Daniel VIGHI
De la construcție la deconstrucție și retur
Problema transilvană 
La propunerea Centrului de Cercetare a Relațiilor Interetnice am început treaba la o carte, foarte liberă în formă, pe marginea activității de cercetare a unor echipe de studenți sociologi care analizează, anchetează, scormonesc, cît mai științific cu putință, relațiile interetnice în județele Harghita și Covasna. Noi, subnumiții scriitori Alexandru Vlad, Gheorghe Crăciun, Andras Visky și Daniel Vighi, (care s-a și apucat de treabă) vom scrie cum anume se petrec toate acestea într-o carte, spre pomenire. Baciul științific al transhumanței noastre în zona aflată sub focul concentrat al construcției și deconstrucției imagologice este dumnealui Marius Lazăr. Am și fost deja, cîteva zile, în locurile în care se petrece acțiunea. De aici s-au născut rîndurile de mai jos pe care m-am decis să le dau spre citire cititorilor ca un soi de hors d'oeuvre, adică un antreu, o predoslovie, o verandă hermeneutică pentru uzul general.
*

Ar mai fi de spus că nu este nicidecum simplu cu această construcție și deconstrucție, poți vedea și, cu toate astea să ți se spună: "stai, dom'le, că n-ai văzut ce trebuia, n-ai văzut bine"; și asta se poate, ajungi la vreme de dimineață în gară, am ajuns deja, fata de la CCRIT ne așteaptă pe peronul orașului Miercurea Ciuc, rapidul Korona vine de la Budapesta și ajunge în cele din urmă la Brașov, sigur că și aci poți mormăi în barbă, de ce acest tren, ce se urmărește cu el, multe întrebări îți poți pune, ar trebui să le vezi pe toate mai simplu, mai decrispat, poate că așa ai putea vedea imaginile acelea standard, la urma urmelor lipsa de diferență ți se arată pe cînd mergi la școala unde sînt cazați junii sociologi, locuri ca peste tot, mai nimic aici nu ți se arată cum că ar fi altfel, blocuri din acelea pe care le poți vedea aici, ca și în cutare cartier de oriunde, ziduri cenușii, garaje din acelea încropite, cu porți de fier prevăzute preventiv cu niscaiva țevi groase din fier, sudate în jurul lacătelor pentru ca posibilii hoți, fără nimic etnic în îndeletnicirea dumnealor, să nu poată forța lacătul cu un levier, cu o rangă din aceea de fier, balcoanele sînt și ele la fel, aceleași rufe agățate la uscat, indistincte și ele din punct de vedere interetnic, atîrnă la vedere pe sîrme cu destinație strictă, multe Dacii autohtone, parcate la intrarea în oraș pe post de taxiuri, arătînd că nu e chiar așa, că expasiunea economică nu se revelează, nu se impune ca fiind expresia a ceva cu denumirea Țintă: Transilvania, cum apare în cutare articol plin de îngrijorări responsabile, prin grija binevoitoare a cutăror servicii secrete. Cotidianul Național se îngrijorează, jurnalistul Iulian Bostan și el se îngrijorează pentru dumneavoastră în articolul chiar așa intitulat Țintă: Transilvania; într-o zi de joi, 14 august 1997, are loc îngrijorarea. Ea se întîmplă în "urma unor demersuri făcute de redacția noastră", adică au hotărît membrii colectivului cu pricina: "ia, să vedem noi cum este țintă: Transilvania" și au pornit, adică l-au trimis pe Iulian care s-a dus, a investigat, a muncit pe teren, a ajuns el (și alții) prin birourile cu secretare, cu filtre de făcut cafea pe poziție, a trecut Iulian ca o umbră, nebăgat în seamă, dincolo de anticamerele unde stăteau (ca de obicei) tot felul de petiționari mînați acolo de probleme mai mult sau mai puțin personale, fără să-i tulbure cîtuși de puțin că Transilvania, iată, a ajuns țintă pentru ceva care trebuie arătat; așadar, lasă al nostru jurnalist afară petiționarii în camerele de așteptare de prin prefecturi, de prin ministere, agenții și alte asemenea și