SZÉKELY István
UDMR între două alegeri
Problema transilvană 
În această scriere încerc să gîndesc pînă la capăt ce influență ar putea avea asupra programului uniunii - mai ales în ce privește componentele ei strategice - participarea la guvernare a UDMR, care se apropie de încheierea mandatului său. Din lipsă de spațiu încerc să-mi formulez sintetic afirmațiile, căci o dezvoltare detaliată a lor ar putea constitui aproape în fiecare caz obiectul unui studiu separat.

Deplasările de accent la nivelul gîndirii politice din țară, precum și modificarea în sens favorabil a condițiilor-cadru de viață a minorităților îndeamnă la regîndirea programului uniunii; în decursul participării la guvernare, aprecierea UDMR de către societatea majoritară s-a schimbat în esență și în același timp mai multe puncte din programul său au fost îndeplinite.

Interesele contrare care s-au relevat în domeniul relațiilor interetnice înseamnă pentru alegători din ce în ce mai puțin factori mobilizatori și din această cauză partidele încearcă să le exploateze mai puțin în scopul cîștigării voturilor. Atîta timp cît tabăra alegătorilor a considerat mediul social ca fiind "ostil" din punct de vedere etnic, principala așteptare față de UDMR a fost asigurarea "autoapărării". Prin scăderea tensiunilor etnice, mesajul uniunii bazat în primul rînd pe acestea nu mai asigură suficientă forță mobilizatoare. În sondaje figurează cu pondere din ce în ce mai mare problemele sociale și economice, deci la acestea trebuie să răspundă meritoriu uniunea. Deplasarea de accent este apreciabilă mai ales în Secuime și în cazul blocului de la frontiera de vest, unde chestiunile interetnice sînt mai puțin hotărîtoare.

În perioada participării la guvernare, UDMR a reușit să facă acceptate mai multe puncte din programul său, privind îndeosebi învățămîntul și folosirea limbii materne în administrația publică. Reglementările nu sînt perfecte, ele necesită rectificări în mai multe cazuri, dar din punctul de vedere al progresului înseamnă o bază acceptabilă. Trăsătura comună a schimbărilor în plan juridic este că toate fac parte din categoria drepturilor referitoare la limbă și nu asigură competențe decizionale. Cu toate acestea, cred că prin legiferarea lor UDMR a ajuns la o cotitură importantă a istoriei sale.
În ce privește drepturile minorităților, eu consider - așa cum am afirmat și mai demult - că pot fi formulate două strategii diferite, avînd ca bază viziuni diferite asupra viitorului. Conform uneia dintre idei, asigurarea drepturilor referitoare la limbă constituie un cadru corespunzător pentru soluționarea problemelor minoritare. Pentru a face acceptate competențe decizionale în plus, autoguvernări, autonomii, practic nu există șanse. Populația sprijină mai puțin atribuirea unor drepturi care le depășesc pe cele privind folosirea limbii, deoarece în deceniul care a trecut nu am reușit să dovedim în mod corespunzător importanța drepturilor respective. În aceste chestiuni nu putem conta deocamdată pe sprijin internațional marcant, iar societatea românească este mai unitară în refuz decît în privința drepturilor referitoare la limbă. Iar dacă asta e situația, nu e cazul să înscriem pe ordinea de zi a politicii probleme de drept public cu noi implicații etnice. Să depolitizăm problema minoritară. Să ne folosim energia pentru punerea în practică a drepturilor cîștigate și pentru apărarea lor într-o eventuală situație de opoziție.
Baza celeilalte strategii este convingerea că menținerea și dezvoltarea identității naționale nu este asigurată prin drepturi privind folosirea limbii: sînt necesare și competențe decizionale. E foarte adevărat că pentru a face acceptate autoguvernări, autonomii care însumează diferite competențe în domeniul învățămîntului și culturii nu sînt date condițiile, dar elita politică trebuie să elaboreze un program în vederea creării acestora. În program trebuie să-și formuleze detaliat ideile, să le explice societății și anticipînd o parte a competențelor să-și dezvolte în continuare structura instituțională. Să înceapă să-și caute parteneri în societatea majoritară și să găsească sprijinitori în străinătate. În opinia mea, rezultate notabile în dreptul public avînd și relevanțe etnice se pot atinge în 15-20 de ani. Problema de bază nu este dacă UDMR publică, sau nu, un program menit să dezvolte un mediu social favorabil autonomiei, ci dacă elita politică este dispusă în următorul deceniu să investească aceeași energie ca și pentru reglementarea drepturilor privind limba, după evenimentele din 1989.

