ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul, precum o provincie
 
Trebuie să recunosc că deși trăiesc de mai bine de treizeci de ani în București (aici mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață, pe de o parte datorită unei anume fidelități față de oraș, iar pe de altă parte, datorită unei resemnări gen „nici cu el, nici fără el”), că deși primul număr din A Hét, revistă datorită căreia am devenit, de fapt, bucureștean, a apărut exact acum trei decenii (mai precis în 23 octombrie 1970), deci, cu toate acestea mult timp n-am manifestat un interes mai deosebit nici față de istoria orașului, nici față de istoria maghiarimii din București.

Desigur, știm cu toții că este o minciună sfruntată legenda conform căreia „Bu cu reștiul este cel mai mare oraș unguresc după Budapesta” (totuși, m-a durut faptul că la ultimul recensămînt, maghiarimea din București n-a însumat nici măcar zece mii), dar niciodată nu m-a interesat în adevăratul înțeles al cuvîntului cînd, cum și cîți maghiari au trăit aici. Oare pentru că mi-a fost instinctual greață de tot ceea ce întotdeauna în final avea șanse să se poticnească inevitabil în acel „trecut eroic”? Oare pentru că, asemenea concitadinilor mei maghiari, n-am trăit niciodată o foarte profundă viaț㠄comunitară”, o viață culturală? Adevărul este că modestele mele cunoștințe s-au rezumat la faptul că orașul a fost fondat cu mai mult de cinci sute cincizeci de ani în urmă de un cioban cu numele de Bucur, precum și la faptul că renumitul cartier Berceni și-a primit numele de la unul dintre generalii care au luptat pentru libertate sub stindardul lui Rákóczy. Ce mai știam pe vremea aceea era că, de exemplu, multe străzi din București se numeau „pod” (Podul Izvor, Podul Mogoșoaia), pentru că încă în secolul trecut străzile mai acătării – dar din cauza asta nu mai puțin noroioase – erau acoperite cu bușteni sau mai degrabă, erau podite. Apoi mai știam că maghiarii se pare că erau aici încă de la întemeierea orașului – devenit mult mai tîrziu capital㠖 în persoana călugărilor misionari și a credincioșilor lui Kapisztrán János (Ioan de Capistrano). Recent am aflat că Foișorul a fost construit la sfaturile lui Széchényi István, atunci cînd a vizitat aceste meleaguri, astfel că nu degeaba cuvîntul „foișor” își trage melodicitatea din cuvîntul unguresc „folyosó”. Repet, pe vremea respectivă nu știam aceste lucruri, dar fantezia extraordinară a românilor în privința atribuirii unor nume mi-a mobilizat imaginația. Mă captivaseră în special denumirile străzilor, denumiri în care se regăsește fie gingășia, fie expresivitatea vicleană, fie o stare enigmatic㠖 enigmă pe care simțeam că n-am s-o dezleg niciodată. Seara, în timp ce mă plimbam și vedeam denumiri de străzi cum ar fi: Vaporul lui Assan, Căderea Bastiliei, Oborul nou, Teiul Doamnei, Domnița Anastasia… eram copleșit de un freamăt plin de voluptate. Alte denumiri m-au impresionat pînă peste poate. Pentru că unde mai există pe lume străzi care în denumirea lor să conțină calități umane atît de nobile cum ar fi abnegația (str. Abnegației), prietenia (str. Amiciției), plăcerea de a cînta (str. Cîntării), dorința ca toată lumea să aibă noroc (str. Fortunei), gingășia melancolică (str. Duioșiei), elegia (str. Elegiei), hărnicia (str. Hărniciei), idila (str. Idilei), murmurul tăcut (str. Murmurului), strădania pentru perfecțiune (str. Perfecționării), poezia (str. Poeziei), amintirile (str. Amintirii), meditația (str. Meditației), trilul (str. Trilului), veselia (str. Veseliei) și alte asemenea calități?… Cîtă ingeniozitate poetică! Prin denumirile lor, foarte multe străzi aproape că evocă atmosfera micilor orașe. Este adevărat, anii socialismului au născut și denumiri grobiene, dar acum nu despre asta este vorba aici. Ci despre dimensiunea sufletească, despre acea caracteristică eternă a sufletului nostru pe care n-o poate distruge nici marele oraș și nici presiunea omogenizatoare a ideologiei. Aveam impresia că poezia conținută în denumirea străzilor este o creație colectivă, o adevărată poezie populară, generînd, printre altele, senzația că aceasta spune mult mai mult despre locuitorii orașului, inclusiv despre trecutul acestora, decît evenimentele consemnate de „marea istorie”, că spune mult mai mult despre caracterul locuitorilor decît tratatele, de altfel manipulate, care analizează caracterul național. (Desigur, noi, amărîții mutilați care am fost educați conform teoriei materialismului istoric, dresați fiind cu instrumentele aceleiași teorii, nu auziserăm de studiul din 1907 al lui Dumitru Drăghicescu privind „psihologia populară comparată”, studiu intitulat Din psihologia poporului român și care a fost apoi reeditat abia în 1996.) Deci, vreau să spun că din asemenea indicii și conotații, din asemenea gesturi metacomunicaționale am reușit să-i cunosc mai bine pe concitadinii mei din capitală decît dacă aș fi realizat diverse studii pe această temă. Sînt absolut sigur de acest lucru, pentru că întregul bagaj de cunoștințe pe care l-am acumulat astfel întotdeauna l-am putut folosi mult mai bine în diferite momente ale vieții decît lecturile mele teoretice.

