MOLNÁR Gusztáv
Europa Centrală între federalism și catastrofă
Analize 
I.
Tomothy Garton Ash, în lucrarea sa intitulată Enigma Europei Centrale (1) citează un studiu apărut în 1954, al cărui autor, Karl Sinnhuber, compară 16 definiții ale Europei Centrale. Peninsula Iberică a fost singura parte a Europei necuprinsă în nici una dintre definiții, iar Austria, Cehia și Moravia singurul spațiu care a figurat în toate. (2)
În această conferință doresc să atrag atenția asupra schimbărilor în spațiu și în timp ale conținutului și extensiunii conceptului Europa Centrală. Savantul-geograf maghiar Prinz Gyula, de exemplu, într-o hartă din 1943 (3) a inclus în Europa Centrală și Germania de Sud-Vest și Nord-Vest, deci Valea Rinului. Milan Kundera, în celebrul lui eseu din 1983 (Occidentul furat, sau tragedia Europei Centrale) a considerat Europa Centrală drept spațiul marcat de destinul tragic al maghiarilor, cehilor și polonezilor aparținînd Occidentului. (4) În fine, The Economist semnalează în vara anului 2000 acea ”Europă Centrală de tip nou”, care se organizează din aspiranții spre Occident din noile ”wannabe” vestice, începînd să se întruchipeze la est de Polonia - în Lithuania, în opoziția din Belarus și în Ucraina. (5)


Această extraordinară variabilitate care se manifestă spectacular, atît orizontal – geografic – cît și vertical – istoric – dovedește că Europa Centrală nu are o esență proprie specială. Europa Centrală este partea de mijloc a zonei de margine a Europei Occidentale. Deci nu este o entitate autonomă, ci zona-frontier așezată la granițele unui spațiu de civilizație care se apropie de faza finală a dezvoltării sale, sau, într-o exprimare mai dură: periferie. Și nici măcar periferia, ci doar o parte a ei, căci zona de margine cuprinde în mod firesc și teritoriile marginale de sud-est (mediteraneene) și de nord (scandinave).
Este de importanță definitorie faptul că această zonă frontier este în același timp externă și internă: se amplasează înăuntrul civilizației europene, dar în afara Europei Occidentale, ca organism istoric, iar de la nașterea Uniunii Europene, ca organism politic.

În această scurtă expunere nu mă voi referi exact la țările și părțile de țară pe care le cuprinde acest teritoriu, extern și intern în același timp. Oricum, la cele care de secole sînt părți ale civilizației occidentale, dar în cursul istoriei lor fie că niciodată nu au ținut de Europa Occidentală ca organism istoric și politic - ca de exemplu Ungaria și Polonia – fie că au ajuns în afara ei – ca de exemplu Cehia. Au fost, sau dintr-un anumit motiv au ajuns în afara Europei carolingiene.

Europa carolingiană, Occidentul în sens strict, nu înseamnă diviziunea tripartită bine cunoscută din școală, care ia ca bază simpla extensiune, proiectînd în urmă reflexele statului național de azi. Marc Bloch arată foarte frumos că esența modelului carolingian este localizarea autorității publice. După prăbușirea imperiului lui Carol cel Mare, după cum se știe, funcțiile purtătoare ale caracteristicilor statalității în cadrul imperiului de odinioară s-au concentrat pretutindeni în principatele teritoriale care unificau mai multe comitate. (6) Pînă în acest punct se poate proiecta în trecut importanța nivelului central din sînul Uniunii Europene, actualul meso-government! Se poate detecta aici principiul constructivității care rezultă din dezintegrarea unui imperiu, căruia și Szûcs Jenő i-a acordat importanță atît de mare în schița sa, acea ”dinamică ciudat㔠(7) care macină azi cu o forță irezistibilă statele naționale centralizate, demolîndu-le dacă trebuie, iar dacă există voința politică necesară, descompunîndu-le în elementele funcționale ale unei noi organizații statale cu caracter federal.

