Tofic ISLAMOV
Scrisoare către Petre Roman*
Problema transilvană 
Făcînd parte din colegiul de redacție al revistei științifice în care scriu acum, m-am hotărît să răspund în mod public la scrisoarea Dumneavoastră din următoarele motive: În primul rînd, în mod straniu n-a urmat nici o reacție din partea Dumneavoastră la scrisoarea stimatei mele colege Tatiana Pokivailova, fapt care-mi permite să-l consider un subiect epuizat legat de viața dumneavoastră particulară. Acest lucru face posibil să răspund la unele observații ale Dumneavoastră conform cauzei în fond.

În al doilea rînd, cu toate că scrisoarea Dumneavoastră este scrisă pe formularul oficial al Ministerului Afacerilor Externe din România – ceea ce este puțin surprinzător și pe mine personal m-a tulburat – și chiar dacă este semnat de Dumneavoastră în calitate de „ministru de stat” și „ministrul Afacerilor Externe din România”, nefiind dotat cu parafa „Secret” sau „Strict secret”, cred că este posibil să aduc la cunoștința publică conținutul acestei corespondențe în care sînt atinse problemele referitoare la trecutul recent al țărilor noastre de care sînt interesate nu numai cercuri restrînse de persoane. Dat fiind obiectul și conținutul extrem de științific al scrisorii menționate mai sus, abaterea de la această tonalitate și sonoritate are ca și consecință apariția unor motive emoționale. Este un lucru clar și pe înțelesul tuturor. După părerea mea această corespondență nu trebuie să fie un secret și din cauză că Dumneavoastră, domnule Roman, „în calitate de Ministru al Afacerilor Externe din România”, cum este confirmat în textul scrisorii, doriți „nu numai să păstrați memoria” tatălui Dumneavoastră, „dar și să înlăturați nedreptatea istorică, acceptată cu o mare ușurință în cartea noastră”. O dorință lăudabilă dealtfel. Ea coincide și cu dorința noastră căci „înlăturarea nedreptății istorice” este datoria morală și obligația profesională a istoricului.

În ceea ce privește dorința Dumneavoastră de „a păstra memoria” tatălui Dumneavoastră, aici pozițiile noastre se despart principial. Memoria tovarășului Valter Roman, activitățile și faptele sale în orice caz, în situația istorică din anul 1940, nu necesită o reabilitare din partea nimănui – sînt ferm convins de acest lucru. Militarea lui pentru independența statului transilvănean pornește din tendința de a îndrepta odată și pentru totdeauna relațiile celor două popoare frățești care trăiesc în Transilvania și în cele două țări vecine, Ungaria și România. El considera, deasemenea, că împărțirea Transilvaniei între Ungaria și România în anul 1940 este o experiență catastrofală a lui Hitler. În același timp el lua în calcul experiența istorică pozitivă care s-a acumulat prin multiseculara autonomie a Transilvaniei după scindarea Regatului Ungar în anii 1526–1541, cît și a experienței din perioada Imperiului Habsburgic.

În epoca dualismului, scopul principal al mișcării naționale române din Transilvania, după cum știți și Dumneavoastră, îl constituia restaurarea autonomiei teritoriului și în nici un caz alipirea de România vecină, despre care scrie foarte încrezător domnul Valter Roman.

În fine, să nu uităm nici că tovarășul Valter Roman, tatăl Dumneavoastră, a fost un comunist educat în tradițiile proletariatului internaționalist ceea ce, la drept vorbind, astăzi nu este bine văzut nici la mine în țară și, probabil, nici la Dumneavoastră. Bine ar fi ca eu să greșesc în privința țării Dumneavoastră. Consider că trebuie să ne mîndrim cu poziția de atunci a lui Valter Roman în legătură cu problema referitoare la Transilvania și nu să ne rușinăm. În situația complicată a războiului mondial el a avut curajul să se înalțe deasupra intereselor naționale, ceea ce îl face să fie respectat. Trebuie să fiți de acord că nu oricine este capabil de așa ceva.

