BAKK Miklós
Modele și alternative
Atelier 
Schimbarea care se conturează a avea loc după alegerile din noiembrie reprezintă, fără îndoială, o provocare mobilizatoare a imaginației strategice pentru toți cei care doresc să gîndească viitorul politic al României și într-o perspectivă de mai lungă durată. Un astfel de demers încearcă și Gabriel Andreescu în articolul său Alegerile locale și definirea unui alt joc politic (Provincia nr. 3), atunci cînd vorbește de „compromisul politic din toamnă”, respectiv de o coaliție guvernamentală condusă de PDSR, care (pe lîngă PNL) să cuprindă și UDMR, și care astfel ar fi îndeajuns de „colorat㔠pentru „a funcționa ca un atractor de resurse, ca un teren de dialog, de control reciproc, de capital de imagine, de asumare de responsabilități”. Pe de o parte, formarea unei astfel de coaliții ar semnala „maturitatea de reprezentare” a UDMR, pe de altă parte, ar face dovada unui anumit grad de „maturitate a unei societăți multiculturale cum este cea din România”. Ceea ce ar însemna o cotitură fundamental㠖 spune Andreescu – pentru că dacă UDMR „va reuși să convingă și următoarea coaliție majoritară că acesta este locul ei, atunci înseamnă că a reușit să definească și pentru comunitatea maghiară și pentru societatea românească proiectul unei alte faze istorice.”

În esență, autorul își construiește raționamentul strategic pe două argumente. Primul, că UDMR a dat dovadă în ultimii zece ani de un înalt grad de stabilitate, stabilitate fundamentată pe păstrarea unității electoratului propriu, electorat pe care se poate conta în orice condiții. Cel de-al doilea argument e că în cazul oricărui partid etnic reprezentînd o minoritate și care își asumă responsabilitatea guvernării, există un model european de urmat: modelul suedez din Finlanda.

Numai că împotriva ambelor argumente pot fi aduse obiecții serioase. Stabilitatea electoratului UDMR este tratată de Andreescu – deși nu o spune – ca putînd fi compatibilă cu orice inițiativă politică. Lucrurile însă nu stau așa, chiar dacă în media de limba română această opinie este una deja generalizată, rezultatele alegerilor demonstrînd acest fapt. La o analiză mai nuanțată a rezultatelor obținute de UDMR la alegerile locale, concluziile formulate pot fi cu totul altele. În cîteva orașe mai mari, îndeosebi acolo unde pozițiile UDMR nu păreau de altfel a fi amenințate, a reieșit că alegătorii UDMR-ului nu se comportă ca „votanți etnici”, ci ca membri ai unei comunități (civice) locale. Adică: ei au cerut programe și imagini de viitor locale. Efectul acesta, în urma participării la guvernare a UDMR, începe să se facă simțit și în opțiunile de la nivel național.

Constatarea lui Székely István (UDMR între două alegeri, Provincia nr. 5) cum c㠄în decursul participării la guvernare, aprecierea UDMR de către societatea majoritară s-a schimbat în esenț㔠și ca urmare „interesele contrare care s-au relevat în domeniul relațiilor interetnice înseamnă pentru alegători din ce în ce mai puțini factori mobilizatori” este fără îndoială corectă. O rezultantă (și) a acestui fapt este că electoratul UDMR – deși nu a renunțat la identitatea sa etnic㠖 nu se mai mulțumește cu un program construit pe „logica autoapărării” și pe imaginea de viitor construită pe arhetipul „cetății asediate”. Cu alte cuvinte, prin scăderea tensiunilor de natură etnică, „mesajul de autoapărare” de pînă acum al Uniunii nu mai asigură o forță mobilizatoare suficientă. Acest lucru ni-l arată de altfel și sondajele, în care o pondere tot mai mare o au problemele sociale și cele economice, probleme la care UDMR va trebui să găsească soluții politice ferme. Răspunsurile în schimb mai relevă și faptul că opțiunile de bază ale UDMR nu pot fi dizolvate în orice formă de coaliție sau parteneriat politic.

Nici paralela făcută cu Partidul Popular Suedez nu poate fi acceptată. Partidul suedezilor din Finlanda nu îi ține pe aceștia uniți în același fel în care o face UDMR cu maghiarii din Transilvania. Partidul Popular Suedez este în primul rînd „watch dog-ul” sistemului bilingv de absolută verticalitate – votat și constituțional – din Finlanda: el veghează ca sistemul să nu se deterioreze, iar dacă se deteriorează, să devină perfectibil și adaptabil condițiilor sociale nou-apărute. Pe de altă parte, participarea aproape neîntreruptă de după război în coaliția guvernamentală este un răspuns la intenția declarată cu consecvență de societatea finlandeză, că dorește să aparțină, prin Suedia, în primul rînd lumii scandinave (societatea românească în schimb nu are o legătură central-europeană evidentă prin care să revendice o permanentă mediere maghiară).

De altfel, Partidul Popular Suedez este votat doar de 70% din alegătorii vorbitori de limbă suedeză, restul voturilor fiind împărțite între celelalte partide finlandeze, care aproape toate dispun de membri de naționalitate suedeză, avînd secții pentru aceștia. Din această cauză, armonizarea intereselor suedeze nu are loc în interiorul Partidului Popular Suedez, ci printr-un corp special (neaparținînd, însă, structurii de drept public) creat în acest scop, avînd denumirea Parlamentul Suedez din Finlanda, și care poate acționa ca grup de presiune în direcția fiecărui partid.

În spatele numeroaselor similitudini de suprafață între situația din Finlanda și cea din România există însă o deosebire esențială: că Finlanda, în ceea ce privește cultura sa politică, este o țară mult mai omogenă decît România. Într-o societate însă avînd o cultură politică atît de divizată ca cea românească, nu poate fi creat un „model consensualist” durabil, asemeni celui finlandez.

Modelul românesc al democrației „consensuale” sau „consociaționale” este bineînțeles o chestiune mult mai cuprinzătoare decît problematica unei posibile strategii a UDMR.

Faptul însă că nefuncționalitatea sistemului de partide românesc sare în ochi, printre altele, tocmai datorit㠄problematicii UDMR”, este în schimb o evidență.

Despre posibilul model de democrație românească, care să integreze sau să transforme și UDMR-ul, vom avea, fără îndoială, ocazia să mai polemizăm în paginile Provinciei. Acum aș face însă referire doar la felul în care se leagă acesta de problema spațiului public. Atitudinea caracteristică despre care scrie Marius Cosmeanu în articolul său Postcomuniști, dilematici, democrați (Provincia nr. 5), nu numai că ocolește dezbaterea deschis㠖 în termeni sociologici și politologici – a „problemelor fierbinți”, ci, contrar oricărei productivități stilistice a „discursului soft”, restrînge inclusiv imaginația politică, legitimînd astfel, în mod paradoxal și contrar oricăror intenții reformiste și critice, starea actuală. Noi însă tocmai acest lucru trebuie să-l evităm.

Traducerea: Marius COSMEANU
2000.09.27.

articolul în format *.pdf