Această lume carolingiană, care în accepțiunea sa istorică se întinde de la Toulouse pînă la Brno (Brünn) este baza Europei Occidentale ca organism istoric cu structură unitară. Și este lumea din care Ungaria și Polonia, aceste două țări central-europene par excellence, au rămas mereu pe dinafară. Europa Centrală ține – de o mie de ani – de civilizația occidentală, dar nu ține de Europa Occidentală în accepțiunea de corpus istorico-politic, organizat unitar pe baza modelului carolingian.

De fapt, clasificările tipologice de mai sus operează cu două entități a căror existență nicidecum nu se înțelege de la sine. Se ridică aici două întrebări: 1) Există civilizație occidentală, și 2) dacă răspunsul la prima este afirmativ, are această existenț㠖 în Europa – o dimensiune istorică și politică unitară, clar sesizabilă? Sau, dacă vreți, are vreo relevanță în planul politicii actuale?

Dacă de existența civilizației occidentale se îndoiesc multiculturaliștii liberali – îndeosebi americani – cărora le place să prezinte pe cei ce se referă la civilizația occidentală ca pe niște xenofobi care lezează regulile corectutidinii politice, (8) scepticismul față de existența unei structuri istorice și politice unitare în jumătatea europeană a civilizației occidentale se manifestă mai ales din partea celor ”temători pentru națiune”, sau conservatori, care consideră națiunea ca un concept fundamental. Aceste rezerve din urmă le consider vrednice de a fi dezmințite.

În studiul său remarcabil apărut în ultimul număr al revistei Magyar Szemle, Granasztói György, director-general al Institutului Teleki din Budapesta, apreciază ca fiind perimat㠓concepția lui Fischer și Chirac privind statul și națiunea”. (9) Despre ce este vorba? Se știe că ministrul de externe german Joschka Fischer și-a conturat în discursul ținut la Berlin punctul de vedere privind necesitatea creării noii Europe Federative. (10) Iar președintele francez Chirac – după cum scrie Granasztói – “a preluat ideea lui Fischer referitoare la o confederație de state constituind o echipă de avangardă menită să stimuleze procesele“, “a pus pe tapet posibilitatea alcătuirii unei constituții europene”, și “în mod ciudat, a insistat asupra ideii că trebuie să se stabilească precis hotarele Europei”. (11)

Mă surprinde că Granasztói, excelent cunoscător și cercetător al proceselor istorice de lungă durată, vede în apelurile care insistă pentru o “reîntemeiere politic㔠cu caracter federal a Europei manifestarea unui orizont ideologic îngust, și nu semnul că o civilizație de 1500 de ani – Occidentul – a ajuns în pragul fazei finale a dezvoltării sale – și, trebuie să sperăm, cu o durată cît mai lung㠖 marcată de nașterea statului european federal. Pe Granasztói îl îngrijorează federalismul. Pe mine mă îngrijorează faptul că nu e deloc sigur că Europa Occidentală va fi capabilă să realizeze respectiva reîntemeiere. Potrivit lui Gabriel A. Almond, ”opțiunile sînt forțate, dar nu inevitabile”. (12) În Europa de azi federalismul este o asemenea constrîngere, nu fatalmente inevitabilă.
Aș vrea să mă refer aici la încă o chestiune. Granasztói György îi reproșează lui Fischer că, la modul expeditiv, califică Europa de Est naționalistă, apoi – în încheierea scrierii sale – afirmă clar că nu poate accepta o concepție ”care exclude posibilitatea ca, față de un centru de putere, să poată exista la periferie orice fel de alternativă reală”. (13)
Istoricul român Lucian Boia scrie că același Occident, care cu două secole în urmă a început edificarea națiunilor politice moderne, acum ”experimentează soluția postnațională”. Este vorba de o linie de falie continentală particulară: în timp ce Europa Occidentală a ajuns în faza deconstrucției națiunilor, “Răsăritul – spune Boia – vrea să dovedească viabilitatea ideii care în cealaltă parte a continentului este considerată a fi perimată”. (14) Politicienii și specialiștii din Europa Centrală aflați pe poziții naționale s-ar părea că încearcă o alternativă diferită: să dovedească viabilitatea națiunii, nu numai în sens cultural și emoțional, ci și politic, deci în ultimă analiză viabilitatea statului național și în cadrul Uniunii Europene.