Nu ar trebui să uimească pe nimeni faptul că ideea de înființare a unui stat independent transilvănean a fost afirmată alături de Valter Roman și de către importantul savant și istoric, academicianul Evghenii Vicorovici Tarle, lucru căruia în scrisoarea Dumneavoastră i se acordă o importanță deosebită. Menționarea și alăturarea acestor nume nu sună rușinos pentru nici unul dintre ei și nici pentru admiratorii lor. Aceasta în primul rînd. În al doilea rînd, îmi permit să spun pentru a vă liniști, că motivația academicianului și a comunistului român despre destinul Transilvaniei a fost cu totul diferită. E. V. Tarle, fostul meu profesor, la care mi-am făcut lucrarea de diplomă încă din anii studenției, nu a fost, ca și tatăl Dumneavoastră, nici internaționalist și nici comunist. Rău sau bine, acesta este un fapt istoric. Referitor la Transilvania, el conducea exclusiv interesele naționale ale țării sale, pe care el o numea, mai ales în timpul cursurilor și în discursurile sale pur și simplu Rusia, și nici într-un caz Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. De asemenea, cunoștea destul de bine și istoria Transilvaniei, pe care ca profesionist din clasa superioară, a cercetat-o în contextul istoriei europene. În afară de aceasta, E. V. Tarle avea cîteva relații cu istoria Transilvaniei, de care s-a ocupat în tinerețea sa, înainte de revoluție. După cum se știe, una din lucrările sale a fost consacrată chiar istoriei transilvănene. Este posibil ca el să nu fi știut istoria Transilvaniei în amănunțime precum Valter Roman care, provenind din Transilvania, vorbea în același timp limba română și limba maghiară foarte bine. Dar repet, importante, hotărîtoare și clare pentru E. V. Tarle, ca și savant, și ca cetățean și activist al statului, în calitate de sfetnic al statului U.R.S.S., au fost interesele naționale ale Rusiei, sau poate că mai precis interesele ei geopolitice, ca și mare stat european.(1) De acest lucru vă puteți convinge, dacă veți citi foarte atent materialele Comisiei Litvinov și veți compara conținutul ei cu textul scrisorii lui Valter Roman.

Dar înainte de toate cîteva observații despre acest lucru.

Apropierea victoriei Marelui Război pentru Apărarea Patriei a pus în fața conducerii sovietice problema orînduirii păcii europene și pregătirea proiectelor și a tratatelor de pace pe viitor cu Germania și sateliții ei. Cu toate acestea, „conducerea sovietică se temea că după război vor apărea din nou coaliții sau grupări de state care vor fi împotriva statului sovietic sau a tendințelor de expansiune a influenței U.R.S.S. în rezolvarea problemelor europene. Pentru prima dată astfel de temeri au apărut la adunările comuniste speciale ale Comisiei de pregătire a tratatelor de pace și orînduirii de după război, înființată în U.R.S.S. sub conducerea lui Maxim Maximovici Litvinov. ( vezi A. O. Ciubarian: Conducerea sovietică și cîteva probleme ale integrării europene la începutul anilor ’50. În: Istoria integrării europene (1945–1994), coordonator A. S. Namazov și B. Emerson, Moscova, 1995,113)
La una dintre adunările Comisiei (25 martie 1944), președintele ei, locțiitorul comisarului Afacerilor Externe, Maxim Maximovici Litvinov a concretizat ideile fixate în următorul fel: „(…) noi trebuie să păstrăm poziția noastră fiind unica putere mare în Europa, și această poziție nu trebuie s-o împărțim benevol cu cineva”. (Idem, 20) Această comisie nu ținea însă cont în activitatea sa numai de acest principiu. Dimpotrivă, cum se vede din materialele și legăturile în pregătirea tratatelor de pace cu România și Ungaria, bine cunoscute de noi, Comisia examina toate posibilitățile de a rezolva problema Transilvaniei, fără nici o restricție și în care existau următoarele date fundamentale:

1. Transilvania de Nord luată de la România, conform hotărîrii celui de al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940, i se înapoiază României;

