Marius COSMEANU
Postcomuniști, dilematici și democrați
Atelier 
De la revoluție încoace, începînd chiar cu problematizarea ei, elita politică și intelectuală românească a însemnat de fapt existența a două grupuri aparent ireconciliabile, cu o cultură politică și un sistem de valori diametral opuse. Prin falsa emanație a FSN și a lui Ion Iliescu (ori viceversa), frustrarea produsă în rîndul celor care au sperat într-o schimbare politică radicală în România, nu putea avea un alt efect decît delimitarea și apoi, o poziție intransigentă de adversitate față de cei care "furaseră" revoluția, amînînd astfel, impardonabil, ieșirea din comunism. Societatea românească s-a manifestat și ea în acești ani, în mod divizat: ori de cîte ori un subiect fierbinte intra în dezbaterea publică el însemna totodată o nouă ocazie de dihotomizare, de grupare a părților în jurul uneia din marile alternative oferite spre alegere. Așa s-a întîmplat cu dilemele naționale privind revoluția, existența sau nu a teroriștilor, aplicarea punctului opt al Proclamației de la Timișoara, reabilitarea sau nu a mareșalului Antonescu, problema republicii sau a monarhiei și, mai recent, cele legate de semnarea tratatului bilateral cu Ucraina sau de poziția României față de bombardarea Iugoslaviei de către forțele NATO, pentru a reaminti doar cîteva din elementele care au făcut să continue războiul ideologic româno-român.

Dostoievski spunea că nimic nu-i unește mai mult pe oameni decît crima făcută în comun. Dincolo de reflexele moștenite din vechiul regim, mentalitatea, limbajul sau chiar încercarea de a continua într-o formă (aproximativ) umană un sistem ale cărui idealuri au fost "întinate" de clanul Ceaușescu, ceea ce explică în primul rînd solidaritatea forțelor post-comuniste din România este conștientizarea culpabilității în rîndul acestora, a coparticipării lor la un regim de teroare, unic în țările comuniste din fostul spațiu ex-sovietic.

De cealaltă parte, nostalgia unei alte epoci - perioada interbelică - de referință pentru istoria României (chiar dacă era departe de o democrație parlamentară funcțională) a strîns laolaltă, imediat după revoluție, personalitățile care susțineau valorile democratice ale statelor europene, valori a căror consistență în perioada respectivă era discutabilă. Pentru că, prin însuși felul de a se raporta la ele, preluîndu-le fără existența unui fond, cum bine observa Titu Maiorescu încă acum mai bine de un secol, se nega de fapt condiția de european. A dori cu orice preț să fii european, copiind în goană și cu jumătăți de măsură norme și valori care caracterizează organic alte societăți, nu ține cîtuși de puțin de mentalitatea europeană.
*

Marile teme din dezbaterea publică a ultimilor zece ani au dus așadar la crearea unei falii care a împărțit societatea românească în două: pe de o parte, post/cripto- comuniștii, convertiți, după cum bine vedem - acum, înaintea "balului din noiembrie" - în promotorii integrării euro-atlantice și ai capitalismului, iar pe de altă parte, democrații, susținători și simpatizanți ai partidelor istorice. Toată această confruntare publică însă își păstrează echilibrul de forțe doar pînă atunci cînd tema pusă în discuție nu este una direct sau indirect legată de chestiuni (false sau nu) ce țin de aspecte ca statul național, istoria României, integritatea și identitatea României, respectiv a românilor ș.a.m.d. În aceste cazuri are loc o mutație, un schimb al raporturilor de forțe, revelatoare pentru gradul de europenism de care aminteam.

Prin urmare, situarea pe poziții de adversitate între cele două părți este una aparent ireconciliabilă, similitudinile și chiar convergența anumitor vederi în rîndul post-comuniștilor și a "democraților" evidențiindu-se atunci cînd, așa cum spuneam, sînt problematizate teme care, într-un fel sau altul, sînt percepute de ambele părți ca reprezentînd un pericol pentru integritatea țării sau pentru însăși "ființa națională". În aceste situații, o parte din tabăra democraților fie se regrupează în "dilematici", fie trece direct în tabăra adversă. Așa se întîmplă că personalități marcante (și recunoscute) ale lumii intelectuale din România fac viraje care sînt de neînțeles nu numai pentru un străin necunoscător al specificului politicii dîmbovițene, dar și pentru cel care, chiar cunoscîndu-l, se mai amăgește cu himera verticalității morale în acest spațiu politic.
Pe de altă parte, minoritatea rămasă în tabăra democraților - alcătuită din personalități împotriva cărora s-a pornit, într-un moment sau altul, în mod obligatoriu, cel puțin o campanie de denigrare și din cercuri restrînse care își pot face prea puțin auzită vocea în spațiul public -, această minoritate deci, este marginalizată și ridiculizată. Așadar, în societatea românească de azi, a fi european "în fond", adică pînă la capăt, echivalează cu un soi de masochism social, cu o stigmatizare pe care și-o asumă conștient oricine se opune mainstream-ului. De unde și reținerea multora de a-și exprima opinia în chestiuni "delicate".
*

