Gabriel ANDREESCU
La rînd, naționalismul ortodox
 
În emisiunea PRO TV de luni, 18 septembrie - Alege. a lui Andrei Gheorghe - Radu Preda, un teolog care lucrează direct cu arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, Bartolomeu Anania -, i-a replicat preopinentului, Florin Buhuceanu, președintele asociației ACCEPT, cam așa: "Sînteți cel mai puțin apetisant homosexual pe care l-am văzut". Cu tonul pe măsură, al unui miștocar de cartier, cuvinte spuse în colțul buzelor, cu o privire de sus în jos ... cu un plescăit imperceptibil, dacă nu cu gura, atunci cu gîndul, coborît pentru o clipă în ochi. Puțini știau - probabil, nici corul ASCOR, chemat să asiste, care se distra întrerupînd sistematic dialogul - că autorul acestui dezgustător comentariu este și autorul unei cărți privind raporturile dintre stat și biserică. Faptul nu este deloc, dar absolut deloc, lipsit de relevanță. Cartea apărută la sfîrșitul anului trecut era un text argumentativ al articolelor proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase. Proiectul propus la acea dată de Secretariatul de Stat pentru Culte - trimis la guvern la 13 septembrie 1999 - diferea de proiectele puse în circulație anterior. Prevederile care violau libertatea religioasă se înmulțiseră și se înăspriseră, arătînd limpede intenția autorilor - de fapt, a BOR - de a limita și controla viața religioasă din țară.

Varianta de proiect despre care amintesc a fost ascunsă grupurilor și organizațiilor interesate - a celorlalte culte -, proiectul nefiind discutat nici în cadrul Comisiei creată special în acest scop. Pentru a păstra inițiativa ferită de ochii criticilor, Secretariatul lansase cu mai multe luni înainte un alt proiect, cel mai "liniștitor" din cîte fuseseră discutate pînă atunci, cu rolul unei perdele de fum. Se vede însă că textul ultim nu fusese un secret pentru Radu Preda, de vreme ce lucrase pe el. Cum am spus, volumul lui Radu Preda argumenta, punct cu punct, ideile proiectului de lege, multe absente din toate variantele anterioare. Astfel, nu existaseră pînă atunci referiri la sancționarea prozelitismului, sau la amenzile pentru activități cultice, dacă grupurile religioase "vinovate" nu obținuseră aprobarea (obligatorie!) a Secretariatului General pentru Culte. De vreme ce volumul apăruse la sfîrșitul anului 1999, însemna că se lucrase la el cu un număr bun de luni înainte. Lucrarea făcea parte dintr-o strategie pusă bine la punct, nu cu fervoarea credincioșilor ortodocși, ci cu tehnica elaborată a unor oameni care experimentaseră decenii metodele Securității. Avînd în vedere filiera Radu Preda-Bartolomeu Anania-Teoctist, se vedea bine rolul excesivului arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, în ofensiva ortodoxistă.

Sinodul, ASCOR, Radu Preda, Bartolomeu Anania! Iată o construcție demnă de o cruciadă pe termen lung, cu obiective precise, cu împărțire de responsabilități. Discursuri mieroase, fariseisme, în cazul Sinodului, militanți ofensivi, pregătiți să pună mîna pe bîtă - vorbesc de ASCOR - și mercenari cu funcții intermediare, precum Radu Preda. Care este locul, în această înșiruire, a lui Bartolomeu Anania?

Cine deschide dosarul 7755 al Arhivelor SRI va descoperi acolo cîteva date despre trecutul de legionar al actualului arhiepiscop, fost ierodiacon bibliotecar la Patriarhie, care la data notei informative pe care o citez, 10 decembrie 1956, se afla în închisoare, condamnat. Încă de la 14 ani - se spune - a fost înscris în Mănunchiul de prieteni, organizație legionară. În 1936 era deja încadrat în Frățiile de Cruce. În 1941 a fost reținut - o lună de zile - pentru participarea la funerariile unui comandant legionar. În 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni închisoare, pentru a fi deținut în podul mănăstirii Cernica materiale legionare și arme. "Nota" indică apoi traseul relațiilor sale cu legionarii, practic neîntrerupt, ajungînd pînă la sfîrșitul anilor '40 și începutul anilor '50.

