Ovidiu PECICAN
Partid transetnic sau forum civic?
Atelier 
Provincia lansează în cel mai recent număr al ei (nr. 5) o nouă rubrică, Atelier. Printr-un interviu acordat de Molnár Gusztáv, unul dintre cei doi redactori responsabili ai ei, și printr-un articol al lui Marius Cosmeanu (Postcomuniști, dilematici și democrați), se propune, după abia patru numere apărute ale revistei, o reflecție asupra efortului nostru comun de pînă acum. Într-adevăr, patru numere ale unei publicații de dezbateri asidue pot constitui o bază de analiză, înainte de a porni mai departe. Dar în interviul lui Molnár Gusztáv mai interesante decît analiza retrospectivă mi s-au părut proiectele de viitor.

Unul dintre acestea este cel de a forma, pornind de la nucleul de redactori și colaboratori, un partid politic transetnic. Există în această idee două aspecte la care eu mă raportez diferit. A crea un nou partid – încă unul! – pe o scenă (cea românească) unde problema este tocmai inflația partinică, mi se pare o idee nefericită. În cel mai bun caz, un asemenea nou partid n-ar face decît să îngroașe rîndurile unei clase politice care a reușit artificiul alchimic de a transforma adeseori niște inși respectabili, chiar eminenți cîteodată, în marionete politice penibile. Nu este nici o glorie ca, după ce ai fost principalul formator de opinie al scenei noastre literare, după ce segmentul idealist al liberalismului te-a văzut ca pe un posibil președinte al țării, să devii unul dintre locotenenții cenușii și triști ai unui epigramist octogenar, președinte de partid istoric. Nu este mai puțin jalnic nici să ajungi, după acțiuni masive de felare a dictatorului în calitate de poet antisemit prost servit de înzestrarea lui naturală, președintele unui partid ultrareacționar și manipulator de sentimente patriotice, chiar dacă ai izbutit să convingi un alt segment electoral (dominat de disperați și ofițeri). Să presupunem că un asemenea partid nou ar fi alcătuit numai din oameni competenți bine intenționați și morali. Ei bine, tot n-ar ieși mare lucru, fiindcă, vrînd-nevrînd, și ei ar trebui să fie activi într-o viață politică unde interesele politicianiste și de cîrdășie i-ar compromite din primele cinci minute (fiindcă, să nu uităm, politica este știința negocierilor și a compromisurilor!).
Partea valabilă a ideii stă însă în opțiunea pentru un for de discuții – și acțiune – multicultural. Ăsta, da, e util și posibil de înfăptuit! Să dăm un impuls nou civismului latent al cetățenilor, pornind chiar de la „firul ierbii”, de la împotrivirea la abuzurile primarilor, și pînă la inițiative care să-i oblige pe edili să țină seama de nevoile comunităților – și nu de capriciile (propagandistice, electorale) ale celor de la vîrf.

Nu spun că viața politică nu trebuie și nu poate fi corectată. Cred însă că presante sînt alte nevoi, nu întotdeauna de relevanță strict politică. Zece ani ne-au fost de ajuns pentru a constata la ce se reduce dinamica politicii în arena României. Retorică goală și cîrdășie dubioasă! Politica externă este condiționată de configurația zonală și de marile instituții internaționale, pe de o parte, de presiunea electoratului, pe de alta. În politica internă predomină interesele clicii care guvernează, oricare ar fi ea, pe un fond de penurie generalizată și maximalizată. Unde se poate face realmente ceva, fără să depinzi atît de direct și de insuportabil de mecanismele odioase ale acestei lumi paralele de cinici jucători este spațiul (virtual, deocamdată) al interesului public care iese de sub – ori nu intră sub – incidența politicului. Un exemplu rămîne Alianța Civică. Printr-o mutare inteligentă, după unele ezitări, Ana Blandiana a păstrat acest organism în afara jocului politic parlamentar. Bilan țul după un deceniu este că Alianța Civică a dat un președinte României, a ratat un altul, a fost prezentă la marile dezbateri și a avut puncte de vedere proprii, cîteodată memorabile, în toate dilemele esențiale ale momentului. Cît despre Ana Blandiana însăși, statura ei a ieșit mai puțin „șifonat㔠din confruntările decadei, într-un context ultracoroziv, care a veștejit multe glorii naționale de tot felul.

