Ștefan BORBÉLY
Conglomerat freatic
Ancheta Provinciei 
1. La nivel stereotipiilor curente (dar nu numai ...), printr-o seriozitate gravă, constructivă, opusă gratuității și experimentelor formale. Ardeleanul generic e, în această accepțiune, mai apropiat de materie decît de spirit: mai moral decît regățeanul, și mai retractil civic decît scriitorul moldovean, preocupat întotdeauna - uneori fără suport ... de soarta regiunii în care viețuiește, și despre care are mereu impresia că i se smulge, asemenea unui covor mirific, de sub picioare. Prin urmare, literatul ardelean a cultivat dintotdeauna - cu paranteze de excelență specifice (Lucian Blaga, euphorionismul Cercului literar de la Sibiu, Adrian Marino, echinoxismul) - un soi de anxietate îngîndurată, responsabilă, deși nu trebuie uitat - paradox pe care istoria mentalității transilvănene nu l-a asimilat nici azi cum trebuie - că Budai Deleanu a fost, și el, totuși, ardelean. Histrionismul său sarcastic a fost însă ocultat de către spiritul transilvan în cursul diacroniei sale, omisiune discriminatorie, care ar trebui să ne dea de gîndit, fiindcă definește în subsidiar un program, o marcă de mentalitate. Nu întîmplător, scriitorii regățeni au fost aceia care l-au reconsiderat tipologic pe autorul Țiganiadei, nu ardelenii, care s-au distanțat de el cu prudență, ca de o pecingine. L-au valorificat, însă, exegetic (Ioana Em. Petrescu), dar opțiunea mergea deja, aici, în direcția unei sincronii și a unei afinități artistice cu regățenii, lucru confirmat ulterior de postmodernism. Multiculturală ca expresie existențială, și eterogenă în mod firesc prin diacronia absorbțiilor sale alogene, cultura română din Transilvania a fost refractară la postmodernism: iată un mic capitol cu delicii intelectuale perverse, a cărui istorie ar trebui, totuși, schițată.

Ca o consecință, pentru a recurge la un termen al lui Nietzsche, spiritul transilvan a fost dintotdeauna "împovărat", chircit de importanța - reală sau imaginară - a misiei sale geopolitice și istorice. Transilvanismul românesc s-a născut prin restaurarea intelectuală a unui trecut utopic (marcat de purismul lingvistic și de sînge latin al Școlii Ardelene), și a avansat în timp prin diferențieri circumspecte, ostile în raport cu maghiarii și cu sașii, care asigurau culturile de proximitate. Intelectualul ardelean - indiferent la ce palier s-ar situa el - și-a asumat din start rolul ingrat al formatorului îngrijorat de opinie, considerîndu-se responsabil de obligația ca enoriașii săi să se ferească de influența nefastă a culturilor cu care istoria i-a așezat în același teritoriu. Intelectualul ardelean s-a preocupat mai mult de diferențiere, de specificitate, decît de conlucrare, și a avut mereu grijă ca rănile - uneori făcute cu propriul său cuțitaș, pe ascuns ... - să-i fie mereu deschise.

Ca o consecință, pentru a înțelege cu adevărat spiritul profund al zonei - reverberat azi în isterii politice specifice -, nu e suficient să cercetăm doar vîrful piramidei sociale sau culturale, ci trebuie să coborîm cu un palier sau două, acolo unde se află "formatorii de opinie" de care vorbeam mai sus: preoți rurali cu text revendicativ, mesianic, activiști culturali îngîndurați, politruci zonali cu vorba gravă, mustind de miez greoi, revanșard. Acesta e "formatorul de opinie" în plasa căruia omul de rînd aruncă resentimentele personale sau de familie, urcate din trecut, dintr-o educație defectuoasă, unilaterală, înverșunată, încrîncenată: aici e camera de rezonanță a urii etnice, amalgamul sufletesc impur din care se zămislește electoratul lui Funar.