Trecutul legionar al lui Bartolomeu Anania și închisoarea nu l-au împiedicat, surprinzător, să aibă mai tîrziu o carieră spectaculoasă. În anii '60 a fost trimis în Statele Unite, unde s-a ocupat, pînă la mijlocul anilor '70, de publicația Arhiepiscopiei Misionare Române din Detroit, Credința. Cum a fost posibil? Răspunsul, știm, nu poate fi decît unul singur. Concluzia logică este sprijinită și de sus ținerile lui Nistor Chioreanu, coleg de pușcărie, care într-o carte de memorii, Morminte vii, îl denunță drept turnător. Ion Pacepa îl prezintă de asemenea, în Orizonturi roșii, ca lucrînd pentru Securitate. Dar chiar dacă nu s-ar miza pe mărturiile ultimilor doi, este absolut evident că datele din Arhiva SRI, pînă după mijlocul anilor '50, sînt incompatibile cu cariera sa ulterioară. Doar colaboraționismul făcea posibilă ascensiunea de mai tîrziu. O astfel de asociere, între spiritul unui fervent legionar și cea a unui om pus să facă treaba mizerei instituții de represiune comunistă, este psihologic semnificativă pentru pozițiile agresive și simultan elaborate, pe care le-a avut și le are ca arhiepiscop, în acești ultimi ani.

Ce descoperim, în concluzie? Ierarhi cu legături aproape certe cu Securitatea, prezenți într-o rețea elaborată de actori - organismele BOR, asociații, experți -, toți implicați într-un proiect vast, vizînd controlul activității religioase de către BOR, impunerea unei legislații anti-liberale, retrograde - asta este în primul rînd articolul 200 - și antieuropene, prezența masivă în instituțiile statului, un mare impact educațional, folosirea a tot felul de fonduri din resursele statului. Un marș către un stat ortodox, un kitsch mizerabil aflat la mijlocul distanței dintre corupție și obscurantism, expresia, dacă lucrurile vor evolua așa, a eșecului cel mai nedemn pe care îl poate suferi societatea românească.

La începutul lui 1990 am asistat la pregătirea unui alt scenariu, a unui naționalism agresiv de tip etno-cultural, capabil să spele păcatele actorilor represiunii din vremea regimului comunist. El a stat la baza a cel puțin cinci ratați ani de istorie post-comunistă. Dar, se vede, naționalismul etno-cultural și-a epuizat rezervele. Încercările de destabilizare de după 1996, invocînd în principal tema maghiară, nu au mai putut trece dincolo de un foc de paie mediatic. La începutul lui 2000 vedem însă, crescut în liniște și ridicat spectacular acum, un naționalism ortodox de o virulență extremă, cu obiective isterice. Actuala campanie împotriva articolului 200 este semnificativă doar în subsidiar pentru homosexuali. Ea are o miză mult mai mare. Se încearcă strivirea voinței clasei politice, de către BOR. Invocarea obsesivă, în Apelul Sinodului din 13 septembrie 2000, a "majorității națiunii române", referirea la milioanele de "creștini ortodocși (?) care au mandatat prin votul lor parlamentarii României", apostrofarea ca "legiuitorii din Parlamentul și guvernul de azi să aibă auzul ațintit asupra trebuințelor românilor (?) care merg în toamna aceasta la urnele de vot" (sublinierile mele) este o amenințare nevoalată cu bîta electorală. Dacă Senatul se va supune, public deci, acestui șantaj, atunci Sinodul va avea un atuu considerabil asupra legislativului și executivului acestei țări. Cine îi va putea sta înainte? În principiu, doar societatea civilă devotată democrației, cea care a făcut posibilă marginalizarea naționalismului etno-cultural. Dar avem oare o societate civilă în măsură să reziste presiunii ortodoxiste? Astăzi, ea pare cu mult mai divizată decît era cu zece ani în urmă. Pare mult mai ușor, să te contrapui lui Vadim și Funar, decît lui Teoctist Arăpașu și a lui Bartolomeu Anania. Ultimii nu sînt însă în nici un fel mai puțin dizgrațioși și în nici un caz mai puțin periculoși decît primii.

2000.09.26.

articolul în format *.pdf