Aș mai adăuga doar un singur aspect. În anul 1980, după ce locuința noastră de pe str. Colentina, compusă dintr-o cameră și jumătate, a fost distrusă de cutremur, ne-am mutat pe str. Traian. Bucuria mi-a fost înzecită de faptul c㠖 aproape incredibil – perpendicular pe str. Traian, din fața porții noastre pornește Timpul, adică str. Timpului. Ce minunată perspectivă! Una dintre ferestrele biroului meu se deschide înspre timp! Întotdeauna m-a preocupat în mod obsesiv timpul, modul pervers în care se comportă cu noi, ființe umane. Acum însă m-am liniștit din acest punct de vedere – trebuie doar să privesc pe fereastră. Nemaivorbind că nici celelalte categorii nu sînt foarte departe: străzile Spațiului, Existenței, Eternității și Simetriei. Dar la urma urmei ce este departe în spațiu și în timp? Numai ce simțim noi că ar fi departe.

O (mereu o, mereu și mereu o,…), mirosul timpului
Afirmația mea de la începutul acestui text legată de insuficientele mele cunoștințe privind istoria capitalei și maghiarii de aici, nici pe departe nu se referă la faptul că n-aș fi dorit, n-aș fi vrut să am cît mai multe. Trecutul oficial nu m-a preocupat, dar eram extrem de impresionat cînd descopeream în romanele lui Mircea Eliade cîte o culoare locală, iar cînd aceasta era pe deasupra și în vecinătatea locuinței mele, rămîneam de-a dreptul extaziat… o, strada Mîntuleasa! – „a mîntui” înseamnă a salva, iar Mîntuitor este cel care salvează sufletele, adică Dumnezeu. O, ce culori, ce sunete, ce parfumuri! Cît de palpitantă poate să fie reconstruirea ambianței culorilor, parfumurilor, sunetelor de odinioar㠖 știu că în Occident există o modă în acest sens!

