt considerate fie ca rezistență eroică, luptă pentru eliberare, fie ca teribilă devastare. Din caracterul lor de imagine reflectată rezultă că proprietățile considerate a fi pozitive în cazul propriului popor apar drept contrariul trăsăturilor considerate negative ale străinilor (harnic, serios, doritor de cultură - leneș, resemnat, lipsit de exigențe).

Stereotipiile etnice întrețes întreaga noastră istorie și în diversele forme de expresie sînt un acompaniament quasi pemanent al vieții zilnice. Nu există fenomen social asemănător care să se manifeste cu atîta tenacitate de-a lungul diferitelor epoci. Concepțiile împovărate de stereotipii și prejudecăți referitoare la străini sînt atît de răspîndite în timp și spațiu, încît unii analiști aproape că le consideră o constantă "antropologică".

Paralel cu dezvoltarea naționalismelor burgheze, importanța stereotipiilor etnice a crescut. Funcția lor de integrare a grupurilor, creatoare de comunități, a devenit dominantă; apoi ele s-au recalificat drept condiții simbolice ale transformării unor etnii în națiuni moderne. Calificîndu-se ca purtătoare ale "caracterului național" și apoi ca descriptori ai deosebirilor dintre națiuni, au deplasat în arierplan orice noțiune referitoare la deosebiri de altă natură - confesionale, sociale, corporatiste, regionale. Au devenit parte a unei semantici de tip nou, asigurînd unitatea națională, care prin faptul că exprima și exclusivitatea s-a detașat de stereotipiile anterioare; acestea mai puteau să-și schimbe semnul, dacă întîmplarea a făcut ca vecinul să devină aliat confesional sau politic.
Din arsenalul stereotipiilor etnice dezvoltate în cursul istoriei, mișcările naționale tot mai energice au ridicat totdeauna cu plăcere cîte un element la dimensiune politică. (În perioada interbelică, stereotipiile mai vechi ale "eternității" sînt distorsionate și devin parte importantă a imaginii formate despre vecin ca dușman).

Wolfgang Höpken atribuie în Europa sud-estică a stereotipiilor descrise mai sus schimbărilor fundamentale, politice, economice și ideologice care au loc în acest spațiu. În opinia sa, dispariția vechii orientări ferme și destrămarea rapidă a vechilor atașamente au dus la zdruncinarea conștiinței identității, la pierderea în masă a sentimentului de siguranță. Karl W. Deutsch numește acest proces "faza pierderii încrederii în sine", care nu poate fi depășită decît prin identificări de grup. Deutsch consideră că acest nou proces de identificare poate fi ajutat la modul cel mai eficient prin viziunea stereotipă a străinilor, căci aceasta garantează nașterea sistemului cognitiv atît de necesar în epoca schimbărilor radicale.

Este vorba de stereotipii care ca și "codificare națională" (Bernhard Giesen) nu numai că determină univoc apartenența indivizilor, dar nu poate servi și ca mijloc de mobilizare, de disciplinare în cadrul comunității.

În cursul proceselor de modernizare care generează criza economică, distribuirea surselor de energie reduse este reglată de competiția liberă. În lupta pentru distribuție poate deveni un important mijloc de luptă și delimitarea grupurilor, căci stereotipiile care îl despart pe autohton de străin devin șabloane ale distribuirii și ierarhizării sociale, la care se poate face referire în cursul distribuirii.

Pe parcursul proceselor de modernizare, schimbările economice anulează ordinea tradițională a comunității și fac să se clatine și conștiința identitară a cîte unui grup. Drept consecință se dezvoltă o exigență specială privind simplificarea fenomenelor complicate ale societății. Cei mai buni slujitori ai procesului sînt stereotipiile etnice uniformizatoare, simplificatoare, care în momentele de criză ale zdruncinării identității ajută pe membrii unei etnii să-și redobîndească fermitatea comportamentului, le oferă orientare în mediul nou.

Bibliografie
Arndt, Ernst Moritz: Über den Volkhass und Über den Gebrauch einer fremden Sprache. Leipzig, 1813.
Deutsch, Karl W.: Nationenbildung - Nationalstaat - Integration. Düsseldorf, 1972.
Giesen, Bernhard: Die Intellektuellen und die Nation. Frankfurt/M. 1993.
Höken Wolfgang: "Etnische Stereotype in Südosteuropa". În: Das Bild des Anderen in Siebenbürgen, Köln, Weimar, Wien, 1998.
Zimmermann, Johann Georg: Vom Nationalstolz. Zürich, 1980.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.09.26.

articolul în format *.pdf