În acest context al (re)grupărilor în funcție de temele fierbinți ale dezbaterii publice din România ultimului deceniu, problema transilvană ocupă un loc aparte. Ea confirmă paradigma prezentată mai sus, în sensul că românul care aderă sau măcar încearcă să se raporteze la ea în termeni normali, printr-un comportament ne-spas modic devine automat un indezirabil, un element periculos, ceva de o stranietate aproape străină. Existentă în forme mai mult sau mai puțin declarate pînă în 1996, discutată la nivelul folclorului contemporan în special în urma declarației de la Timișoara, problema specificului transilvan își are păcatul originar în apartenența, timp de secole, a regiunii la statul ungar. Cauză a specificității, dar și a temerilor și criticilor îndreptate împotriva celor care susțin această specificitate, trecutul "maghiar" (de fapt: central-european) al acestui spațiu este un subiect tabu nu doar în istoriografia românească, dar și în dezbaterile publice din ultimii ani.

"Cearta" a fost declanșată, ca o ironie a soartei, chiar de regățeanul-stîngist Ion Iliescu, atunci cînd la Alba Iulia acesta flutura - exasperat și răgușit, ca orice politician care simte pămîntul fugindu-i de sub picioare - binecunoscuta hartă a lui Huntington. Apoi, ea a continuat, marcînd de data aceasta, începutul unei veritabile dezbateri publice, prin lansarea, în mai 1998 la Universitatea din Cluj, de către Fundația Pro Europa, a numărului revistei Altera, dedicat "problemei transilvane", cu participarea lui Smaranda Enache, Molnár Gusztáv, Adrian Marino, Sorin Mitu, Victor Neumann și alții, precum și prin publicistica "transilvanistă" a lui Al. Cistelecan și Traian Ștef din perioada de început a cotidianului Transilvania Jurnal. Această dezbatere care tocmai începea să exercite un oarecare impact asupra opiniei publice transilvane, a fost însă "redirecționată", în toamna aceluiași an, odată cu apariția, cu un gust de diversiune evident, a articolului-manifest al lui Sabin Gherman, urmat de campania "antisecesionistă" a mediilor bucureștene, orchestrată cu măiestrie, la care și-a adus o contribuție valoroasă, sfătuit de sfetnici buni, însuși președintele Constantinescu, prin cunoscuta sa cuvîntare de la Tîrgu Mureș din iulie 1999.

În fine, acești "pași" sau aceste etape ale "problemei transilvane" de după 1996 au fost completate și readuse pe un făgaș al normalității de două apariții editoriale: cea a selecției de studii strînse de Gabriel Andreescu și Molnár Gusztáv, în volumul Problema transilvană apărută la generoasa editură Polirom, respectiv cea a Provinciei noastre. De data aceasta însă se remarcă o veritabilă conspirație a tăcerii în jurul celor două publicații amintite. Lipsa oricărui ecou în spațiul public de la noi scoate în evidență mascarea aceleași mentalități ignorante și agresive în cazul abordărilor raționale, detașate în probleme percepute "neapărat" ca fiind fierbinți. Comparativ cu campaniile de presă declanșate anterior, Problema transilvană și, respectiv, Provincia, deși lansate la București, respectiv Cluj, au rămas într-un con de umbră suspect. Prezentarea, în decembrie anul trecut la sediul GDS, a volumului Problema transilvană, a însemnat un "boicot" al gazdelor noastre care, firesc, invitate fiind și ele, nu au fost, cu excepția notabilă a profesorului Șora, și prezente. Mi se pare semnificativ că textul citit de Molnár Gusztáv la aceea întîlnire (Credo transilvan) a apărut în revista condusă de Nicolae Manolescu, prezent și el la întîlnirea de la GDS, și nu în 22 care cam de atunci practică o cenzură demnă de alte vremuri, cînd este vorba de abordarea din perspectiva "provinciei" a problemelor statului "unitar și indivizibil".