În ce mă privește, consider fără echivoc această strategie drept o fundătură. Cine vrea să intre în Uniunea Europeană cu acest bagaj național, se va trezi foarte curînd în afara Europei carolingiene (a se înțelege zona de nucleu federală), în loc să apuce singura ocazie – de fapt ultima – de a ajunge în sfîrșit înăuntrul ei. De aici rezultă răspunsul meu foarte direct adresat lui Granasztói György: periferia nu poate oferi nici o alternativă viabilă și oportună față de centru. Ungaria a rezistat timp de o mie de ani Europei carolingiene. Nici nu putea să facă altceva, de vreme ce traiectoria dezvoltării ei a fost diferită. Dar, de la o vreme, această autocefalie maghiară a devenit primejdioasă pentru ea însăși.

Széchenyi a intuit exact faptul, căci în ajunul revoluției de la 1848 a insistat pentru un “imperiu public” acceptabil (țările separate ale monarhiei – spunea el în discursul său parlamentar din 22 noiembrie 1847 – trebuie să fie asemănătoare sistemului solar, în care fiecare planetă se învîrtește în jurul soarelui, dar și în jurul axei sale) și a simțit catastrofa amenințătoare a politicii lui Kossuth, care își imagina ca fiind unitar㠓planeta” maghiară foarte complexă, cu multe componente, aspirînd fiecare spre autonomia națională deplină. (“Eu cred – scria Széchenyi la 5 martie 1848 într-o scrisoare confidențială adresată unui prieten – că a sosit timpul să-i imităm pe francezi. Nu prin a proclama respublica, ci dîndu-i un picior în cur și acestui Ludovic al nostru!” (15)

Independența națională este azi un lucru definitiv lipsit de sens. Statul național suveran, independent și unitar și-a îndeplinit misiunea. De aceea, noi ar trebui să știm – asemenea germanilor – să ne despărțim mai ușor de el fiindcă, la urma urmelor, construirea lui cu succes nu a însemnat în cazul nostru mari împliniri naționale, ci un șir întreg de catastrofe. Azi ne trebuie descentralizare politică, ne trebuie regiuni cu competențe de drept public, fiindc㠓națiunile unitare geluite laolalt㔠în mod exemplar nu au nici o șansă față de revoluția instituțională care se desfășoară în Uniunea Europeană și nu vor fi în stare să se integreze în noul “imperiu public” federal.

Reculul în chestiunea Corsicii și demisia lui Chevenement, care l-a acuzat pe Fischer – fără nici un temei – de reprimarea dimensiunii naționale după Auschwitz și sublimarea ei federală, dovedește că, după Spania și Marea Britanie, a capitulat și al treilea stat național clasic din Europa, pornind pe calea descentralizării politice. “Prețul păcii și supraviețuirii Franței – scrie Philippe Moreau Defarges, în Politique Étrangere, o revistă de referință în Franța – este să accepte imperiul împotriva căruia a luptat secole în șir. /…/ A trecut timpul națiunilor superioare, al misiunilor divine, al identităților veșnice. /…/ Dacă națiunea franceză mai are suficientă energie, se va reinventa ca parte a unei unități mai mari”. (17)

Cine nu recunoaște acest adevăr european fundamental, ori se condamnă din capul locului la o situație periferică (acesta va fi destinul în Europa federală al candidaților central-europeni care țin la independența națională, la statul național – deocamdată! – funcțional), ori, în cazul țărilor care deocamdată sînt membre de rang egal cu celelalte țări ale actualei Uniuni Europene, se vor recalifica din nou ca periferie.

II.
Iar acum să vedem în ce direcții principale poate fi dezvoltată în continuare ipoteza de bază formulată în această conferință (teza referitoare la diferențierea între apartenența la civilizația occidentală și la corpus-ul istorico-politic al părții europene a acestei civilizații).