Ca exemplu, îmi îngădui să recurg la o conferință publică pe care I. Agârbiceanu a susținut-o undeva în Ardeal, în cursul anului 1930. Am descoperit-o, cu totul întîmplător, în paginile veștejite ale Almanahului Albina pe 1931, cu o circulație foarte mare în mediile transilvănene elevate și umile. Din păcate, Almanahul nu furnizează datele minimale ale circumstanțierii textului (unde a fost rostit, cu ce prilej), dar conținutul său nu diferă prin nimic de ideologemele răsuflate ale naționaliștilor ardeleni din zilele noastre. Xenofobie, antisemitism, priorități istorice și geografice naționale, superioritate morală a românilor așezați, în raport cu "veneticii" profitori și perfizi sugători de sînge proaspăt, autohton - găsești în el de toate, de parcă textul ar fi fost concoctat în atelierele de frămîntare mentală ale staff-ului funariot. Nimic nou sub soare, deci, de-a lungul cîtorva decenii: dacă lucrurile vor evolua în această direcție, textul va fi la fel de actual și pe vremea strănepoților noștri, cînd distanța dintre noi și Europa va fi atît de mare, încît occidentalii vor organiza spre noi doar excursii antropologice.

Am spus-o și altădată: pentru cultura română (care a zămislit greco-catolicismul), Transilvania e un virtual spațiu de excelență spirituală proeuropeană, avortat însă politic. Putem scrie la nesfîrșit istoria culturală a regiunii (deși ne ferim s-o facem integral, pentru a nu intra în nisipuri mișcătoare ...), dar trebuie să circumscriem, în paralel, și istoria tenacității cu care oamenii nu au fost lăsați, aici, să trăiască în pace. Adevărul spiritual al regiunii se va afla întotdeauna la mijloc - și uneori se va pierde printre mărunțișuri, dovadă faptul că naționalismul xenofob al zonei a renăscut în 1990 în exact patul în care a fost el culcat în 1919 sau 1930, fără haine noi, și fără primeniri ideologice semnificative.

2. Nu integral. Cultura germană a fost dintotdeauna insularizată în Transilvania, și oarecum neomogenă, deși coeziunea ei a fost întreținută instituțional (prin catedre universitare, publicații, edituri). Cu toate acestea, germanii - pînă prin deceniul 9 al secolului nostru, cînd au plecat aproape cu toții - au avansat mai degrabă prin individualități marcante, decît prin grupări, deși nu putem uita efervescența avangardistă brașoveană sau climatul politic ostil de mai tîrziu din jurul poeților din Aktionsgruppe Banat. Individualizîndu-se prin tradiție, avînd acces la surse biobibliografice sosite din Occident, oamenii aceștia și-au pus problema identității etnice regionale doar într-o versiune estompată: chiar distanțați geografic de Germania fiind, cum de altfel incontestabil erau, intelectualii aceștia s-au considerat a fi, dintotdeauna, părți integrante ale marii culturi lingvistice căreia de drept îi aparțineau. Ca o consecință, n-au existat drame identitare la nivelul culturii germane din România (o carte a lui Peter Motzan demonstrează cu prisosință acest lucru), ci doar mici fluctuații de sincronie cu Occidentul. Germanii de la noi au trăit, în raport cu Occidentul, conștiința unei distanțe surmontabile: nici maghiarii, nici românii nu au beneficiat, din păcate, de un asemenea privilegiu, cu excepția, poate, a lui Adrian Marino.

Dimpotrivă, cultura maghiară din România - foarte profund marcată psihologic de anexarea Ardealului din 1918 - a fost o cultură a dramelor și exacerbărilor identitare. O cultură în mare parte convivială, de grup regional și de circumscriere intracomunitară. În deceniul de frămîntări identitare de după 1918, cultura maghiară din România a optat să-și aparțină prioritar sieși, și abia în al doilea rînd culturii maghiare de ansamblu. A fost o opțiune care i-a marcat destinul, și i-a frînat tipologia artistică: nu intru în detalii, întrucît o altă secțiune a acestui număr e dedicată tocmai acestei problematici.

3. Desigur. Altfel n-aș fi scris aceste rînduri. În loc de "literatură", eu aș insista, însă, pe cultură și pe mentalitate. Literatura transilvană - cea maghiară și cea română - a fost aservită de regulă unor imperative de ordin cultural sau de mentalitate. Nu a fost și nu este o literatură ancilară - ci un conglomerat freatic, ale cărui diamante sînt adesea pătrunse de reflexul amorf al grohotișului în care ele răsar.

2000.09.26.

articolul în format *.pdf