intră să discute cu prefecții, cu directorii de agenții, cu primari, cum anume este Transilvania, țintă. Urmarea acestor diligențe, profesional împlinite, este faptul brut, spus verde-n față, ca să priceapă oricine și, mai ales, din ăștia care, ca mine, ar mai avea niscaiva rețineri, din ăștia care, cu ochii personali și cu mintea proprie, ar vrea să vadă și să judece: "nu e nevoie, ne-am informat noi pentru dumneavoastră după mai multe audiențe de taină prin birourile oficialităților acestora care au acceptat la modul inconștient UDMR-ul la guvernare". Și ce a aflat Iulică? Păi, vă spun eu ce, a aflat "despre situația economică din zonele sărace" ale Ardealului și, mai ales, din "trecătorile montane". Dacă te întrebi de ce așa, dacă te pleoștești și-ți încrunți fruntea să afli de ce, domnule, "trecătorile montane", răspunsul nu ți se dă pe loc; la întrebarea: "de ce acelea și nu depresiunile ori alte felurite forme de relief de care ținta Transilvania are parte din belșug", o explicație posibilă ne-o oferă Istoria; ea ne învață pe noi, prin pana lui Iulică, cum că acolo, în "trecătorile montane", sînt plasate din vechime punctele nevralgice ale unității statale din punct de vedere strategic și militar. De aia! Aha!, îți spui luminat și te cutremuri de spaimă și indignare cînd ți-e dat să afli că "este vorba de o analiză întocmită de serviciile de informații românești, pe baza unor note și rapoarte adunate pe parcursul mai multor ani, referitoare la motivele nedeclarate ale «investițiilor» provenite din Ungaria". Pe dată te luminezi: "așa, care va să zică, de-ăștia-mi sînteți, adică noi cu încredere și naivitate vă acceptăm și voi, firmele provenite din Ungaria, veniți în Transilvania cu investiții în ghilimele, cu așa zise investiții, că nu sînt investiții ci altceva sînt ele, un ceva anume nedeclarat corect și onest. Lucrați pe la spate, vorba populară". Acu e adevărat că raportul, zice Bostan, s-ar putea să fie "pus pe seama unor ofițeri români ultranaționaliști", se poate și așa ceva, ni-i putem închipui lucrînd ei "pe parcursul mai multor ani" în birouri dosite cu grijă, iacătă-i cum analizează, îngrijorați și responsabil, rapoarte și note și nu găsesc niciunde motivele onest declarate ale așa ziselor investiții. Ce-i de făcut, vorba celebrului rus din vremea secolului al nouăsprezecelea, ce putem face ca aceste investiții să-și declare pe față intențiile cele ascunse, în așa fel încît ceea ce e ocult să devină transparent, ezoteria să se exoterizeze. Foarte simplu: redactăm noi un document prin birourile cele cu grijă dosite, ne întîlnim la vreme de seară la o cafea cu junalistul Bostan Iulian, bem cafea, bem și bere, și prezentăm opiniei publice acest document secret, redactat "pe parcursul mai multor ani": expresia, acesta, a unei munci rodnice, a unei îndeletniciri bugetate cu salariu bănuiesc că oricum peste media la nivel național și spunem, prin pana responsabilă a junalistului, că e groasă de tot. La urma urmelor, documentul secret, chiar dacă poate fi pus el în seama "unor ofițeri români ultranaționaliști", adică, cu toate că, vezi bine, el ar putea fi și așa ceva, totuși ceea ce ne spune el este uluitor pentru că dă impresia "unui plan diabolic", repet, DIABOLIC, "care prevede acapararea economică de către etnicii maghiari, cu sprijin financiar din Ungaria, a zonelor fierbinți din Transilvania". Ce ar putea fi aceste "zone fierbinți"? Răspunsul e unul singur: înainte de toate, aceste zone caniculare nu sînt altceva decît "mai ales trecătorile montane", ele se află în vizorul nedeclarat al investițiilor acelora în ghilimele. Buun! Mergem mai departe cu această construcție. Construim