2. Transilvania de Nord rămîne în componența Ungariei;

3. Transilvania devine stat independent sub patronajul U.R.S.S.

Unica problemă care n-a fost pusă în discuție în Uniunea Sovietică a fost problema alipirii Transilvaniei la U.R.S.S. Despre faptul că exista o astfel de alternativă mărturisește scrisoarea colectivă a locuitorilor din Sălard, din nordul Transilvaniei, cu rugămintea: „confirmați independența Transilvaniei” și „alipirea cu Uniunea Sovietică ca și stat” (în realitate, în scrisoarea adresată conferinței de pace era vorba despre autodeterminarea teritorului și autonomia sa în componența U.R.S.S.).(2) După cum se vede, autorii nu erau familiarizați cu finețurile dreptului internațional: „Noi nu dorim să ne adresăm nici statului român, nici statului ungar pentru că alipirea la aceste state nu va asigura niciodată liniștea poporului transilvănean”, scriau locuitorii adresîndu-se conferinței de pace (Text publicat și de noi).(3)

Pot garanta că în cercurile conducerii Uniunii Sovietice rareori apăreau asemenea idei fantastice. Un exemplu l-ar putea constitui însă încercarea de a proclama puterea sovietică în regiunea Maramureșului (fostul comitat ungar Máramaros, unde pe lîngă români locuiau un număr important de ruși și maghiari în minoritate) și alipirea ei din „voința poporului” la Ucraina. Despre aceasta de asemenea se poate citi în materialele Comisiei Litvinov. Acest eveniment apare și în cartea lui Zseliczky Béla editată recent la Budapesta.(4) Evenimentul este destul de întunecat. La el au participat conducători ucrainieni, personal Nichita Sergheievici Hrușciov și echipa militară. Toate aceste probleme au rămas mai degrabă pe conștiința lui Hrușciov și a tovarășilor lui. Dar și în aceste probleme locale Moscova susținea comuniștii români, acordîndu-le ajutor în restaurarea administrației române. Se poate spune cu siguranță că U.R.S.S. nu intenționa să acapareze Transilvania deși dovezi, precum scrisoarea din nordul Transilvaniei, ne arată că o astfel de ocazie a existat, dar conform documentelor pe care le-am avut la dispoziție o astfel de posibilitate nu a fost discutată de conducerea sovietică.

Atît Uniunea Sovietică, cît și aliații săi, în ce privește problemele de reglementare a frontierelor de după război, porneau din necesitatea de refacere a status quo-ului ante bellum. Ivan Mihailovici Maischi în notițele sale de la 10 ianuarie 1944 susține că se făceau propuneri care urmăreau ca problemele referitoare la Ungaria să fie rezolvate „pe calea revizuirii deciziei a doua referitoare la Transilvania (se are în vedere al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940 – T. I.) și prin alte procedee”. Ungaria, se susține mai departe în notițe, trebuie să fie păstrată pe baza unei severe aplicării a principiului etnografic”(5) (subl. aut.).

Pentru susținerea independenței Transilvaniei în afară de Tarle a contribuit și un alt membru al Comisiei, Solomon Abnamovici Lozovski. „Mi se pare, spunea el, participînd la adunarea Comisiei din 29 iulie 1944, că pentru noi ar fi mai bine să fim de acord cu înființarea statului independent transilvan. Noi nu sîntem cointeresați la întărirea Ungariei sau a României. De ce noi ar trebui să întărim România? Pentru că în Transilvania există trei milioane de români? Sau să întărim Ungaria pentru că în Transilvania există un milion jumate–două milioane de unguri?” Șeful biroului de informații sovietice, pe lîngă aceste motive principiale, aducea și argumente de ordin tactic. „Din punct de vedere al manevrelor în timpul conferinței (se are în vedere viitoarea conferință de pace – T.I.) continua Lozovski – nouă ne convine mai mult să ridicăm problema independenței Transilvaniei cu condiția autodeterminării naționale, pentru ca românii și ungurii să nu se asuprească unii pe alții”(6). Dar polemizînd cu Suriț despre absența precedentului istoric din Transilvania, Lozovski aduce argumente naive, cu toate că anumite raționamente există în ele: „Bineînțeles, se pot găsi dovezi împotriva acestui argument, cum a făcut de exemplu tovarășul Suriț. Dar în același timp putem spune că Cehoslovacia mult timp n-a fost independentă, iar Polonia la fel. Nu contează ce a fost și ce n-a fost înainte.”