Am mai scris-o și o mai susțin o dată: un forum civic dincolo de orice segregare etnică (reală ori imaginată) este inovația de care Ardealul pare să aibă nevoie în acest moment. Și nici măcar un singur asemenea for, ci mai multe, felurite, capabile să anime benefic o societate prea obișnuită să asiste pasiv – cînd nu prin dramatice răbufniri – la propria-i spoliere și mințire.

Ardealul nu este o entitate organică, ci un mănunchi de țări
Dar fiindcă tot vorbim cu toții despre Ardeal de parcă prin această entitate geografico-istorică s-ar înțelege, irevocabil, unul și același lucru, să-mi fie îngăduit să remarc că în legătură cu aceasta sînt necesare unele precizări. Cînd vorbim astăzi despre Transilvania avem în vedere un decupaj care încadrează mai multe realități istorice. Transilvania noastră contemporană cuprinde nu doar Transilvania istorică, ci și așa-numitul Partium. Bana tul, zona Mureșului inferior (Aradul), Bihorul, Sălajul, Sătmarul și Maramureșul n-au fost în trecut subsumate administrativ Transilvaniei. Cel puțin în epoca modernă, diferențele de statut social dintre – să zicem – românii din Transilvania istorică și cei din Banat ori Cîmpia Aradului au fost notabile, cei din urmă bucurîndu-se de mai multe drepturi și scăpînd mai devreme din iobăgie.

Pentru înțelegerea corectă a actualei situații trebuie însă luate în considerare și particularismele pe care le implică Transilvania istorică însăși. „Secționalismul” – teoria istorică a americanului Jackson Turner – s-ar aplica cu succes și aici, chiar dacă, timizi ori în necunoștință de cauză, istoricii români și maghiari ezită deopotrivă să o facă.

Specificitățile zonale se cuvin marcate cît mai precis, dacă vrem să înțelegem ceva din configurația Ardealului nostru. Într-un fel au evoluat comunitățile din Țara Bîrsei, într-altul cele din Hațeg ori Maramureș. (Am dat aceste exemple pentru că despre aceste „țări” există deja monografii istorice). Fiecare dintre ele prezintă cîte un tip de conviețuire interetnică și pe studiul lor se poate întemeia o abordare care nu ar dori să ignore rădăcinile creatoare de configurații sociale particulare, ca și de reprezentări specifice ale unei etnii despre celelalte. Țara Secuilor, Țara Oașului, Banatul sînt alte cazuri care, investigate parțial sau din unghiuri unilaterale, ar merita măcar o discuție la o generație.

Încă nu avem o asemenea istorie a Transilvaniei – în înțelesul larg acordat astăzi termenului – și nici nu pare cineva dispus să preia inițiativa unui astfel de proiect elaborat. În opinia mea aceasta nu este doar o chestiune de bani. Atît politicienii români cît și cei maghiari preferă ca în discursul lor să ignore realitatea la care mă refer, manipulînd conștiințele prin referiri în bloc la un Ardeal imaginar, construit pe propria lor ignoranță (reală ori simulată). Se crede, pesemne, că evidențierea diferențelor zonale vine în contradicție cu ideea unității românești ori că, pentru o Transilvanie maghiară, este inconfortabilă realitatea unor zone (precum Hațegul, Făgărașul ori Maramureșul) unde prezența românească poate fi dovedită documentar de timpuriu și consistent.

