Al. CISTELECAN
Angoasa de a fi ardelean
Atelier 
O anchetă eminent confuză: așa s-ar putea numi, mai pe scurt, cea desfășurată de noi în precedentele două numere. Puține lucruri au reieșit mai limpezi decît rușinea de a fi ardelean. Și, dincolo de rușine, angoasa de a fi ardelean. De unde nevoia de a exorciza și de a reprima, pe cît e posibil, această fatalitate sau acest accident al destinului. Pe bună dreptate unii scriitori participanți la anchetă au ironizat întrebările și problematica indusă de ele. Pentru că, în literatură, nimic nu e mai compromițător decît o etichetă de „scriitor ardelean”. Le convine oamenilor de afaceri și chiar muncitorilor, de la cei cu ziua la cei cu anii, să fie considerați „ardeleni”. Pentru că ei profită de conotațiile pozitive ale termenului și se prezintă, în baza lor, ca oameni serioși, robaci și corecți. Dar aceste calități nu pot fi teleportate în literatură fără ca scriitorii să nu aibă senzația unui afront și conștiința unei minimalizări. Calitățile cu care se recomandă un cosaș sau un manager nu sînt și cele cu care s-ar recomanda un scriitor. Ce-i aia un „scriitor serios”? Sau, Doamne ferește!, un „scriitor robace”? Acestea nu sînt decît eufemisme pentru judecăți, în fondul lor, peiorative. E mai rău să fii „scriitor ardelean” decît „scriitor dialectal”. Măcar cel din urmă poate interesa prin pitoresc, prin exotism, prin excentricitate. Pe cînd cel dintîi nu e decît un provincial – tematic și valoric. Or, de nimic nu se teme mai mult ardeleanul, mai cu seamă cînd e scriitor, decît de provincialism. Fuga de provincialism, relația directă și, dacă e posibil, privilegiată cu centrul sînt căile de mîntuire ale complexului provincial. Accesul direct la universalitate e leacul preferat și detergentul absolut. Folosirea lui înlătură orice urmă de colb moștenit. Pe bună dreptate unii participanți la anchetă s-au urcat, ca să folosesc o expresie preferată a lui Livius Ciocârlie, direct pe caii cei mari, convorbind cu literatura una și indivizibilă de la Homer încoace. Sau, dacă totuși trebuie operate convenționale delimitări, acestea să treacă prin criteriul național și prin unitatea de limbă. Dar nu mai jos, căci mai jos e doar subliteratura, veleitarismul de canton sau de județ. Ceea ce-i totuna cu veleitarismul de bloc sau de scară.

Cert e că dacă sintagma „scriitor ardelean” spune ceva, ea nu spune nimic bun sau de bine. Nu e o onoare să fii numit așa. E ca și cum ți s-ar da o diplomă de handicap, un certificat de genul „bun pentru Ardeal”. Oricît de multe și de mari ar fi meritele strînse sub această emblemă, ele nu definesc decît o drastică mediocritate. Nu e, așadar, o sintagmă inocentă. Chiar atunci cînd e mînuită candid, ca simplă trimitere la locul de baștină, ea ascunde perfidia unei evaluări. Mai pe față sau mai într-ascuns, ea spune că scriitorul respectiv nu merită un interes național. Sau dacă totuși a ajuns la un asemenea prestigiu, acesta e tarat de provincialism. La urma urmei, multă onoare nu se ascunde nici în calificative de genul „scriitor român”, maghiar, german sau american. Nici acestea nu dau, prin sine, certificate de valoare. Dar ele enunță măcar, cu inocență, originea. Cel mai adesea indică și limba în care scriitorul operează și sugerează, chiar dacă nu prea ofensiv, că acesta ține de patrimoniul național al literaturii respective. Nu e o glorie să fii scriitor român, maghiar, german etc., dar, în sine, măcar nu e o rușine. A fi scriitor ardelean rămîne însă, în orice context, ceva eminent descalificant. Nici măcar nu se indică, neutru, limba de creație. Oricum am suci-o și am învîrti-o, e vorba mai întîi de o judecată de valoare. Cinstit vorbind, scriitor ardelean înseamnă scriitor mediocru. Scriitorul care e doar „ardelean” e un scriitor care nu există. Numai cine nu poate fi „scriitor” se poate consola că e „ardelean”. Cine și-ar dori să fie, nu „scriitor ardelean”, ci, de-a dreptul, „cel mai bun scriitor ardelean”? Un asemenea titlu nu e cu nimic mai emfatic și mai justificat decît titlul de „cel mai bun scriitor zălăuan” sau de „cel mai mare scriitor din Cristuru-Secuiesc”. Diplome patetic ridicole.

Paradoxul e că numai cine nu mai e ardelean își poate permite luxul de a fi ardelean. Numai cine și-a transcens condiția provincială o poate recupera ca dimensiune pozitivă. Există, fără îndoială, cel puțin în literatură, dou㠄ardelenități”. E, mai întîi, ardelenismul imediat, ca provincialism emfatic, agresiv și închistat, plin de etnicisme și cutreierat de fantasme, arțăgos și suficient, clamoros și visceral. El declamă la nesfîrșit sloganele plaiului și obîr șiei, mobilizîndu-se din angoase întreținute cu reciprocitate și jelind din toți rărunchii. Transilvania e patria naturală a pășunismului. Ea tinde să fie și patria lui eternă, cu multă literatură de „sentiment” și, firește, resentiment. E literatura, de orice limbă, care a conotat definitiv „ardelenismul”. Sau, mai corect spus, care l-a compromis definitiv prin militanțele ei stridente. Există batalioane întregi de scriitori care nu sînt decît „ardeleni”. Cei pe care istoriile literare îi repertoriază, cînd sînt generoase sau exhaustive, la grămadă, ca pe o clasă masificată de veleitari.

La marii scriitori însă, ardelenismul se întoarce ca un panaș, sub forma unui fond de specificitate conservat și sublimat prin valoare. Zgura provincială a devenit aici altceva iar „ardelenismul” începe să capete un sens de distincție. Dar disjungerea acestui „ardelenism” sau a acestui „spirit transilvan” de epifaniile lui grosiere e o operație prea sofisticată spre a avea sorți de izbîndă. Ar trebui operat cu un criteriu de valoare înlăuntrul unui fenomen a cărui amploare se datorează tocmai prosperității sale de clișeu. Asta ar duce, în final (un final care n-ar face decît să dea în clar premisa de pornire), la omologarea ardelenității cu valoarea. Spirit ardelean egal valoare. Ba și ceva în plus. Ar fi o soluție extrem de flatantă, dar și extrem de aventuroasă. Nu ne rămîne decît să-l lăsăm în etern pe Blaga să-l ducă în spate pe alde Zaharia Bârsan sau, mai gentil, pe Maria Cioban. Pe aceeași cărare pe care, alături, Ady Endre sau altul își cară și el, nu mai puțin împovărat, ardelenii lui. Cu toții ardeleni, români, unguri de viță veche.

2000.09.26.

articolul în format *.pdf