1. Uniunea Europeană s-a lansat într-un joc primejdios cînd a deschis unui număr de 12 sau chiar 15 țări perspectiva de a deveni membre cu drepturi depline. În jurul nucleului federal pe cale de constituire înăuntrul Uniunii Europene, trebuie menținută Uniunea care se lărgește în granițe raționale, reformată în cursul conferinței interguvernamentale. Rezultatul va fi constituirea unor grupuri de țări care se diferențiază nu pe baze teritoriale, ci funcționale. (În ce mă privește, în 1991-1992 am considerat drept soluție oportună confederația central europeană în cadrul integrării europene. (18) Azi văd altfel lucrurile.)

2. Consider că cercul lărgirii UE trebuie menținut la un nivel rezonabil, ca în cadrul Uniunii nucleul federal să rămînă fără echivoc dominant, atractiv și acceptabil în sens instituțional, lăsînd deschisă perspectiva în care Uniunea Europeană poate să devină, în loc de un fel de uniune pan-europeană (19), un stat european federal în întregul său. Aici mai pot fi conflicte serioase, anumite țări ar putea să tresară și să se retragă în mod conștient din această nouă Europă. Mai mult: nu este exclus ca – și ar fi o evoluție extrem de nefavorabilă pentru Europa întreag㠖 UE, ca primă extensiune în jurul nucleului federal, cu sistemul ei instituțional complex, să se destrame. Dar și în acest caz rămîne nucleul german-francez-italian-benelux care, după părerea mea, nu se va mai opri pe calea devenirii unui stat federal.

3. Țările aparținătoare civilizației ortodoxe de odinioară au ajuns într-o fundătură a civilizației. În acest punct eu consider a fi competentă interpretarea geografului francez Jacques Lévy și nu a lui Huntington. “Linia de demarcație între latini și ortodocși – scrie Lévy – nu este proiecția liniei de falie religioasă asupra realității exterioare, ci rezultatul unei dinamici istorico-geopolitice complexe”. (20) Huntington consideră civilizația ortodoxă, cu Rusia ca stat nucleu, drept o categorie relevantă și azi din punct de vedere geopolitic. Dar despre civilizația ortodoxă în sensul strict al cuvîntului nu mai putem vorbi azi.

4. Natura dinamicii istorico-geopolitice menționate de Lévy nu se relevă decît în procesele de lungă durată. Situația este asemănătoare în ce privește asimilarea țărilor central-europene cu Occidentul, imitarea modelului occidental. Caracteristicile structurale ale acestei asimilări nu le putem recunoaște decît dacă o analizăm ca proces de lungă durată. De fenomenul colapsului instituțional care apare în mod legic și repetat în cursul acestui proces, m-am ocupat în expunerea pe care am făcut-o la conferința din 1998 a instituției noastre. (20)

5. Încătușarea în cazul țărilor “ortodoxe” est-europene nu constă în apartenența confesională sau la o anumită civilizație. Nu asta le paralizează, ci incertitudinea și caracterul echivoc al identității lor în planul civilizației. Este un fapt al istoriei civilizației că în spațiul civilizației bizantine și post bizantine, de la începutul secolului al XVIII-lea și pînă la mijlocul secolului al XIX-lea a avut loc o conversiune de mari proporții a civilizației, rezultatul fiind că azi acest spațiu constituie o parte a civilizației occidentale. Problema este că, din punctul de vedere al construirii instituțiilor, acest spațiu este neproductiv, steril. După părerea lui Lévy, problema statelor făcînd parte din acest spațiu nu este ortodoxia lor, ci faptul că au fost prea mult timp (peste două sute de ani) sub stăpînirea despotismului imperial rus și turc, dezvoltat sub presiunea și după modelul despotismului nomad. Ele nu au putut beneficia de posibilitățile dezvoltării de tip occidental, atunci cînd această dezvoltare a modificat fundamental structurile mentale și relațiile sociale tradiționale. În timp ce în spațiul central-european influența occidentală a avut timp suficient la dispoziție pentru a duce la mutații creatoare (mutations génératrices), spațiul rămas sub influența îndelungată a despotismului rus și turc a devenit steril și, în consecință, a eșuat – afirmă Lévy – “europeizarea Europei”. (22) Mai exact, procesul a avut și poate avea loc numai într-un cerc mai restrîns, căci el nici pe de parte nu s-a încheiat.