în continuare. E de remarcat că documentul secret "dă impresia", aici e aici, el "dă impresia", mă înțelegeți, domniile voastre, e foarte important ca această construcție să se bazeze pe acest document (secret și uluitor) care "dă impresia", aici e tot secretul problemei - poetica narațiunii, arhitectura imagistică, structurile ei, infrastructura de rezistență textuală este următoarea: documentul secret "dă impresia", el ne oferă prilejul epistemologic să nu credem faptul că, de obicei, ceea ce este, este, ci, altfel, adică ceea ce este, nu este; prin urmare, viața pe care o viețuiți dă doar impresia că-i așa, nu vă lăsați înșelați de faptul că ochii care văd ceva, chiar văd. În concluzie, și epistemologic vorbind, mult mai bine ar fi să spunem, tare și cu forță, că nu vedem ceea ce se arată ochilor (adică mulțimea Daciilor, blocurile acelea cam ofilite, garajele acelea, aerul acela de cartier construit în felul epocii de aur); nu e asta problema, în dos se află mari investiții cu ghilimele și cu sprijin. Mai mult: ca să credem noi că ceea ce "dă impresia" nu e tocmai așa, ni se spune pe șleau că "importanța documentului a fost recunoscută și de o oficialitate de la Cotroceni". "Măi, măi", zicem (tot noi) intimidați de mărimea oficialității, de anonimatul recunoașterii aceleia, te pomenești că "oficialitatea de la Cotroceni" s-o fi întîlnit, la fapt de seară, la o cafea și la o bere, cu autorul documentului secret, s-au întîlnit la vreme de seară și, între două sorbituri din ceașcă sau din halbă, pe dată a fost recunoscută importanța documentului; a dat din cap îngrijorată oficialitatea de la Cotroceni și a recunoscut ceea ce era de recunoscut: sau poate că, și Iulian și harnicul autor, au avut impresia că a dat din cap îngrijorată. Aici e greu de spus, de arătat limpede ceea ce e de arătat, nu putem spune cu hotărîre nestrămutată că ceea ce ei au văzut, chiar așa a fost să fie. Pe urmă, înainte chiar de a termina de băut cafeaua plătită de serviciul secret, "oficialitatea de la Cotroceni" a privit în dreapta și stînga (un gest reflex al celor care lucrează în domeniu) și a spus cîte ceva care s-a materializat în lumina tiparului prin următoarea propoziție decisivă: "Potrivit acestei surse, președintele ar fi citit atent acest material".

Acu noi nu putem spune dacă lectura respectivă a fost să fie una în registru polisemantic, adică specific creației în versuri sau în proză, sau a fost ea altfel parcursă, în felul acelor texte mai degrabă denotative, similare lucrărilor de licență pe care dom' profesor le-a tot citit în vremea cînd trebăluia didactic la Facultatea de Geologie. Problema e că, dînd documentul impresia, este greu să-l citești după imperativele textelor univoce, mai degrabă ar fi să socotim că lectura aceea prezidențială s-a petrecut în paradigma creațiilor în proză sau în versuri, că doar acestea - care altele? - dau impresia vieții, a acelui vraisemblence pe care cunoscutul naratolog Tzvetan Todorov îl socotea ca fiind una dintre condițiile de împlinire poietică a povestirilor fantastice.
*

Ne cazăm într-un dormitor al unei școli generale; mai nimic din lumea vestică în baia cu tot felul de garnituri și de racorduri obosite care picură măsurînd trecerea timpului, dînd celui care stă pe weceul cel, iată, multietnic și muticultural, sentimentul metafizic al veșniciei prin sunetul ritmat al picăturilor de apă aidoma altora de prin cutare colț de natură: un pîrîu, un izvor, picături de apă trecînd în ritm etern de pe stalactită pe stalagmită, sau invers, mărturisesc că nu-mi amintesc exact cum anume se petrec lucrurile în peșteră, acolo unde picuri de apă similare ritmează veșnicia.