Alte „Românii”
Aceasta nu este, desigur, doar problema Ardealului. Încă Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, în prima parte a secolul al XVIII-lea, atrăgea atenția asupra existenței în Moldova a mai multor „țări” cu o autonomie marcată (precum Fălciu, Tigheciu, Vrancea). Moldova medievală a cunoscut chiar o organizare de stat care marca prezența, în interiorul ei, a două regiuni conduse de cîte un „guvernator” (mare vornic), anume Țara de Sus și Țara de Jos. În același fel, Țara Românească a inclus bănia Olteniei, condusă de un ban, mare boier subordonat direct domnitorului, administrată autonom în raport cu restul statului. Și în Moldova, ca și în Țara Românească se pot însă descoperi – fără prea mult efort – entități resorbite în marele tot, însă care și-au păstrat (adeseori pînă în zilele noastre) particularismele. Oricine trăiește în România intuiește ce vor să spună denumiri ca Bucovina, Herța, Țara Vrancei, Dobrogea ș.a. Cînd s-au unificat cu România, la 1918, nu toți bucovinenii au fost de părere că acest eveniment trebuie să se petreacă în orice condiții, așa încît, atunci cînd D. Gusti a programat la institutul său ciclul de conferințe dedicate Constituției din 1923, unii dintre conferențiari au mai pomenit încă despre aceasta. Nici românii ardeleni n-au căzut cu toții de acord că unirea cu Vechiul Regat trebuie să aibă loc fără negocieri, dovadă, printre altele, o aspră scrisoare trimisă din Franța de Traian Vuia unui prieten din țară, pînă de curînd inedită. Ceea ce nu a săvîrșit, cu graba lui de a aduce provinciile la un numitor comun, statul român interbelic, a aprofundat regimul comunist, vreme de cincizeci de ani. Nivelării în numele internaționalismului proletar i-a urmat curînd nivelarea în numele interesului național. Iar atunci cînd, în publicistica lui, Octavian Paler îi disprețuiește pe europeniștii români spunînd că nu poți fi european de nicăieri, eu mă gîndesc că, la fel de bine poți pune aceeași problemă și la o altă scară a problematicii identitare, neputînd fi nici român de nicăieri.

Datorită acestui trecut istoric al nostru al tuturor nu văd de ce o asemenea discuție ar trebui să neliniștească spiritele neinflamate și nemînate de vreun interes submers. Autonomiile administrative, mai marcate sau nu, au funcționat în trecutul nostru și încă mai pot funcționa, cu atît mai mult cu cît fundalul oferit de trendul globalizării este, totodată, și unul al regionalizării. Reconsiderarea tradițiilor locale poate oferi o bază consistentă (sau măcar niște repere) oricărui proiect interesat în flexibilizarea – pusă în folosul cetățenilor, indiferent de etnie și cultură ori religie – a structurilor statale existente. Trecutul nu trebuie în nici un caz reprodus, dar nici nu l-aș ignora întru totul. Nu aș înfiera prea tare, așa cum se grăbește să o facă Marius Cosmeanu, pe aceia dintre noi care, dispuși să discute, nu întrezăresc încă soluțiile. Ele, iată, nu sînt deloc nici numai unele, și nici evidente.

Felurite moduri de a gîndi românește
În acest punct al discuției, voi face cîteva succinte considerațiuni despre gîndirea dominantă la nivelul comunității românești. Se face mult caz de distincția pers pectivei balcanice și europene asupra vieții. Una ar fi cea a miticilor – neserioși, corupți, friabili în tot ce întreprind –, cealaltă i-ar caracteriza pe românii ardeleni (sobri, morali și trainici în asumarea proiectelor proprii). Mă declar întrucîtva sceptic în privința acestei demarcații. Nu cred că putem în mod serios folosi metaforele literare ale lui Caragiale în locul unor conceptualizări necesare.