6. Fundătura civilizației, sau – dacă vreți – sterilizarea instituțională, incapacitatea de a crea instituții, este cauza din care statele acestui spațiu nu pot să dezvolte și să pună în funcțiune state naționale în concordanță cu regulile de joc ale democrației occidentale de masă. În timp ce în Europa este deja la ordinea zilei faza istorică de după statul național, acest spațiu – după toate semnele – s-a împotmolit în faza anterioară dezvoltării statelor naționale funcționale. Ceea ce înseamnă că statele aparținătoare acestui spațiu nu vor putea participa nici măcar ca un fel de “opoziție intern㔠la revoluția instituțională de mari proporții în fața căreia se află Europa (asemenea central-europenilor atașați de mitul “Europei națiunilor”, (23) constituind periferia “exploatată sau abandonat㔠a Uniunii Europene. (24)

7. Această catastrofă de civilizație (25) ar putea tîrî cu sine - dar e posibil și ca, dimpotrivă, să stimuleze spre performanțe deosebite, cum ar fi deținerea rolului unui nou centru -, acele teritorii care în accepțiune istorică au făcut parte din Europa Centrală (adică au stat sub stăpînire turcească sau rusă timp mai puțin decît cei 200 de ani critici stabiliți de Jacques Lévy), dar sînt părți constitutive ale unor țări a căror identitate civilizațională a rămas ambiguă din cauza apropierii lor prea mari de spațiul despotismelor orientale.

8. Avînd în vedere natura central-europenității, în permanentă mișcare în spațiu și în timp deopotrivă, putem constata că prin aderarea la UE a statelor central-europene (Ungaria, Cehia, Polonia), geografia simbolică a central-europenității intră în funcțiune la est de noile hotare ale Uniunii. În timp ce înăuntrul UE a vorbi despre Europa Centrală ca și categorie politică este un anacronism și continuarea aici, deci în interior a unei politici central-europene ar însemna o dezertare de la șansa unică de integrare organică în corpus-ul istorico-politic al Europei carolingiene, în afara noilor hotare ale UE calitatea de a fi central-european devine în schimb cel mai important indiciu al apartenenței la Occident. Dar acum nu mai este vorba de națiuni înrobite, ca pe vremuri la Kundera, ci de provincii și spații într-un anumit sens înrobite. În timp ce țările de care aparțin – este vorba aici de Serbia, România și Ucraina – se zbat într-o fundătură a civilizației, așa-numitele fragmente de Europă Central㠖 Voivodina, Transilvania, Ucraina Subcarpatică, Galiția și Bucovina – pot să pornească pe drumul unei instituționalizări diferite, euro-conforme.

9. Baza acestei instituționalizări este majoritatea locală. Deci nu “identitatea națională ferm㔠a minorității maghiare sau a altor minorități care trăiesc acolo, ci consensul transetnic în cadrul regiunilor în cauză. Este vorba aici despre un consens de forță majoră, care va îndepărta în sens politic atît comunitățile majoritare – sîrbă, română, ucrainean㠖 cît și cele minoritare – îndeobște maghiare – de propriile lor centre naționale și chiar le va confrtunta cu acestea, în măsură în care (și aceasta e de importanță capitală) ele vor considera regiunile menționate drept un fief al lor.

10. Experiențele de pînă acum arată că Serbia, România și Ucraina nu sînt capabile să se raporteze față de problema acestei importante linii de falie decît pe bază exclusiv națională și etatistă. În același timp, Ungaria nu are momentan nici o strategie notabilă în legătură cu fragmentele de Europă Centrală. Guvernul ungar se ocupă exclusiv de comunitățile naționale maghiare care trăiesc în aceste fragmente și are numai referitor la ele o idee bine determinată (reintegrarea națională fără modificarea granițelor). În loc ca Ungaria să încerce să dezvolte și să influențeze de pe acum politica față de “noua” Europa Centrală a Uniunii Europene federale, preferă să se învîrtească dincoace de țărmul federalismului. Face politică pe bază națională, ca și cum nu ar ști că se îndreaptă spre un “imperiu public” față de care nu va putea să joace rolul pe care l-a mai jucat odată față de Viena.