Chiar dacă nu pînă în trecutul foarte îndepărtat, dar cale de treizeci de ani în urmă, i-aș putea călăuzi pe cititori în lumea mirosurilor, a parfumurilor, a excitațiilor olfactive – desigur, doar cu ajutorul cuvintelor și nici pe departe cu forța sugestivă a lui Peter Süskind din celebrul său roman Parfumul, roman pe care citindu-l în românește la București mi-a oferit o deosebită satisfacție spirituală. Călăuza prin lumea mirosurilor va avea o sarcină ușoară, pentru că în capitală, „istoria mirosurilor” are un caracter permanent, aș putea să spun chiar o continuitate – fiind vorba de mirosul de mîncărică, miros ce inundă instituțiile. Nu știu cum se întîmplă, dar absolut indiferent ce ar mînca lucrătorii dintr-o instituție, de-ndată mîncarea respectivă capătă o mireasmă de mîncărică. (Mireasmă? Ar putea să fie chiar și mireasmă, dacă n-ar avea la bază aburi de ceapă arsă.) Merge omul ca orice muritor să-și plătească ratele de la cas㠖 respectiva clădire este situată exact în centrul orașului, fiind vizitată de extrem de multe persoane, deci iată două motive semnificative – și ce credeți, cine-l întîmpină? Portarul care mănîncă cu o poftă pantagruelică, baza meniului său fiind formată fără drept de tăgadă dintr-o infinită varietate de ceapă. Dar la urma urmei de ce încep cu bietul om din ghereta clădirii, pentru că fenomenul este prezent deja în strad㠖 de peretele celui mai vechi spital public din București stă rezemată o cerșetoare corpolentă, din „categoria grea”, pe care pînă în prezent n-am văzut-o într-o altă postură decît ghiftuindu-se. Apoi, în interiorul clădirii unde merge amărășteanu’ să-și plătească ratele (desigur fiind obligat să orbecăie prin infinitele cotloane ale birocrației), în aer plutesc moleculele unor mirosuri ceva mai variate, ale unor mîncăruri deja mai rafinate.

Da, cred că după ce în bistrouri, în bufete, în restaurante au fost instalate hote, încetul cu încetul numai instituțiile publice mai păstrează urmele olfactive ale nepieritoarelor creații culinare românești. Faptul în sine ar fi chiar impresionant dacă întîmplător n-aș avea prejudecăți – încă de pe vremea cînd student fiind, mîncam la cantin㠖 față de mirosul de mîncărică, miros în care se regăsesc mirosurile tuturor mîncărurilor.

Abia acum, cînd scriu aceste rînduri, realizez că, de fapt, în ghiftuirea de la locul de muncă se regăsesc atît o concepție sănătoasă de viață, cît și caracteristicile unei personalități puternice. Pentru că de nu puțină forță caracterială și de nonconformism este nevoie pentru ca o funcționar㠖 fără să-i pese cîtuși de puțin de cei care stau la geamul minuscul și murdar al unui ghișeu – în timp ce îmbibă într-o coajă de pîine ultimele picături din zama (puternic mirositoare) de sarmale, sau, să dau un exemplu mai pitoresc, cu cîrnatul atîrnat din gură, îl întreabă pe onoratul cetățean – amărășteanu’ venit să-și plătească ratele de la cas㠖 ce anume dorește. (O, dacă aș avea curaj să-i spun! O, dacă aș avea curajul să-i spun că nu doresc să se ocupe de mine în timp ce are gura plină!) Deși, poate că fără zamă și fără cîrnat ar fi mai rău. Poate că atunci ar fi nervoasă, ar urla la mine, eventual ar mai pune un zero pe factură.

În instituțiile publice care se ocupă de nemurirea sufletului, deci în biserici, domnește un miros unitar, pentru ca enoriașii să perceap㠖 inclusiv pe căile olfactive – aceleași imagini, vise, iluzii, teorii. Instituțiile publice din București se bazează, de asemenea, pe forța mirosurilor care generează viața comunitară. Uitînd într-un mod revoltător de acea constatare cu valabilitate și consistență aforistică, conform căreia acolo unde există duhoare, nu există respect, iar acolo unde nu există respect, nu poate exista o administrație corectă.

Dar cine vorbește aici și acum despre administrație?

Traducerea: Anamaria POP
2000.09.26.

articolul în format *.pdf