Daniel VIGHI
Viitorul european între curaj și stagnare
Atelier 
Are fără îndoială dreptate Marius Cosmeanu cînd, în ultimul număr al revistei, vorbește despre o abordare soft a analiștilor români față de amplificarea teoretică a dezbaterilor despre construcția europeană între Europa statelor naționale, Europa statelor centralizate, a regiunilor și, mai dihai decît toate, Europa cetățenilor. Sfioșenia în cauză vine dintr-un anume tabu lung, din prestigiul statului unitar și național întreținut printr-o intensă propagandă care dă de înțeles că întreaga finalitate a istoriei românilor și a tuturor celor trăitori alături de ei s-a petrecut doar pentru ca acest lucru să se întîmple și că tot ceea ce ar fi să se adauge politic de acum înainte ar fi o prezervare a unui status quo etern. Mie unuia îmi vine greu să cred că am înțepenit în acest fel; ba chiar cred că abia o politică de acest fel, una de prezervare înțepenită, pe vremuri i se spunea conservatoare, ar fi de natură să dea naștere crizelor și rupturilor dramatice. Abia abordările dinamice, abia deschiderile de idei și dezbaterile într-un spațiu public transparent și democratic pot face necesara trecere de la o politică a status quo-ului la una a construcției. De același lucru este nevoie și în abordările de politici economice; și aici sînt de căutat răspunsuri și căi concrete de ieșire din supraviețuirea economică înspre dezvoltare. În cel dintîi caz pomenit, îmi pare evident că avem nevoie de politici care să răspundă la orice posibile alunecări ale diferențierilor, ale alterităților regionale dar și etnice; dinspre potențiale situări confrontaționiste înspre cele de căutare a solidarităților civice asumate liber. Că acest lucru este o realitate nu numai interetnică dar și interregională o pot dovedi tensiunile pe care le are Italia de rezolvat între sud și nord, sau Germania segregată între „refegiști” și “redegiști”. Așa cum am mai spus și cu altă ocazie, în România nu stăm alt fel. Care ar fi căile de urmat? Soluția este de găsit în Statele Unite ale Europei: o entitate larg federalizată în care Europa devine mai ales un continent al cetățenilor, al diversităților culturale, al alterităților regionale. Viitorul construcției europene balansează între două soluții integraționiste radical diferite cu toate că susțin și una și cealalt㠄unirea” statelor europene. O soluție este cea a confederării, adică a unirii unor state naționale și, pe cît cu putință suverane, alta este aceea a federalismului care cere adîncirea construcției înspre regiuni, subregiune, comune, cetățeni.

Diferența între aceste două moduri de abordare a construcției europene este exprimată cu limpezime*, fără abordări soft, de către Jo Leinen, deputat în Consiliul Europei și președinte al Uniunii Federaliștilor Europeni. Îi dau cuvîntul:

„Euforia primilor ani de după război a fost repede înăbușită de rapida sciziune a continentului în Est și Vest. O uniune politică între statele europene, pe termen scurt, devenise imposibilă. S-a ales de aceea, în anii ’50, ca un surogat, dar și ca punct de pornire fezabil, uniunea economică. Comunitatea Economică Europeană (CEE), cu cele patru libertăți ale ei – libera circulație a persoanelor, libera decizie asupra stabilirii într-o țară sau alta, libera circulație a mărfurilor și libera circulație a capitalului – s-a dezvoltat mai departe, trecînd prin Uniunea Vamală, Piața Comună Internă și Moneda Comună. Economic vorbind, marele spațiu al Uniunii Europene, cu 360 de milioane de locuitori, a devenit o unitate.

Acum, din nou, dar mai acut decît niciodată, se pune problema unității politice a Europei. Aderarea a încă 12 noi membri – printre care și România – e un fapt deja stabilit. Este doar o problemă de timp, cînd aceste țări vor deveni membri formali. Pentru o Europă a celor 27 de state membre se pune problema arhitecturii acestei construcții. Încă din anii de după război există în acest sens două concepții diferite: pe de o parte viziunea despre o Europă a statelor naționale, foarte puternic apărată de către Charles de Gaulle și Margaret Thatcher; pe de altă parte ideea unei federații europene, care are un sprijin puternic din partea statelor Benelux, din Germania și din Italia. Dezbaterile dintre adepții confederației și cei ai federației durează și azi.
”

Iată așadar că drumul spre unitatea europeană nu este nicidecum atît de clar desenat cum apare adesea în mass-media autohtonă. Aceasta nu explică oamenilor exact în ce constă, bunăoară, strategia social-democrației europene, adeptă a federalismului, și aceea a dreptei tradiționale care înclină mai degrabă spre confederație. Partidele românești au cu atît mai puțin acest interes, mai ales cele care se revendică social-democrate, cum ar fi să fie cazul PDSR și al lui Ion Iliescu. Nu este mai puțin adevărat că nici democrații lui Petre Roman și nici cei din partidul lui Teodor Meleșcanu nu par deloc interesați să aibă o poziție publică în această chestiune, menținînd spațiul public în ignoranță față de propriul său viitor. De altfel, poziția domnului Jo Leinen diferă fundamental și ca mod de argumentare a necesității federalismului în arhitectura viitoarei Europe față de social-democrații români, adepții statului național și unitar care, prin acest mod de abordare, se apropie mai degrabă de hinterlandul ideologic al dreptei conservatoare.

„Dar pare tot mai clar că federalismul prezintă mult mai multe avantaje decît naționalismul, și firește și mai multe decît centralismul.