Ne preumblăm cu Alexandru Vlad în torpoarea matinală și duminicală pe o stradă liniștită din orașul Miercurea Ciuc și, cum spun, autoturismele, majoritatea Dacii, nu prea par a fi expresia acelor investiții avînd ca țintă provincia istorică în care ne aflăm, mult mai multe urmări ale acestora îmi par mie că se întrevăd în tot felul de mașini Cherokee, ori Opel Ascona, Honda sau Mercedes-nu-știu-care-clasă de prin București, Cluj, Brașov ori Timișoara. Trecem pe lîngă un șir de case oarecare, curate, liniștite, oamenii, rari, trec în canicula de ora zece, se duc undeva, nimeni nu pare să ne aibe în grijă, coborîm spre gară, în stînga centrului istoric al orașului pe care-l vom descoperi mai tîrziu, deocamdată, pe aici pe unde ne aflăm noi, mai nimic, pace și oboseala nopții petrecută în tren, în compartimentul gol în care am sforăit cu metodă, afumați de alcoolul nopții. Acum discutăm ceva, Sandu îmi expune o situație culturală, vorbim de cutare mare scriitor anglo-saxon, despre alte cele, muzica anilor șaptezeci, doar lucruri interesante și rafinate pe ulița, utca, tare palid populată, duminică de dimineață tihnită, mai nimic; pe cînd tocmai descriu cum anume se petrece șpațirul nostru, din depărtări zbuciumate, ziarul "Cotidianul" îmi atrage atenția că nu-i așa, că avem doar impresia; în fapt, adevărul se află într-un articol cu supratitlul grăitor S.O.S. Ardealul: privesc împrejur să văd cam cum anume se scufundă Ardealul, unde a luat foc, cine piere, și nu văd mai nimic, un ins cu figură de merceolog tocmai pleacă de undeva și se duce undeva, alături o jună etnică trece pe bicicletă în vipia dimineții: între două, trei considerații culturale, ochii mi se lipesc de pulpele și coapsele frumos etalate de pantalonii scurți ai tinereții aceleia în trecere molcomă, abia pedalînd ea, trecînd ușor, în scîrțîitul abia audibil, ca să zic așa, al pneurilor în pietricelele mărunte ale unei poteci alăturate; trece frumusețea aceea din porțiuni aflate în umbră lăsată de cutare brad, ori tei, de prin curțile vecine, în porțiuni în care vipia arde matinal. În articolul din ianuarie 20, din anul 1999, aflat, cred, la vremea respectivă, sub înțeleapta cîrmuire a lui Ion Cristoiu, citesc ceva despre gulagul românilor aflați în zonă; alături, în stînga articolului, din direcția citirii lui, redacția a scanat, pentru a face lectura mai performantă, o hartă cu un text explicativ, zice așa textul: Harghita, un județ în care România nu mai există. "Ptiu, drace!", bolborosesc, și iute privesc roată-roată, și-mi pare că România există, este, poți s-o pipăi și să urli este, vorba argheziană, iacătă niscaiva gropi în șosea cum depun mărturie, iacătă ceva bene de gunoi surpate de rugină, iacătă ceva Dacii care așteaptă cam demultișor o reparație capitală, o vopsea, ceva reparații pe la "kedăre", adică acea gumă din jurul parbrizului, iacătă curtea unui depozit, o fabrică, un SA de stat, cu un buldozer pe o rînă, sub el o pată de ulei, pe dealuri, în depărtare, ochii noștri se pot desfăta cu priveliștea autohtonă a unui IAS în ruină: la fel acilea ca în Făurei. "Măi, măi", zic, oare tot așa o fi fiind România prezentă în preajma lui Ion Cristoiu, mașina dumisale tot așa are treabă cu "kedărele": tot Dacia o fi sau Patrol Nissan s-o numi. Nu știu să răspund la asemenea întrebări, citesc mai departe; articolul poartă în titlu cuvîntul de tristă faimă: gulagul; la acesta se adaugă atributul substantival la cazul genitiv românilor; al cui gulag? Al românilor: atribut substantival genitival prevăzut cu articolul hotărît lor. E clar? "Nu prea", îmi vine să zic, mahmur de atîta nepricepere care nu-mi dă pace, mă înghesuie, mă confuzionează mai rău decît iscusitul roman Deșertul tătarilor al lui Dino Buzzati. "Unde-i gulagul", zic, "unde-i canalul, unde sîrma ghimpată, unde vaietele, unde lagpunktele cu muieri și cele cu bărbați, unde președintele Gosplanului care să-i trimită pe români la muncă pe ogoare, la reparat curți ungurești, unde replica autohtonă a Zinaidei Iakovlevna Povaleava, aceea care, în scrierea mărturisitoare a lui Soljenițîn, creatorul substantivului cu pricina, a fost arestată și trimisă "la mina nr. 8 de pe Vorkuta. Prin intermediul unor chinezi de la bucătărie a reușit să ia legătura cu lumea de afară și cu soțul ei". Mai apoi, Zinaida a evadat, a trăit pe ascuns o vreme, și a fost prinsă pe cînd a făcut greșala să-și viziteze mama (pentru mai multe amă nunte, citiți pe Alexandr Soljenițîn care spune, în două volume traduse la editura Univers, ce și cum cu gulagul)".