Trecerea opoziției la guvernare în 1996 a adus o schimbare de concepție și în logica funcționării instituțiilor centrale, chiar dacă mai apoi ea nu s-a dovedit a fi durabilă. Cunoscînd evoluțiile din ultimele patru ani, putem trage concluzia că structura administrației centrale de stat - elaborată la începutul deceniului de către majoritatea post-comunistă și fixată prin constituție - nu poate funcționa eficient nici cu ajutorul unei culturi politice fundamental diferite. Deficiențele structurale ale parlamentului, relațiile tensionate dintre puterea legislativă și cea executivă, contradicțiile din sfera competențelor prezidențiale, dependența față de centru a consiliilor locale și județene, sînt tot atîtea elemente care arată că întregul sistem juridic al țării trebuie regîndit la nivelul de bază. Actualul sistem nu poate să funcționeze eficient, cu această structură nu se poate asigura managementul uriașului pachet de modernizări care ar duce România mai aproape de integrarea euroatlantică, imposibilă cu acest sistem. Fragmentele de program date publicității pînă acum de către diferitele partide politice reflectă cu toate acestea o gîndire în termenii reformei superficiale a structurii dreptului public, fixat prin constituție. O reformă radicală a constituției nu a formulat nimeni pînă acum.

O altă problemă care trebuie să dea de gîndit este: cum se raportează din punct de vedere cronologic acceptarea autoguvernărilor, autonomiilor care au și implicații etnice, față de reforma generală a structurii administrației de stat. La începutul anilor ?90 s-a discutat mult dacă asigurarea unor drepturi minoritare poate să preceadă democratizarea condițiilor-cadru ale întregii societăți, sau dacă cele două procese trebuie să se desfășoare concomitent. Se pare că asigurarea dreptului minorităților la învățămîntul în limba maternă a coincis cu reforma legislativă completă a învățămîntului, iar reglementarea permisivă a limbii în administrația publică face parte dintr-un pachet referitor la autoguvernări, rezolvat în baza unei concepții schimbate. A rămas și pe mai departe nesoluționată problema folosirii limbii materne în justiție de către minoritățile naționale. Reforma generală a justiției a ajuns pe ordinea de zi abia acum, la sfîrșitul mandatului coaliției.

Reforma structurală a administrației centrale de stat și a autoguvernărilor cu caracter etnic (în ultimă analiză asigurarea competențelor decizionale necesare pentru păstrarea identității naționale), după părerea mea nu se va realiza decît prin defazare, cea de-a doua necesitînd un interval mai mare de timp. E adevărat, recunoașterea de către forurile de decizie a faptului că fără modificări structurale radicale sistemul instituțional central nu poate funcționa se mai lasă așteptată, dar în cazul lărgirii drepturilor minoritare mai trebuie îndeplinite și alte condiții.

Drept rezultat al unei modernizări întîrziate, idealul național român a devenit relativ tîrziu parte a gîndirii politice; majoritatea hotărîtoare a societății s-a confruntat începînd cu anii '60 cu problemele legate de identitatea sa națională: ce consecințe are faptul că e român, că nu e maghiar, german, eventual rom. Sînt întrebări care se nasc în mod firesc atunci cînd idealul național cîștigă teren; procesul în sine comportă valori pozitive și excrescențele comunismului național sau ale statului național nu sînt consecințele sale inerente. Tendința spre exclusivismul național este o componentă păgubitoare pentru minorități. Procesul în sine reprezintă etapa inevitabilă a dezvoltării oricărei națiuni. În jumătatea de vest a Europei acest proces s-a desfășurat demult, dar în unele țări își trăiește a doua înflorire. După 1989 în România procesul s-a accelerat, dar de la mijlocul anilor '90 înregistrează o curbă descendentă. Expresia predominanței idealului național în sfera dreptului public este statul național, care în același timp se opune rigid acordării unor competențe decizionale instituționalizate care depășesc drepturile minorităților naționale referitoare la folosirea limbii.

Un nou element al gîndirii publice din ultimii ani este problema regionalismului. În programul adoptat la congresul din 1999 al UDMR, un capitol aparte este consacrat fundamentării unei politici de asumare a intereselor specifice ale societății transilvane. În acest program sînt stabilite interese care depășesc dimensiunea etnică, ele fiind legate de modernizarea economică, socială a Transilvaniei ca regiune. Idea are și aspecte de drept public. Conform acestora autoguvernările locale ar prelua în cursul descentraliză rii tot mai multe competențe ale instituțiilor centrale. În reprezentarea acestor interese specifice, UDMR consideră drept parteneri strategici pe românii din Transilvania precum și alte comunități etnice. Proiectul de program al UDMR pentru alegerile din 2000 se împarte în trei capitole, dintre care unul se intitulează: "Ce fel de Transilvanie vrem"?, dar se concentrează exclusiv pe dezvoltarea regională fără să atingă aspectele politice sau de drept public ale problemei. Expunerea acestora cred că se va face ulterior.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.09.26.

articolul în format *.pdf