Carmen Elisabeth PUCHIANU
Mai sînt douăzeci de autori
Ancheta Provinciei 
În cele ce urmează voi încerca să dau un răspuns direct, reprezentînd opinia mea personală, la întrebările referitoare la literatura regională transilvană contemporană în limba română, germană, respectiv maghiară. Dintre acestea mă voi referi în primul rînd la literatura germană din România, căreia îi aparțin ca autor activ de mai bine de 20 de ani și, îmi permit să afirm, la înfățișarea căreia am contribuit în mod corespunzător.
Literatura ar trebui înțeleasă ca fiind rezultatul conlucrării mai multor factori: pe de o parte, relația autorului cu opera sa, respectiv cu publicul acesteia, pe de altă parte nu poate fi trecută cu vederea relația literaturii unei minorități cu literatura populației majoritare.

Anul 1989 este privit cu predilecție ca fiind un punct de reper (istoric) atunci cînd este vorba de producția literară germană din România, și nu fără motiv.
Pînă în anul 1989 se putea totuși vorbi despre o producție literară adevărată, care nu implica numai Transilvania, ci în aceeași măsură Banatul, Transilvania de Nord și, desigur, Bucureștiul. O dovadă a acestui lucru era numărul considerabil de autori și autoare de limbă germană, dintre care s-au remarcat în anii '70 Georg Scherg, iar în anii '80, Joachim Wittstock și Franz Hodjak - ca să numim doar pe cîțiva -, precum și cercurile literare promovate de publicații ca Neue Literatur sau Karpatenrundschau, respectiv de catedrele de germanistică din București și provincie. Critici literari de talia lui Peter Motzan sau Michael Markel au asigurat recepția expertă a literaturii și nu numai a autorilor consacrați, ci și a așa-numiților autori din generația tînără, în rîndul cărora s-au evidențiat cîteva talente remarcabile.

Prin ceea ce se deosebește fundamental literatura transilvană față de cea bănățeană a fost, după părerea mea, înclinația pronunțată spre "solitarism". În Transilvania nu au existat grupuri de acțiune ca cel al poeților bănățeni din anii 80. Ardelenii erau mult mai izolați și mai rezervați, chiar dacă aveau posibilitatea de a participa la lecturi și ieșiri colective.

Pe de altă parte, autorii se regăseau într-o opoziție mai mult sau mai puțin mascată față de regimul Ceaușescu, ceea ce cu siguranță poate fi valabil și pentru autorii români și maghiari.

În orice caz, autorii germani din România se găseau oarecum în avantaj, pentru că puteau conta cu oarecare siguranță prin faptul că cenzura nu înțelegea întotdeauna limba germană...

Trebuie subliniat că pînă în anul 1989 în România, respectiv în Transilvania exista un public numeros și de multe ori competent pentru această literatură.

Faptele se schimbă însă radical și foarte dramatic la începutul anilor '90. Atît potențialul creator, cît și cel al cititorilor scade considerabil în număr (prin emigrarea spre Germania). Dintre autorii deja recunoscuți rămîn doar Joachim Wittstock în Sibiu și umila mea persoană în Brașov. Ocazional se mai poate auzi de Juliana Modoi (Brașov) sau de Marius Weber (București), respectiv Michael Astner (Iași). La mijlocul anilor ?90, catedra de germanistică din Timișoara face o tentativă pentru a trezi pasiunea pentru scris în rîndul tinerilor: în cadrul unor "ateliere" literare sunt create poezii și proză scurtă în adevăratul sens al cuvîntului. "Ștafeta" pare să promoveze tot mai mult un anumit potențial de tineri autori. Apariția unui autor ca Eginald Schlattner este, în opinia mea, mai mult legat de conjunctură și nu demonstrează în așa măsură talent literar veritabil, cît mai degrabă nevoia de a prelucra și de a birui propriul trecut, un fapt care din motive bine întemeiate nu a putut avea loc decît cu mare întîrziere și numai într-un moment cînd asemenea texte puteau fi interesante din punct de vedere documentar (ca de altfel și romanul lui Erwin Wittstock, Januar '45 oder die höhere Pflicht [Ianuarie '45 sau datoria supremă]).

În anii '90, cel puțin în Transilvania, în recepția operelor literare ale contemporanilor se impuneau cu precădere criterii non-literare. Sub pretextul că ne-am micșorat într-atît, că am pierdut așa de mult din patrie, opinia publică impune o reprezentare transfigurată, cosmetizată a situației din Transilvania. Accentele critice pur și simplu nu sînt acceptate, autorul este sancționat cum că îi lipsește simțul pentru o lume sănătoasă. Așa s-a întîmplat și în cazul subsemnatei după publicarea volumului de povestiri Amsel - schwarzer vogel (Mierlă - pasăre neagră), la editura Lagrev, München, în 1995.
Cu alte cuvinte, literaturii germane contemporane din România îi lipsește concurența autentică în cadrul țării. Ca autor, fiecare trebuie să se compare neapărat cu autorii din aria lingvistică germană principală, ceea ce, firește, nu este cel mai rău lucru.
Manifestarea anuală Zilele literaturii germane din Reșița dă un impuls considerabil, în legătură cu care trebuie accentuat faptul că literatura transilvană nu este separată de alte fenomene literare regionale.

Cu siguranță că literatura română și maghiară din Transilvania/România au de înfruntat cu totul alte probleme.

În opinia mea au existat și există unele asemănări. Grupul Echinox din Cluj a avut unele contribuții în acest sens, la fel și Grupul de acțiune. În acest moment există unele inițiative de apropiere, respectiv de recunoaștere reciprocă în spiritul conștiinței multiculturale. Pentru poeții români și publicitatea acestora, deja faptul că au cunoștință de colegii de limbă germană le oferă o posibilitate reală de a păși pe mult doritul drum către Europa. Există cîteva proiecte bilingve, de exemplu o antologie lirică și altele. În încheiere trebuie observat faptul că în prezent există încă 20 de autori germani în România, care apar țin unor generații, grupări și orientări stilistice diferite.

În timp ce autorii români experimentează cu predilecție diferite registre ale manieristicii postmoderne, autorii de limbă germană se arată în mare parte mai conservatori, s-ar putea spune mai puțin postmoderniști, cel puțin în privința limbii. Aceasta pare, în comparație cu autorii din aria lingvistică germană principală, dar chiar și față de cei emigrați din România, oarecum învechită, proprie mai degrabă secolului 19 decît secolului 20 și poate, în consecință, mai pretențioasă. Autorii sunt, din motive lesne de înțeles, înstrăinați de limbajul cotidian uzual. Cu totul altfel autorii români, care de multe ori folosesc limbajul străzii, sau chiar un limbaj grosolan. În măsura în care pot aprecia acest lucru, s-ar putea evidenția drept caracteristică comună modul de tratare a problemelor realității cotidiene - și prin aceasta mă refer atît la literatura germană, cît și la cea română și maghiară din Transilvania. Autorii oscilează între realism și suprarealism, între documentarism și satiră, se cultivă ironia și absurdul.

Dacă am dori să formulăm o concluzie, aceasta ar putea fi următoarea: fiecare literatură a unei minorități și fiecare literatură regională ar trebui privită nu numai ca atare și izolat, ci ca o parte a unei totalități (multi)culturale. Pe de altă parte, tocmai aceste literaturi oferă șansa integrării într-un spațiu cultural european unde sunt disponibile cu totul alte posibilități de recepție.

Traducerea: Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.09.26.

articolul în format *.pdf