Traian ȘTEF
Un exercițiu european
Atelier 
Ancheta Provinciei despre „literatura și literaturile Transilvaniei” m-a făcut să privesc cu mai mare curiozitate atitudinea scriitorilor maghiari față de transilvanism și față de propria condiție. Observația la care am ajuns este că sînt indiferenți la înscrierea operei lor într-o conotație regională. Modul evaziv în care au răspuns îmi spune că pe de o parte sînt nemulțumiți cu statutul de rudă săracă, iar pe de altă parte îi încearcă orgoliul apartenenței la o literatură maghiară de pretutindeni. Ei nu își declară apartenența la o cultură a Transilvaniei, la spiritul transilvan, nu îi preocupă acea „întrebu in țare post-estetic㔠a literaturii la care trimitea Al. Cistelecan în argumentul discuției. Dealtfel, scriitorii maghiari nu participă nici la funcționarea instituțiilor breslei, nu se mai înscriu în Uniunea Scriitorilor sau în Asociația Scriitorilor Profesioniști din România cu filiale și în marile centre din Transilvania. Nici nu participă la dezbaterile ideologice sau estetice inițiate de generațiile mai noi sau la evenimentele culturale din spațiul în care trăiesc.

Am impresia, poate greșită, că așteaptă recuperarea din partea literaturii maghiare, înțelegînd prin asta integrare instituțională și recunoaștere valorică. Evident este însă că refuză acel patetism al cauzei maghiare și provincialismul care-l implică. Deosebit de limpede și lucid se exprimă în acest sens Ágoston Vilmos: „Presupun că naționalismul bazat pe izolare locală, introvertit, monopolizator își va pierde susținătorii, pentru că viața economică de astăzi nu se mai desfășoară într-un cadru național închis. Deci, maghiarimea din Transilvania și chiar majoritatea germanilor ar dori să beneficieze de avantajele oferite de starea lor duală și nu prea îi interesează nici spiritualitatea transilvană, nici promisiunile țării-mamă. Maghiarii din Transilvania și-au dat seama, de asemenea, că emigrînd în Ungaria din cetățeni români de clasa a doua devin cetățeni maghiari de clasa a doua. Din acest motiv tot mai mulți încearcă să obțină ambele cetățenii, iar dacă se poate, chiar și trei, pentru a-și lărgi spațiul de manevră spiritual-material. Din legarea de glie nu pot trăi”. Deducem de aici că intelectualitatea maghiară nu militează pentru închiderea într-un spațiu comunitar transilvan, nici pentru Ungaria Mare, ci ar prefera deschiderea europeană, ar prefera să aibă șansa germanilor.
Ágoston Vilmos îi găsește mai degrabă pe intelectualii români în criză decît pe cei maghiari și comentariul său mi se pare demn de luat în seamă. Criza de conștiință pe care o atribuie intelectualilor români el crede că se datorează spulberării miturilor naționale după 1990: „Miturile legate de potențialul economic superior, de suveranitatea națională, de romantismul istoric s-au năruit și românii s-au trezit față în față cu crudul adevăr: moneda s-a devalorizat, industria axată pe economia militarizată a devenit neconcurentă și nu pot călători fără vize decît cel mult la unguri, proclamați odinioară duș mani. Aceasta este o traumă egală cu pierderea nu numai a Transilvaniei, ci a întregii țări”. Intelectualii români (din Transilvania) și-ar căuta, în aceste condiții, salvarea pe termen lung într-o Transilvanie comunitară, în spiritul transilvan. Este sceptic, însă, c㠄pe cealaltă parte a baricadei” se va găsi corespondentul maghiar. Nu știu cît de corectă este traducerea, dar figura baricadei mi se pare nepotrivită aici. Baricada are o conotație revoluționară, presupune lupta dintre două forțe, este un mijloc al războiului civil, al luptelor de stradă și nu cred că se potrivește nici atunci cînd există o polemică sau o dispută între intelectuali. Cu atît mai puțin cînd cel puțin o parte militează pentru „spiritul comunitar”. Dar nu asta e problema. Problema e dacă noi, românii, recunoaștem această criză de conștiință. Dacă avem sentimentul că am pierdut tot. Dacă nu așteptăm cumva de la unguri să fie purtătorii noștri de cuvînt. E adevărat, întreaga intelectualitate românească s-a simțit vinovată, după 1990, pentru că nu a rezistat activ comunismului ceaușist. A văzut că primii actori politici sînt tot vechii comuniști, uteciști sau securiști, că idealurile democratice se năruie. De aceea unii au intrat în politică, au înființat asociații civice, s-au manifestat pregnant în viața publică. Cu mai mult sau mai puțin folos. Intelectualii ardeleni au avut și au un of în plus: menținerea unui centralism excesiv și refuzul unei reforme profunde a statului. De asemenea, ei refuză naționalismul și propaganda antimaghiară ca și lupta pentru anexarea politică a Transilvaniei prin diversiune de către for țe politice depășite de vreme și care nu au nimic comun cu spiritul ardelean. Afirmarea unei identități culturale regionale, în aceste condiții, se face, într-adevăr, și din disperare, dar este, în același timp, un exercițiu de integrare europeană. Răspunsul meu îl urmează pe al lui Kuncz Aladár, din iulie 1929, reluat în același număr 4 al Provinciei: „O sarcină urgentă a literaturii maghiare (și române, n.m. T. Ș.) din Transilvania este adîncirea acestor contacte spirituale. Nu pentru atingerea unor obiective oportuniste, ci pur și simplu din cauza definirii la nivel mai înalt a menirii literare. Și cum altcumva se pot pune în practică aceste contacte literare decît prin europenismul în sensul cel mai strict? Ce altceva este fraza rostită programatic: Transilvania este patria mea, decît o tentativă de a pune în practică ideea pan-europeană într-un mod cît mai exact și mai măsurabil.

Deoarece dacă aici, în cadrul comunității noastre, unde cunoaștem foarte bine factorii și condițiile, posibilitățile și opreliștile, nu sîntem în stare să realizăm colaborarea între viețile culturale paralele, atunci de ce mai visăm la uniunea pan-europeană, ale cărei hotare largi delimitează doar nimicul haotic atîta timp cît încă nu a prins viață idealul european în anumite detalii și anumite departamente, adică pe plan regional”.

Comentariile sînt de prisos.

2000.09.26.

articolul în format *.pdf