PAPP Sándor Zsigmond
Severitatea cuștii închiriate
Ancheta Provinciei 
Dacă e să fiu sincer, trebuie să recunosc că numai în cele mai disperate momente am obiceiul să cred în literatura maghiară din Transilvania. Sau, cum îmi place să o numesc: literatura rommaghiară. Pentru că, într-adevăr, este necesară o disperare de proporții pentru ca cineva să se autodegradeze, și să o facă de bunăvoie, fără cel mai mic semn de protest. În plină voie bună, în deplinătatea forțelor nimeni nu s-ar gîndi la așa ceva. Fără îndoială, un scriitor care se consideră talentat vorbește mai degrabă despre literatura universală și desenează cercuri invizibile în aer. Iar în această competiție iau startul Homer, Borges și Kundera laolaltă cu Petőfi Sándor. Aici trebuie luptat, mușchii trebuiesc încordați, puterile și mana cerească trebuiesc dozate sau totul trebuie presat într-un singur mare avînt, cu hotărî rea și speranța că vom ajunge între primii la finiș. Pentru că uneori e bine să ne imaginăm așa literatura, ca o competiție între egali, unde învingătorul poate veni de pe orice teritoriu lingvistic, poate apărea din orice negură a anonimității. Pentru că, teoretic, acest lucru întradevăr așa se întîmplă. Și această credință durează pînă în momentul în care delincventul participă la o întîlnire între scriitori și critici.

Cred că în cazul acestei întrebări eterne - interesul pentru această tematică revine cam din cinci în cinci ani -, problema centrală este întotdeauna reperul. Cu cine sau cu ce vreau să mă compar? Unde vreau să-mi recoltez succesele imaginare sau reale? De unde mă aștept la discrete bătăi pe umăr și de unde la maldăre de premii? Cred că totul începe de la încrederea în sine, mai exact de la evaluarea corectă a situației. Dacă un scriitor, un poet mai scrie, mai lucrează, înseamnă că mai nutrește oarece speranță, oarece dorință de a cîștiga aprecierea posterității. Cel puțin se luptă cu propria-i imortalitate. În această perioadă poate intra în calcul numai o măsură care este mai presus de epoci, absolută și incontestabilă. Tacitus și Nádas sînt contemporani, competitorii sînt incredibil de puternici, dar propozițiile mai sînt încurajatoare, avîntul mai ține, astfel încît cu un pic de noroc totul este posibil. Orice altceva începe de la propozițiile proaste. De la diminețile amare ale geniului nedescoperit. De la ofensele cu păr lung. Semnele oboselii, ale resemnării și ale slăbiciunii, evocarea marilor cărți din trecut (propriile opere, desigur) presupun existența unei măsuri mult mai comode, mai pe măsură. Literatura maghiară din Transilvania, Societatea literară a Secuimii, literatura din strada Tutunului (expresia favorită a lui Kukorelly Endre). Pentru că în acest cerc relativ exact delimitat este ușor să ne bălăcim. Este ușor să intrăm în elită și să zăbovim acolo ani de zile. Distincțiile sînt împărțite în ordine alfabetică cu nobilă dîrzenie, cărțile vin și trec, aruncate dintr-o parte într-alta de marea azurie a finanțării nesfîrșite și de zeloșii îngăduitori, cu aer patronal. De condiția de scriitor, de regatul cîștigat se lipesc ușor etichete cum ar fi: misiune, serviciu public, statul în poziție de drepți. Și cel care în acest mediu a devenit comoară a (micii) națiuni, poate deja să se pregătească pentru discreta dezvelire a statuii sale. Pe aceste meleaguri chiar și rugina este mai înceată.

Nu merită să insultăm cu asemenea lucruri pe cei mai buni și mai talentați scriitori ai noștri, "ardeleni". (O întrebare interesantă și dureroasă: de ce își publică în Ungaria cărțile cei mai mari scriitori locali? Puterea banilor sau a concurenței, precizia mai mare a recepției este ceea ce îi atrage?) De ce ar fi Bodor ardelean și nu universal? Sau Király, KAF*, Szilágyi István? Desigur, putem vorbi despre unele particularități, caracteristici, ele pot constitui subiecte generoase pentru lucrarea de diplomă a studenților la filologie. Desigur, analizele profunde, evaluările circumspecte sînt utile, pentru că e bine să știm care sînt specificitățile care ne despart, ne deosebesc, ne izolează de literatura mamă și tată. Cu ce se poate mîndri în situația lui jalnică scriitorașul fără talent din Transilvania.
Dacă nu ar fi încărcată cu atîția mîntuitori autoproclamați preeria de acasă, poate că ar mai tresări inima omului. Ar mai face cîteva tururi de onoare la aniversările cu panglici. Sau măcar ar avea lacrimi în colțul ochilor, pentru că sentimentul de a fi acasă este întotdeauna un sentiment de siguranță înduioșătoare și caldă ca un cuib.

Dacă s-ar consolida și ar deveni regulate criticile, dacă s-ar contura sistemele de valori și dacă nu toți scriitorașii ar fi totodată un fel de eroi salvatori ai națiunii, poate că am putea să tratăm mai pe larg subiectul. Pentru moment, însă, literatura maghiară din Transilvania este un fel de cușcă căptușită, o carceră de închiriat în care se închide cîntînd, de bună voie, te miri cine, dacă tocmai nu are nimic în traistă. Dacă s-a terminat tutunul, dacă s-au epuizat rezervele de aur. De fapt este o ficțiune, o legendă, un animal din poveste care nu a existat niciodată. La reuniuni mai nereușite, e pur și simplu bîrfă. La enumerarea meritelor, rudenie și politică. În enciclopedii, e tărîmul nimănui, albul imaculat al intervalelor dintre rînduri. Între noi, magnetul care atrage cuvinte frumoase și expresive.

* KAF reprezintă prescurtarea numelui poetului Kovács András Ferenc.

Traducerea: Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.09.26.

articolul în format *.pdf