Caius DOBRESCU
„Literatura transilvan㔠și viitorul
Atelier 
Există o diferență între a vorbi despre asemănările și apropierile dintre literaturile etniilor transilvane. Asemănări pot exista: în planul temelor, al tipologiilor umane și mentalităților reflectate, al structurilor retorice, al curentelor de idei care marchează literatura – nu în ultimul rînd, în ceea ce privește sursele de inspirație (reprezentate, în bună măsură, începînd din secolul al XVIII-lea, pentru maghiari, sași, șvabi sau români deopotrivă, de literatura germană). Dar asemănările nu reprezintă în mod necesar o bază pentru apropiere, pentru un sentiment al apartenenței comune, al solidarității. Mai mult decît atît, uneori tocmai asemănările sînt cele care despart cel mai drastic culturile. De exemplu: principalele etnii ale provinciei sînt fiecare în parte obsedate de cultivarea propriei identități și adeseori fac acest lucru cu mijloace asemănătoare și în maniere asemănătoare, dar rezultatul final al acestor procese analogice este o accentuare a barierelor culturale și etnice.

De fapt asemenea evoluții nu singularizează Transilvania. În întreaga zonă a Europei Centrale, de Est sau balcanice există asemănări tematice, intelectuale, retorice între literaturile naționale, provenite în general din faptul că, în efortul lor de modernizare, toate acestea se raportează la Epoca Luminilor, la romantismul sau modernismul occidental. Dar exis ten ța unui model comun nu contribuie deloc la crearea unor relații directe, orizontale, între aceste literaturi – fapt simptomatic, de altfel, pentru societățile și culturile acestor zone, considerate în ansamblul lor.

Pentru a avansa în înțelegerea chestiunii, aș pleca de la o considerație a unchiului meu, Caius Teodorescu (despre care vă puteți ușor da seama că este și nașul meu de botez…), care nu este doar un istoric specializat în Transilvania, ci și unul dintre intelectualii ardeleni cei mai toleranți și „ecumenici” din cîți cunosc. El constata că relațiile dintre etniile provinciei noastre, în special dintre maghiari și români, sînt mult mai încordate în orașele universitare, cu semnificație culturală pentru ambele părți – în special în Cluj, dar și în Tîrgu-Mureș – și mult mai relaxate în orașele care au mai degrabă o tradiție comercială sau, în epocile mai noi, industrial㠖 vezi Timișoara sau Brașovul. Una dintre explicațiile posibile este că intelectualii ardeleni, educați, printr-o tradiție multiseculară, în spiritul militantismului național și al competiției interetnice, vor acționa, ori de cîte ori se vor afla într-o poziție dominantă, pentru a menține și accentua tensiunile. Există, aș spune, dezvoltînd ideea, o relație aproape directă între puterea intelectualilor în cadrul fiecărei etnii în parte și existența unei abordări confrontaționale a relațiilor interetnice. Literatura reprezintă un element important al acestui proces de autolegitimare al intelectualilor ardeleni. Faptul că literatura joacă încă un rol esențial în autoreprezentarea identității maghiarilor și românilor din Transilvania provine nu doar din faptul că aceasta este legată de limb㠖 diferențiatorul „ontologic” – ci și din faptul că ambele etnii întrețin ideologii ale „protejării identității”care privilegiază, inevitabil, literatura.

Dacă ar fi să trag concluziile afirmațiilor mele de pînă aici, ar trebui ca eu, poet și prozator, să susțin că literatura trebuie retrasă din centrul conștiinței identitare, dacă vrem cu adevărat ca etniile transilvane să poată întreține un dialog constructiv. O soluție mai moderată ar fi, însă, aceea de a reconsidera însuși conceptul nostru de „literatură”. Faptul că literatura este în mod natural legată de unicitatea sunetelor, a nuanțelor semantice, a morfologiei și sintaxei unei limbi nu devine de la sine și în mod necesar o expresie patetică a „singurătății metafizice” a unui popor decît cu aportul unei filozofii/ideologii etno-centrice. Și trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, între etnicismul „rău”, care face ierarhii rasiale, și cel „bun”, care acceptă că toate identitățile sînt egal de îndreptățite în absolut și tocmai de aceea incomunicabile, distincția este, în fapt, foarte slabă. Obsesia „singurătății metafizice” genereaz㠖 în mod necesar, îndrăznesc să spun – o anxietate care se poate traduce ușor în discriminare și agresivitate.

Dar, în momentul în care caracterul diferențial al limbilor, pe care trebuie să-l acceptăm ca pe o evidență empirică, nu mai este automat interpretat în termeni metafizici (spirituali, teologici), există șansa de a scăpa de misiunea „agitatoric㔠a literaturii. În aceste noi condiții, diferențele lingvistice și culturale n-ar mai fi exploatate exclusiv sau preponderent ca niște mijloace de producere a identității și diferenței, ci ar putea fi înțelese, măcar în principiu, tendențial, ca posibilități și șanse oferite ambelor etnii, de lărgire a comprehensiunii.

Pe de altă parte, trebuie spus că teoria relației „indisolubil㔠dintre literatură și limbă și a imposibilității traducerilor ține nu de „realitatea obiectivă”, ci de istoria ideilor. O anumită direcție a modernismului este aceea care a absolutizat „limba”, făcînd din aceasta alfa și omega experienței poetice. Dar literatura a fost considerată, într-o tradiție luministă care se perpetuează pînă astăzi, un vehicul al ideilor și al experiențelor emoționale universalizabile. Există, de asemenea, o diferență marcată între poezia care se concentrează asupra „limbii” și aceea care vorbește, mai subtil, despre „limbaj”, propunîndu-și să exploreze nu incomunicabilitatea unei limbi ci diversitatea fenomenelor de comunicare posibile în și prin limbajul natural.

În concluzie, aș spune că, în legătură cu posibilitatea descrierii unui specific transetnic al Ardealului, literatura a reprezentat, în mod tradițional, unul dintre cele mai importante obstacole, dar că aceasta nu se datorează esenței sale (care, în opinia mea, nici nu există), ci modului în care ea a fost instrumentată de ideologiile etnico-estetice ale „singurătății și suferinței metafizice”. În perspectivă, însă, strategiile expresive/explorative/ imaginative pe care le asociem cu literatura pot reprezenta o șansă de comunicare, atît prin efortul de înțelegere a celuilalt pe care l-ar putea face poeții vii, cît și prin efortul nostru de a reinterpreta, dintr-o perspectivă mai tolerantă, mai de-provincializată, operele poeților morți care au cîntat Provincia noastră.

2000.09.27.

articolul în format *.pdf