În timpul discuției apare și abordarea unei probleme principiale care se referă la rolul dreptului istoric (sau confruntarea lui cu factorul etnic) în rezolvarea problemelor teritoriale în Europa. În ansamblu, participanții la discuții, bineînțeles, dădeau prioritate factorului etnic față de cel istoric. Argumentînd faptul că România trebuie să primească și Transilvania de Nord, Suriț completează motivele sale principiale despre necesitatea evidentă de a lua în calcul factorul etnic, punînd accent pe „polemica noastră cu Polonia”, care folosește acest argument istoric. Însă același argument etnic nu a contribuit la rezolvarea problemei basarabene, reprezentînd doar un interes academic. Problema teritorială a Basarabiei, disputată între România și Rusia și care a fost tranșată în 1940, a trezit în cercurile de conducere dorința confuză de a compensa într-un mod oarecare România pentru pierderea de teritorii. De aceea, Suriț crede c㠄restituindu-i României Transilvania – această sursă veșnică a discordanței între statele Europei Centrale, – noi vom pune o temelie trainică pentru dependența României de politica noastră. O astfel de perspectivă este reală, fiindcă Transilvania are fără nici o îndoială pentru România mai multă importanță decît Basarabia”(7).

În continuare oratorul a adăugat: „Despre faptul că România și Ungaria nu pot fi tratate la fel, cel mai bine ne confirmă istoria trecutului (sic!) fostei Ungarii. Neluînd în considerare proveniența ungaro-mongolă (probabil el a vrut să zică: fino-ugrică!), întotdeauna a fost avangarda germanismului în Sud-estul Europei și unealta de oprimare a tuturor (?!) popoarelor slave. În relația cu România, lucrurile însă stau exact invers”.(8)

Acest pasaj confirmă opinia noastră asupra incompetenței lui Suriț în problemele istorice. Nu știa sau nu dorea să-și amintească de nenumăratele războaie din istoria Europei Centrale în care maghiarimea a luptat împotriva germanilor din momentul apariției ei în regiunile bazinului Dunării, și nici de evenimentele din anii 1848–1849. Din fericire aceste argumente n-au avut ecou pentru participanții la discurs. Mai competent în problemele istoriei, Litvinov contrazice aceste păreri, zicînd: „Tovarășul Suriț greșește, gîndindu-se că românii din Transilvania au visat numai la unirea cu România. Adevărul e că agitatorii din România tindeau să influențeze exact în această direcție, dar în decursul istoriei românii din Transilvania cereau doar autonomie, ne mai sperînd la independența Transilvaniei. Puțin probabil că ei vor fi împotriva independenței depline a Transilvaniei, unde vor fi poporul dominant.”(9) Totuși, diplomatul sovietic a fost destul de atent în deciziile finale și mai ales în recomandările sale. Ele nu au fost în folosul Ungariei: „Aproape că exclud, susține diplomatul sovietic, posibilitatea de a oferi Transilvania Ungariei, însă nu este o chestiune definitivă. Această variantă s-ar putea materializa dar într-o perspectivă mai îndepărtată. Mai curînd s-ar putea ajunge la un acord comun cu România în schimbul renunțării la Basarabia și Bucovina, dar acest lucru se poate întîmpla numai cu anumite garanții și cu o anumită influență asupra viitoarei politici românești. Nu știu dacă vom putea să obținem astfel de garanții și în condițiile în care guvernul (român – nota autorului) se va schimba iar politica va fi alta. Dacă am reuși să implementăm un control, alta ar fi situația. Dar pînă ce acest lucru nu se va înfăptui, rămîne posibilitatea separării Transilvaniei și transformării ei într-un stat de sine stătător. Acest lucru poate fi provizoriu pînă în momentul în care noi vom putea ajunge la o înțelegere cu Ungaria sau România. Sau poate că va rămîne așa timp îndelungat, avînd în vedere că acest mic stat va avea nevoie de ocrotitori, care poate fi numai Uniunea Sovietică, marea putere din apropiere. (Sublinierea din textul lui Litvinov repetă aproape mot-a-mot propoziția lui Tarle, rostită în adunarea precedentă a Comisiei consemnată în carnetul de notițe). În viitor nu exclud ca Ungaria, România și Transilvania să devine federale dacă noi într-adevăr vom putea să influențăm politica Ungariei și României”10. Se vede foarte clar că la discutarea acestor probleme activitățile statului sovietic puneau pe primul loc interesele Uniunii Sovietice. Dar este indiscutabil faptul că se încerca combinarea interesului de stat cu necesitatea și perspectivele asigurării liniștii și stabilității în regiune, în condițiile de învecinare nemijlocite cu hotarul U.R.S.S. Din această perspectivă pornește Litvinov în momentul în care prezintă raportul despre pregătirile tratatelor de pace cu România și Ungaria, arătînd calitatea unei variante de rezolvare a conflictului teritorial româno– ungar, propunînd organizarea unei federații din componența căreia să facă parte România, Ungaria și Transilvania. Însă ideea acestei federații nu a fost sus ținută de Comisie, deoarece acceptarea ei ar fi complicat relația diplomației sovietice cu proprii aliați, și în primul rînd cu englezii care aveau variante proprii în ce privește înființarea unor federații și care nu erau agreate de Moscova. Maiski, Stein, Manuilski făcînd referire la această situație susțin ideea acordării independenței Transilvaniei, refuzînd propunerea de federalizare a României, Ungariei și Transilvaniei11. După părerea lui Stein „crearea independenței Transilvaniei este cea mai bună soluție”. Lozovski și-a exprimat părerea personală într-o formă categorică: „Se subînțelege că perspectiva alipirii Transilvaniei la Ungaria este exclusă.”12

