BORCSA János
Ar trebui să se cultive literatură
Ancheta Provinciei 
După părerea mea, operele care iau naștere în atelierele scriitoricești din Transilvania au - respectiv ar putea să aibă - trăsături singulare, sau, mai curînd specificități; în schimb, am căuta zadarnic pe harta imaginară a literaturii universale o literatură transilvană. Pot să accept și că în arierplanul operelor în cauză s-ar putea afla o dispoziție spirituală comună - transilvanitatea - care însă nu poate fi considerată nici criteriu unic și nici hotărîtor al unui concept privind literatura. Căci literatura - conform unei definiții considerate clasice - este "raportul spiritual dintre scriitori și cititori, prin intermediul unor opere scrise". (Horváth János) Iar literatura maghiară considerată ca "activitate literară a națiunii maghiare" este "acea sferă a muncii intelectuale care își perpetuează creațiile prin limbă". (Négyesi László) Putem accentua, în consecință, că literatura maghiară nu poate fi parcelată - ca să folosim o expresie de împrumut - pe literaturi maghiare regionale, după cum nici o speculație nu poate face același lucru cu națiunea maghiară. Limba determină literatura și îi croiește hotare.

Putem adăuga acestor definiții mai vechi și o abordare mai recentă, în acord cu citatele, conform căreia "literatura are în ultimă analiză două premise: una istorică, în sensul că literatura este o instituție, iar cealaltă psihologică, întrucît ea este creație". (Roland Barthes)

Pot spune, așadar, că atributul sintagmei "literatura română/maghiară/germană din Ardeal", ca element care se referă la apartenență, poate fi menținut, căci indică spațiul spiritual al unei regiuni geografice multiculturale, dar nu are caracter definitoriu pentru literatura în cauză (maghiară). Bazîndu-mă tocmai pe punctele teoretice de sprijin citate mai sus, am afirmat cu cîțiva ani în urmă că literatura maghiară din Transilvania-România, ca formă instituționalizată, se leagă - prin anumite fire - mai strîns și mai direct de o parte determinată de națiune, respectiv de spațiu, de maghiarimea din Transilvania, respectiv de Transilvania în sine, de sistemul ei de instituții care se organizează sau urmează a fi organizate; dar sub celălalt aspect al conceptului de literatură, mai exact sub aspectul literaturii ca și creație, ea își are locul în șirul, în sistemul operelor integrate în tradiția lingvistică și textuală maghiară universală, fiind în același timp parte a scrisului în limba maghiară din Transilvania-România.

În cercurile maghiarimii din România, de la Trianon încoace a cîștigat preponderență fie o autodefinire regională, fie una etnoculturală. În fundamentarea și difuzarea acestora literatura a avut totdeauna un rol de seamă. Se pare că de la cotitura politică din 1989, în centrele din Transilvania precum și la periferie se impune cu mai multă forță conștiința unității literaturii maghiare. E adevărat, în sprijinul acestei tendințe a argumentat programatic încă de la începutul anilor '80 Cs. Gyimesi Éva, afirmînd că și prin acceptarea "imperativului autoidentității colective, a unui aici și acum istorico-politic, ea nu poate să apar țină decît întregii colectivități etnice-lingvistice-culturale".

În consecință, transilvanitatea conferă culoare conștiinței identitare, dar nu este factor hotărîtor. În arierplanul unui mare număr de opere și de creatori se află neexprimată ideea că fiind scriitor în Transilvania ar trebui să se cultive nu literatură transilvană și nici măcar literatură maghiară din Transilvania, ci literatură maghiară, mai mult: literatură. În mod cert și acest fapt motivează pe cei care se străduiesc să demoleze miturile locale, legendele și locurile comune, concentrîndu-se în cîte o operă sau etapă a carierei lor pe radiografierea anomaliilor și deformărilor minoritare. Merită să fie evidențiat și sub acest aspect volumul comun de sonete semnate de Kovács András Ferenc și Tompa Gábor (1998), conținînd în titlu complexul de simptome ale minorității maghiare: Depressio Transsylvaniae.

Policromia culturală de odinioară a Transilvaniei, ca trăsătură distinctivă de bază, s-a uzat în deceniile dictaturii apuse, dar "personalitatea" regiunii poate fi bine sesizată și azi în mentalitatea ei specifică (de exemplu: toleranță, exigență accentuată pentru autonomie, orientare occidentală). Operele scriitorilor care creează aici se doresc a fi prin limba și tradiția națională părți ale literaturii naționale în ansamblul ei, ale funcțiunilor ei vitale - ca să zic așa. Mai mult chiar: și întreaga cultură minoritară poate fi astfel concepută. Căci maghiara nu face parte din categoria "culturilor cu mai multe centre lingvistice". (Pomogáts Béla)

Cititorul educat pe baza literaturii clasice respectă cu predilecție un punct de vedere la îndemînă, extra-literar, anume acela că există creatori angajați față de anumite regiuni, care fac să dăinuie culoarea locală și, în baza acestei viziuni care își gă seș te aplicarea în operele lor, ei se deosebesc de îndrăgostiții altor regiuni. Menționăm că în opere pot să apară și elemente singulare, exotice, dar acestea nu pot dobîndi valabilitate estetică în literatură decît dacă, prin performanța sa poetică, creatorul poate să ridice particularul la dimensiunea universală, dacă opera vizează perpetuarea limbii. Așadar, pe lîngă exigența unității, care se manifestă cu vigoare în conștiința literară maghiară, este recomandabil ca și diferențierea să se trateze trecînd dincolo de criteriile regionalității.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.09.26.

articolul în format *.pdf