Astfel, cred că, de fapt, cele două Românii – aici folosesc noțiunea de România pentru a desemna colectivitatea românească, și nu statul – nu sînt cea de sorginte balcanică (Muntenia și Moldova) și cea, să-i zicem, post-austroungară (Partium, Transilvania istorică, Bucovina). Nu sînt nici măcar cea tradițională și cea modernă, cum crede A. Marino (în volumul Politică și cultură, Iași, Polirom, 1997). Așadar, tipurile românești de comportament nu le văd depinzînd nici de granițele statal-culturale de odinioară, nici de gradul de urbanizare. Cercetări mai recente arată că, în marea ei majoritate, elita intelectuală ardelenească nu a avut o origine socială modestă, ea aparținînd micii nobilimi, preoțimii, ori țărănimii înstărite. Or, marea majoritate a populației românești era, măcar pînă la mijlocul secolului XIX, o populație sătească, ortodoxă ori greco-catolică săracă. Distanța dintre bunicii sau străbunicii țărani și noi este, mi se pare, la fel de mică în Transilvania contemporană, printre români, ca și dincolo de munți, în Muntenia și Moldova. Din acest punct de vedere, România este mai omogenă decît ne-am aștepta, iar orizontul rural populează imaginarul urban nu doar prin cartierele celor sosiți la oraș o dată cu industrializarea. Modele „ruraliste” umplu orizontul cultural al tuturor românilor, de la Alecsandri și Kogălniceanu (în Moldova) la țărăncuțele lui N. Grigorescu (Țara Românească) ori la Coșbuc, Goga și Ioan Alexandru. Sămănătorismul, poporanismul, gîndirismul, legionarismul s-au făcut și au apărut cu consistente contribuții ardelene, dar, lucru de subliniat, în perfectă cooperare cu lideri culturali din vechiul regat (i-am numit pe Iorga, Nechifor Crainic și, dacă vreți, Nae Ionescu).

Teza mea este deci că Româniile care coexistă sunt: una, majoritară, care continuă să fie profund ancorată în logica și ritualurile de clan ancestral, o logică tribală (manifestată uneori pînă la nivelul vendettei și al tăcerii de tip mafiot, omerta); și o alta, modernă, care a descoperit individualismul burghez și raționalitatea carteziană, care își descoperă cu greu drumul către ieșirea din ambianța originară, căutînd să construiască un alt tip de solidaritate. Sigur că la apariția celei din urmă au contribuit contactele vestului românesc cu Europa Centrală și Occidentală, și firește că tipul de existență al celeilalte Românii, a obștilor ancestrale, poate fi regăsit și în Balcani. Dar cred că explicația acestor mentalități în coliziune ar trebui să înceapă de la acest stadiu, mai profund, și nu de la circumstanțe istorice care, privite în durata lungă, apar ca efemere.
Șansa Transilvaniei – și, o dată cu ea, a întregii Românii, atît de unitară în străfunduri – ar fi ca spiritul individualist, liberal, democrat de tip modern să se consolideze și să devină mai prezent în arena publică (mass-media, activism civic ori politic). Altminteri trecutul va continua să înghită viitorul, clientelismul (nepotism, spirit de rubedenie, relațiile, pilele), leadership-ul de tip charismatic, politicianismul și polițianismul vor sugruma însăși ideea de meritocrație și de concuren ță loială, de libertate și democrație.

Ce spun voturile
Un ultim cuvînt. Pentru Molnár Gusztáv – atît în studiul Problema transilvană în noul context politic (apărut în volumul Problema transilvană, Iași, Polirom, 1998), cît și în Geografie electorală în 21 de teze (Provincia, nr. 1) –, votul transilvănenilor este un argument în favoarea ideii că există un Ardeal politic clar diferit de restul României. Eu nu împărtășesc acest punct de vedere. Dacă se vor considera voturile exprimate de cetățeni în diferitele zone ale Transilvaniei, se vor vedea diferențele de la un județ la altul. Ceea ce pentru Molnár Gusztáv este dătător de speranțe politice, pentru mine este promițător în plan civic. Eu cred că voturile ardelenilor în ultimii zece ani indică potențialul pe care oamenii de aici îl au pentru construirea unui nou spațiu civic, după reguli europene, democratice ale jocului. Dacă acest spațiu își va configura pînă la urmă actorii – instituționali ori individuali – rămîne de văzut, fiindcă prea sînt multe obstacolele (sistemul de joc cu zaruri măsluite, practicat pe scară largă, mentalitățile tribale și de clan dominante, un anume pesimism datorat penuriei și abuzurilor îndelungate, teama de noi lideri înșelători etc.). Poate că starea de spirit despre care vorbesc statisticile alegerilor din ultima decadă va naște ceva nou în plan politic sau poate că, dimpotrivă, doar civismul și modurile lui de manifestare se vor dinamiza și diversifica. Dar poate că istoria care stă să se nască ne va da tuturor dreptate ori ne va infirma pe toți. Să mai vedem!

2000.09.27.

articolul în format *.pdf