Din materialul documentar de mai sus este evident că ideile pe care Valter Roman le-a împărtășit Comisiei Litvinov nu au nimic deosebit și neobișnuit. Ideile sale se înscriau organic în ideologia politică ce domina capitala sovietică în perioada sfîrșitului de război și se armonizau perfect cu dispozițiile politice ale conducerii Uniunii Sovietice. Noi, cu părere de rău, nu cunoaștem dacă scrisoarea prezenta convingerile lui Valter Roman sau ale unui grup sau persoane separate cu care el comunica în acele timpuri. Despre această parte a activității s-ar fi putut scrie mai mult dacă s-ar fi păstrat scrisori, documente sau jurnalul lui Valter Roman. Aici participarea Dumneavoastră, domnule Roman, ar putea fi folositoare reconstituirii imaginii depline.

Mai sus am vorbit despre poziția propunerilor și opiniilor lui Valter Roman care au fost oferite adunării Comisiei lui Litvinov. Există însă între ele o diferență pe care nu ar trebui să o uităm.

Ea constă în faptul că punctele lor de pornire erau diferite: comunistul român își construia ideile pornind de la interesele Transilvaniei, ale locuitorilor ei, și de la stabilirea bunelor relații între România și Ungaria. Oamenii de stat sovietici însă întotdeauna au avut ca scop asigurarea siguranței țării lor, care a adus sacrificii enorme în timpul războiului. Aici nimănui nu i se poate reproșa nimic.

Pentru a fundamenta corectitudinea interpretării noastre în legătură cu poziția lui Valter Roman voi oferi mai jos, într-o formă prescurtată, scrisoarea sa datată la 28. VII.1944, care a intrat în Comisia lui Litvinov în data de 2. VIII. 1944, și care a provocat reacții atît de vehemente din partea Dumneavoastră, domnule Petre Roman.

După ce la începutul scrisorii notase că s-a hotărît „să-și expună părerea despre problema Transilvaniei în ordinea dezbaterii”, Valter Roman scrie (stilistica și ortografia originală se respectă pe deplin): „Luînd in considerare toată greutatea, complexitatea și specificitatea problemei Transilvaniei, consider că cel mai potrivit și corespunzător element al acestei etape (de după război) este permisiunea înființării independenței (și față de români și față de unguri) Transilvaniei de la rîul Tisa pînă la Carpați (hotarul care trebuia să fie garantat de Uniunea Sovietică, Anglia, America), care reiese din următoarele idei:

1. Ambele țări care pretind Transilvania au participat în aceiași măsură în războiul de cucerire a lui Hitler. Pe cine s㠄răsplătim” cu alipirea Transilvaniei? (Tendința imperialismului englez este să aibă sub control Ungaria, incluzînd și Transilvania. În același timp, ne dăm seama, că Romînia nu poate fi în viitor folosită de nimeni ca și centru al intrigii antisovietice și ca bază de atac împotriva U.R.S.S.)

2. Componența etnografică. Între rîul Tisa și Carpați locuiesc într-un conglomerat români și unguri (locuiesc aici sași și șvabi, care amintesc problema nemților „de pe Volga”, poate ca problema dată ar putea fi rezolvată pe aceiași cale).