Așadar nu pricep cum și de unde toate cele. Citesc articolul Cristinei Zărnescu și mă luminez, reporterița ne spune cum stăm, unde-i gulagul. Iată-l: "Presiunile asupra românilor sunt nenumărate și greu de imaginat. La școală, pe stradă, la magazin, toată lumea vorbește numai în maghiară". "Aha", îmi spun, pe deplin luminat, "adică asta-i treaba, presiunile cresc, nenorocirile vin puhoi, gulagul își arată geografia sa perfidă și inevitabilă"; concluzia, una singură, o spune "un cadru militar român"; acesta îi declară Cristinei cum că "este limpede deja pentru noi că, după ce se va încheia conflictul din Kosovo, urmează să izbucnească aici un conflict interetnic". Prin urmare este "limpede deja", e clar, nu mai apar dubii, nimic nu mai dă doar impresia, totul s-a luminat, a intrat în transparența deplină a unei certitudini inevitabile. Atît de insistent palavragesc ungurii în ungurește peste tot, pe stradă, la magazin și în școală, încît tunurile pot intra în acțiune, tancurile (și ele) pot fi activate sub supravegherea atentă și pricepută a respectivului cadru militar, anonim ca arhaicul creator popular, care ne asigură că, iată, deja este limpede, e clar "pentru noi". Pentru mine nu e prea clar, dar asta nu are importanță, important este că "pentru noi" lucrurile au intrat, în sfîrșit, pe un făgaș limpede și clar exprimat. Prin urmare, începem treaba, ne suflecăm mînecile, merită istoria contemporană o luptă dreaptă pentru risipirea gulagului, mai ales că, vorba Cristinei, "presiunile asupra românilor sunt nenumărate și greu de imaginat. La școală, pe stradă, la magazin, toată lumea vorbește numai în maghiară". Cum ar fi să se desfășoare trebușoara cu eliberarea din gulag? Mai întîi, și înainte de toate, să nu mai vorbească "la școală, pe stradă, la magazin", toată lumea în altă limbă, totul să fie la fel peste tot, o minunată cazarmă lingvistică și, mai apoi, vedem noi, ăștia pentru care totul e "limpede deja" ce anume e de făcut, cum anume perfecționăm eliberarea din gulag, cum o dregem. De altfel, o soluție practică o găsim în Informarea (PDSR, PUNR, PRM) privind concluziile delegației parlamentare care a vizitat județele Covasna și Harghita în perioada 24-26 octombrie 1997 sub păstorirea pricepută a domnului paneuropean Adrian Năstase care tocmai acum face dumnealui o vizită prin cele State Unite ale Americii pentru a obține sprijin, în cazul în care va veni la guvernare. Desigur că domnul Adrian Năstase le-a comunicat yankeilor și concluziile atît de nevinovatului document, cu un subcapitol grijuliu denumit Dezvoltarea economică a județelor Harghita și Covasna: aici se spune clar, "limpede pentru noi" dar și pentru oricine (fie ei și americani), la pagina 20, că reducerea numărului de șomeri din Moldova ar trebui realizată prin "îmbunătățirea configurației etnice a județelor Harghita și Covasna", adică prin "aducerea forței de muncă din Moldova". Eu, unul, totuși îndrăznesc să cred că, în vederea reducerii "presiunilor asupra românilor", care sînt - vă aduceți aminte? - "nenumărate și greu de imaginat", deoarece "la școală, pe stradă, la magazin, toată lumea vorbește" știm noi ce (e limpede deja), ar trebui ca, în vederea atingerii scopurilor propuse, și în vederea reducerii ratei șomajului din Har-Cov, să plece forța de muncă autohtonă în Ungaria, cu cățel și cu purcel. Abia atunci va lua capăt gulagul, abia atunci vor înceta presiunile cele "nenumărate și greu de imaginat" și pe ulițele regiunii ("la școală, pe stradă, la magazin") toată lumea va vorbi o limbă românească cu limpezi accente moldovenești.

2000.09.26.

articolul în format *.pdf