După maniera de abordare, în jurul problemei transilvane se conturează deci mai multe pachete discursive. Unul este cel diversionist, contestatar al unei specificități regionale a ardelenilor, chiar și în cazul acelora care, trăind în afara spațiului transilvan, au o anumită admirație sau trăiesc un anume sentiment de regret că nu s-au născut aici, și care nici ei nu acceptă că ardelenii se definesc (și) regional. Un al doilea tip ar fi cel al ardelenilor "obsedați", care caută și "găsesc" diferențe acolo unde ele nu există, exagerînd anumite trăsături sau "specificități" care sînt nefondate sau nerelevante.

Între aceste narațiuni, Provincia reprezintă o voce aparte, o revenire la discursul transilvan autentic, care-și propune să dezbată în spațiul public o problemă care de cele mai multe ori iese din cadrul abordărilor non-emoționale. Acest fapt nu înseamnă însă nici pe departe că Provincia este "unitară". Concluzia pe care am putut-o trage din ultimul său număr dedicat literaturii este că avem de a face mai curînd cu o literatură română, maghiară sau germană din Ardeal decît cu una transilvană. Tot așa, alchimia articolelor apărute în celelalte numere ne relevă nu atît un transilvanism "trans-etnic", cum ar dori Molnár Gusztáv, protagonistul său principal, cît un transilvanism, în principal, românesc și unguresc. (Din păcate, lipsa elementului german din spațiul transilvan și, implicit, din paginile Provinciei, este nu numai o pierdere de care nu ne vom putea absolvi niciodată, dar "retragerea" sașilor a creat și un dezechilibru al relațiilor de putere, coabitarea interetnică "în trei" fiind mult mai funcțională decît situația actuală, în care pragmatismul nemților ne-ar mai putea scoate din "fundăturile" în care ajung negocierile dintre români și maghiari).

În timp ce transilvanismul maghiarilor este unul politic, aspect subliniat și la întîlnirea pe care redacția Provinciei a avut-o vara aceasta cu participanții la Universitatea Bálványos, transilvanismul românesc este unul preponderent cultural. Diferența aceasta între discursul hard al maghiarilor și cel soft al românilor este dată, în opinia mea, de gradul de asumare al opțiunilor, de limitele pînă la care cele două discursuri își propun să ajungă. Apar ținînd unei culturi în care a spune public lucrurilor pe nume, adică a discuta problema transilvană (și) în termenii politologiei și sociologiei, ține mai mult de firesc, autorii maghiari ai articolelor din Provincia au un mai mare impact în rîndul cititorii maghiari. Autorii români sînt mai "aluzivi" în abordarea lor. Am putea să spunem că e o chestiune de tradiție, că logica "șopîrlei", a redactării printre rînduri este moștenirea noastră, a românilor, dar același procedeu a fost aplicat în trecutul apropiat și de colegii noștri maghiari (poate mai abitir) care aveau de ocolit aceeași cenzură. Bariera, obstacolul care există în mentalul românesc, este acela al unui control social prea dur în societatea românească nu numai de astăzi, care, așa cum aminteam, creează dileme (poate că precedentul Sabin Gherman, pe lîngă caracterul lui dubios, a indus și el o anumită precauție).

Expectația în cazul cititorului Provinciei este aceeași ca și la apariția cotidianului Transilvania Jurnal. Scăldînd-o însă cu consecvență, această publicație a ajuns astăzi să se spună despre ea că mai bine n-ar fi apărut. Nu cred că perspectivele pentru Provincia merită să fie aceleași. Nu cetepopeștii sau realizatorii de show-uri somnambulice interesează, ei oricum nu așteaptă "nimic bun" din partea noastră. E vorba de acei cititori care vor o publicație ca Provincia într-o formă mai "pe șleau", dacă tot e să fie ardelenească. Versiunea în limba maghiară a început deja să fie căutată. Cea românească încă nu. Chestiunea nu este una de distribuție, ci în primul rînd una de mesaj. Continuînd să rămînem dilematici, în fază soft, ne vom contrazice pe noi înșine.

2000.09.26.

articolul în format *.pdf