SÁNTHA Attila
Despre ceea ce nu există: literatura transilvană
Ancheta Provinciei 
Înainte de a vorbi despre existența particularităților ardelenești în literatura maghiară, română și germană, am impresia că trebuie să punem o întrebare mai fundamentală: există semne distinctive ale literaturii maghiare, române, germane în general, față de care pot fi depistate diferențe ardelenești? Înainte de a mă avînta în tipologia națională (la care mă tentează întrebarea Provinciei), trebuie să recunosc cu curaj de la bun început: habar nu am cum este (așa, în general) literatura maghiară, română, germană. Am îndoieli în legătură cu posibilitatea chiar a existenței unei asemenea sublimări care să capteze esența, natura literaturii create într-o anumită limbă. În același timp, întrebarea poate fi pusă de fapt numai într-un mediu structuralist, centrat pe text, în care textul este privit ca un obiect exterior, palpabil, și nu ca o imagine care se realizează, se compune în cititor. În pofida acestora, putem concepe un consens intersubiectiv în legătură cu felul în care arată literatura maghiară, română, germană în diferite interpretări - însă eu nu am cunoștință de așa ceva. Acea afirmație barthesiană, parțial acceptabilă, cum că autorul este mort, face oarecum inutile, lipsite de subiect întrebările noastre referitoare la naționalitatea, morfologia și hidrologia autorului.

În prezent, științele literare poststructuraliste se preocupă tot mai puțin atît de textul "existent în sine", cît și de autor (cu morfologia și hidrologia lui), deci de acele concepte care dau sens întrebării de mai sus. Accentul cade mai mult pe interpretări, care sînt (și) proiecții ale unei viziuni personale asupra lumii. Putem imagina că un Dürenmatt, Örkény și Ionesco sînt mult mai apropiați între ei în viziunea unui cititor, decît de exemplu Faludy György și Pilinszky János, Urmuz și Mircea Eliade sau Christian Morgenstern și Thomas Mann. Adică: cîți cititori, atîtea literaturi. Mai mult, acceptînd schizofrenia sănătoasă a cititorului, există atîtea literaturi maghiare, române și germane cîte pot fi prelucrate de cititor (de exemplu "literatură maghiară intelectuală", "literatură maghiară absurdă", "literatură maghiară vagantă"), putem vorbi tot mai puțin de literatura maghiară, literatura română, literatura germană.

Acum să vedem dacă există literatură maghiară, română, germană.

În cazul în care literatura ("textele") nu sînt privite ca totalitatea interpretărilor, ci ca o componentă a sistemului literar (așa cum o face știința literară constructivistă, pornită din Germania) primim imagini diferite de la caz la caz în legătură cu literaturile scrise de ardeleni, scrise fizic în Transilvania sau altundeva.

a) Literatură germană transilvană cu siguranță nu mai există (nu știu dacă a existat vreodată, pentru a ști ar trebui să cunosc mai bine literatura germană - vezi mai sus). Fără funcționarea sistemului literar nu există literatură, iar în Transilvania nu mai există public cititor german, nu există instituții literare germane, nu există critici germani, deci există cel mult texte rătăcite care nu pot avea pretenții la denumirea "literatură germană din Transilvania".

b) După părerea mea, nici literatură română din Transilvania nu există (spun acest lucru, evident, pur și simplu necunoscînd locul nașterii sau domiciliul autorilor, deoarece niciodată nu m-a interesat, în ce oraș anume creează acel individ). Nu am cunoștință de existența unui orizont separat de pretenții ale cititorilor români din Transilvania, nu am cunoștință despre existența instituțiilor literare transilvane strict delimitate. Iar scriitorii români pe care îi cunosc, despre care știu precis că sînt ardeleni, creează în toată gama de culori ale curcubeului - unul mai bine, altul mai slab.

c) Într-un singur caz, în cazul literaturii maghiare se pune mai serios posibilitatea existenței literaturii transilvane, deoarece aceasta deține un sistem instituțional total separat, s-ar putea spune, de cel din Ungaria, respectiv aici sînt în vigoare canoane literare maghiare universale substanțial diferite față de cele din Ungaria (cu alte cuvinte, literatura maghiară are alt aspect dacă este privită din Transilvania, respectiv din Ungaria). În timp ce majoritatea ardelenilor are resentimente față de canoanele din Ungaria pentru că acestea sînt centrate pe Budapesta, canoanele ardelenești se evidențiază prin faptul că scriitorii din Ungaria de-abia se pot încadra în acestea. Nemaivorbind de cititori, care exclamînd "băiatul nostru!", aleg evident autorul ardelean.

S-a realizat o anchetă interesantă în rîndul studenților maghiari ai Universității Babeș-Bolyai, cu întrebarea: pe cine consideră ei ca fiind cei mai talentați tineri scriitori. Ei bine, clasamentul este următorul: 1.) Orbán János Dénes (33 de voturi), 2.) László Noémi (26), 3.-4.) Papp Sándor Zsigmond (12), Sántha Attila (12), 5.) Lövétei Lázár László (10), 6.-7.) Selyem Zsuzsa (8), Kulcsár Szabó Zoltán (8), 8.-10.) Térey János (6), Fekete Vince (6), Benő Attila (6), 11.) Demeter Szilárd (5), 12.-13.) Jánk Károly (4), Kelemen Hunor (4), 14.-18.) Vida Gábor (3), Demény Péter (3), Farkas W. Endre (3), Bónus Tibor (3), Balázs Imre József (3). Dintre aceștia doar Kulcsár Szabó, situat pe poziția 6-7, Térey de pe poziția 8-10 și Bónus de pe poziția 14-18 sînt din Ungaria. Tinerii scriitori din Slovacia, Voivodina, Ucraina Carpatică nu au fost amintiți.

Însă ar fi o exagerare să spunem că autorii amintiți au vreo caracteristică comună în cadrul canoanelor maghiare universale din Transilvania. Este și mai dificil să spunem că particularitățile definite a fi specific transilvan în conformitate cu concepția transilvanistă, cum ar fi "moralitatea" sau "spiritul uman universal produs de efectele dureroase ale vieții de zi cu zi", ar caracteriza pe vreunul dintre ei. Autori reprezentînd cel puțin două, dar mai degrabă trei sau patru concepții literare au fost incluși în acest clasament, dintre care mulți întrețin relații de tipul "cîine-pisică" între ei, ca să nu spunem că se înjură reciproc.

Ceea ce văd eu în Transilvania este nu faptul că literatura de aici are caracteristici aparte, ci faptul că provincia literară se revoltă împotriva centrului; dar nu în vederea separării, ci pentru a prelua rolul de centru. Am impresia că Transilvania încă mai cochetează cu ideea ca Clujul să fie (un alt) centru al literaturii maghiare, așa cum a fost de mai multe ori de-a lungul timpului (și această aspirație nu poate fi nici dezaprobată, nici desconsiderată în cazul unei literaturi hidrocefale, cu centrul în Budapesta).

Traducerea: Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.09.26.

articolul în format *.pdf