Într-o Europă a statelor naționale (confederația), fiecare țară ar urma să dispună de drept de veto. Este o concep ție care suferă din cauza lipsei de eficiență. Apare obligația de a căuta permanent cel mai mic numitor comun. Apare aproape-imposibilitatea de a progresa în rezolvarea cu adevărat a problemelor. Înțelegerea și tratatele interguvernamentale sînt foarte puțin democratice, tratativele de acest fel – după uzanțele diplomatice – avînd loc în spatele ușilor închise, nici parlamentele, nici cetățenii nedispunînd de nici un fel de drept consultativ sau de co-modelare în aceste discuții. Este o metodă în cadrul căreia se vor impune totdeauna țările mari în detrimentul celor mici.


Federalismul în schimb este un sistem flexibil care tinde să distribuie exercitarea puterii pe planuri diferite. Baza colaborării nu este jocul de forță dintre statele naționale ci relațiile clare, reglementate juridic prin tratate și, în ultimă instanță, printr-o Constituție europeană. Structurile federale permit alocarea de competențe tocmai în acel plan, unde exercitarea lor să aibă sens: deciziile mari să fie luate pe plan european, planul național, regional sau local dispunînd însă, fiecare în parte, de tot mai multe planuri descentralizate. Pretutindeni în Europa se creează regiuni, care decid din proprie competență în anumite probleme, de la cultură și educație și pînă la problemele dezvoltării economice și ale infrastructurii. Lumea modernă, dar și contribuția cetățenilor, vor impune descentralizarea fostelor structuri centralizate.

Descentralizarea și autonomia limitată sînt, în rîndul lor, și o concepție viabilă împotriva tendințelor separatiste. Atît în Europa de vest cît și în Europa de est, separatismul cel mai puternic se găsește acolo unde structurile centraliste cauzează suprimarea unor unități culturale, sociale sau economice. Elveția, Austria și Republica Federală Germană demonstrează în mod impresionant cum concepțiile federaliste permit diversitatea, fără să știrbească unitatea.

Federalismul este o concepție viabilă pentru construcția internă a multor state din Europa, dar și pentru arhitectura Uniunii Europene însăși. Suveranitatea nu se va pierde în procesul unificării europene.”

O abordare de acest fel pretinde și o altă trecere majoră în modul de construcție comunitară, și anume de la o Europă construită pe cale diplomatică, prin încheierea unor tratate în dosul ușilor închise, la o construcție democratică, de tip parlamentar, prin consultarea directă a cetățeanului. Acest lucru este extrem de important deoarece în cele mai avansate țări din punct de vedere mental-politic, Benelux, Germania, abia puțin peste 30% dintre cetățeni se consideră cetățeni europeni, marea majoritate sînt și cred despre ei că aparțin (doar) țării în care s-au născut. Prin urmare, ideea europeană este încă un construct ideatic care nu a pătruns în viața oamenilor și nici nu are mari sorți de izbîndă atîta timp cît Europa unită rămîne o construcție mai ales diplomatică și mai puțin una direct parlamentară. O idee interesantă a curentului federalist european are în vedere lansarea unei mișcări largi constituționale care să aibă în vedere elaborarea unei Constituții europene în care drepturile și libertățile cetățeanului european să-și găsească o expresie diferită și supremă în raport cu statutul său în subsidiaritate. Această mișcare constituțională poate angrena cu sine și un model contractualist participativ direct avînd ca model democrația helvetică în care subiectul federației europene să aibă drept de petiționare prin semnături care să declanșeze referendumuri obligatorii. Această discuție, din cîte știu, se poartă în jurul cifrei de 1% inițiativă petițională din trei state membre. O altă idee cu valoare direct-participativă interesantă este și aceea a creării unei funcții de președinte federal al Europei care să fie ales prin sufragiu direct. Această idee extrem de eficace în vederea tocmai a creșterii acestei conștiințe civice pan-europene este, din păcate, contracarată de mișcările opuse, în care un rol important îl joacă gelozia statală a subiecților Uniunii.

În tot cazul, un lucru îmi pare că ar trebui limpezit în concomitență cu această creare a unui public space transilvan menit, în viziunea lui Molnár Gusztáv, „să aducă în relație de comunicare, să lege între ele cele două lumi separate, maghiară și român㔠într-un anume ceva „transetnic și postnațional” (Provincia, nr. 5). Acest anume ceva nu poate fi decît Europa cetățeanului, a federației, a provinciilor și regiunilor în care unitatea europeană (și a tuturor subiecților acesteia, adică țări, regiuni, subregiuni, comune) se dobîndește în derularea de zi cu zi a celor două povești ale construcției comunitare care au astăzi consistența unei mitogeneze neștiute: extinderea și/sau aprofundarea ei. Euroscepticismul se (poate) naște, paradoxal, din chiar cunoașterea în amănunțime a dificultăților celor două saga, din situările problematice și din evaluarea riscurilor posibile. Prin urmare ce va fi Europa de mîine? Federație sau confederație. Va prevala extinderea sau aprofundarea a ceea ce există deja? Este preferabilă integrarea rapidă a sud-estului balcanic sau respectarea strictă a punctelor acordului de la Copenhaga din partea subiecților aderării?

Dincolo de toate aceste întrebări, un lucru îmi pare sigur: abordarea optimistă în cunoștință de cauză îmi pare a fi ceea ce trebuie să avem în vedere în acest demers de creare a unui spațiu public res ponsabil și informat în această parte din viitoarea lume europeană.

* Federalism versus separatism în broșura Europa 2000. Contribuții la dezbaterile despre destinul Europei, comunicare prezentată la Timișoara, în 27-29 august 1999, organizată de către Uniunea Europeană Ba nat din România (UEBR) și Fundația Friedrich Ebert, reprezentanța pentru România

2000.09.27.

articolul în format *.pdf