(1) “The Puzzle of Central Europe”, în: The New York Review of Books, 18 martie 1998.
(2) Conf.: Karl A. Sinnhuber, “Central Europe--Mitteleuropa--Europe Centrale: An Analysis of a Geographical Term”, în: Transactions of the Royal Geographical Society (London: Institute of british Geographers, Transactions and Papers, 1954).
(3) Hat világrész földrajza, Budapest, 1943, pag. 175.
(4) Milan Kundera, “Tragedia Europei Centrale”, în: Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Ed. Adriana Babeți et Cornel Ungureanu, Polirom, Iași, 1997, pag. 221-235.
(5) “Where is Central Europe”, în: The Economist, 8 iulie 2000, pag. 31.
(6) Conf.: Marc Bloch, La société féodale [1939], Paris, 1995, pag. 544.
(7) Szûcs Jenő, Vázlat Európa három történeti régiójáról, Budapest, 1983, pag. 20.
(8) Conf.: John Fonte, “Post-West Syndrome”, în: National Review, 27 octombrie 1997.
(9) Granasztói György, “A mozgó célpont. Chirac, Fischer és Közép-Európa”, în: Magyar Szemle, 7-8/2000, pag. 195.
(10) Conf.: Joschka Fischer, “Az államszövetségtől a föderációig. Gondolatok az európai integráció végcéljáról”. Discurs tinut la 12 mai 2000 la universitatea Humboldt din Berlin, în: Európai Szemle, 2/2000, pag. 3-14. Textul prescurtat a fost publicat în Provincia, nr. 2.
(11) Granasztói, op. cit., pag. 192.
(12) Crisis, Choice and Change:Historical Studies of Political development, ed. Gabriel A. Almond et al., 1973, pag. 649.
(13) Granasztói, op. cit., 194-195; pag. 198.
(14) Lucian Boia, Două secole de naționalism, București, 1999, pag. 110.
(15) Széchenyi István Válogatott Mûvei, Budapest, 1991, II., pag. 280; pag. 389.
(16) Granasztói, op. cit., pag. 195.
(17) “La France et l’Empire”, în: Politique Étrangere, 2/2000, pag. 338; pag. 342.
(18) Molnár G., “Közép-európai konföderáció”, în: Limes, ianuarie 1992.
(19) Vezi articolul “pan-european” dar cu critici formulate într-un ton iritat la adresa Uniunii Europene, al lui Adrian Severin din Lumea Magazin, 9/2000.
(20) Jacques Lévy, Europe. Une géographie, Paris, 1997, pag. 40.
(21) Conf.: Molnár G., “Köztes-Európa eltûnése, avagy a mintakövetés közép- és kelet-európai konzekvenciái. Vázlat”, în: Globalizáció és nemzetépítés, Red. Bárdi Nándor, Fundația Teleki László, Budapest, 1999, pag. 47-68. În engleză: “The Vanishing of In-Between Europe”, în Regio, 1/2000, pag. 84-104.
(22) J. Lévy, op. cit., pag. 40; pag. 48.
(23) Szájer József, liderul fracțiunii Fidesz, de exemplu, la conferința organizației studențești a Partidului Popular European, a Fidelitas
și EDS, a caracterizat Uniunea Europeană drept “Europa națiunilor”. Această formulare în jargon european trebuie interpretată ca atitudine antifederalistă. – “Szájer az uniós politikáról”, în: Magyar Nemzet, 15 septembrie 2000.
(24) J. Lévy, op. cit., pag. 247.
(25) Expresia am preluat-o de la H.-R. Patapievici. Conf.: “Anatomia unei catastrofe”, în: Politice, ed. II-a, București, 1997, pag. 78.


Europe în Europa. Jacques Lévy: Europe. Ume géographie, Paris, 1997, 48.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.09.26.

articolul în format *.pdf