3. Independența economică. Transilvania (prin care noi astăzi înțelegem: Transilvania propriu-zisă, Banat, Crișana, Maramureș) reprezintă un întreg din punct de vedere economic. În perioada alipirii Transilvaniei la România industria ei era mai dezvoltată decît a acesteia.
(Reșița este cel mai mare centru metalurgic; I.A.R.– cel mai mare centru aviatic Astra – cel mai mare centru al construcțiilor de vagoane, Dermata – cea mai puternică uzină de prelucrarea a pielii din Balcani).
Transilvania este foarte bogată în resurse minerale: cărbune, minereu de fier, cupru, mangan, aur, argint ș.a.m.d. Ea are, de asemenea, un potențial agrar ridicat. Partajul construit de Hitler în august 1940 – urmărind exclusiv interesele imperialismului german – contrazicea rațiunile economice, istorice, naționale și etnografice; era ca și cum ai tăia pe unul din gemenii siamezi, care nu pot să trăiască unul fără altul.

4. Rădăcini istorice. Mulți ani Transilvania a fost țară independentă, cu propriul conducător, iar în secolele XVI și XVII a jucat un rol foarte important în activitățile internaționale. Ideea independenței Transilvaniei are tradițiile sale și rădăcini atît printre români cît și printre unguri. Evenimentele istorice mărturisesc despre viața pașnică a ungurilor și românilor în Transilvania dealungul secolelor și despre luptele lor comune îndreptate împotriva asupritorilor.

5. Transilvania a fost partea cea mai progresistă a țării chiar și atunci cînd aparținea fie Ungariei, fie României. Mișcările revoluționare ale ungurilor și românilor au izbucnit de nenumărate ori în Transilvania. Muncitorii transilvăneni au fost mult mai organizați, decît în alte părți ale Ungariei și Romîniei. Mișcările muncitorești sînt mai puternice decît în Ungaria și în Romînia.13 Din toate aceste motive consider că independența Transilvaniei este o chestiune realistă și oportună, corespunzînd intereselor progresiste din Romînia și Ungaria. (Hotărîrea definitivă pot să mi-o imaginez numai în cazul în care Bazinul Dunărean va fi sub tutela regimului sovietic).

Cu respect, Valter Roman
născut în Transilvania, membru al Partidului Comunist Român.
Inginer-electric; fost șef al artileriei 35 (inter) divizii; în Spania (1936– 1939) fost constructor de vagoane al uzinei din orașul Calinin; colaboratorul I.C.C.I. (pînă la dizolvare); Redactor (Redacția romîna) în institutul nr. 205 în timpul Ț.C.V.C.R.(b), Moscova, 28. VII. 44.
„Lux” com 265. 14

În încheiere repet încă odată acea impresie personală, care mi-am for mat-o în timpul citirii acestei scrisori: Valter Roman a fost comunist-internaționalist, de asemenea patriot transilvănean. Numai în acest context poți înțelege și explica apropierea sa de problema transilvăneană. Sentimentele patriotice predominau asupra naționalității, de aceea el este interesant ca personalitate.

P. S. Vă sînt foarte recunoscător pentru copia materialului apărut în ziarul Ce soir din Paris, trimise de Dumneavoastră, și mai ales pentru scrisoarea lui Valter Roman către M. M. Litvinov, de care noi nu am avut cunoștință, datată la 24 iulie, deci cu 4 zile înaintea datării din 28 iulie a scrisorii lui Valter Roman publicate în volumul nostru pe aceeași adresă. Noi o vom studia utilizînd cele mai bune metode și vom trage concluziile potrivite, dacă această scrisoare se va dovedi autentică. Ar fi necesar să avem o copie facsimilă, poze sau xerocopii, ceea ce din punct de vedere tehnic nu este greu de făcut. Motivele prealabile ale acestui scop se află în scrisoarea rămasă fără răspuns a Doamnei T. Pokivailova. Împreună cu colegii mei eu sînt gata să mă întorc la problemă pentru suplimentul redacției noastre, dacă în arhivele rusești sau cele românești sau în arhive particulare s-ar găsi noi documente autentice referitoare la întrebările care ne preocupă. Înainte de aceasta avem nevoie de mai multe informații despre proveniența materialelor epistolare, asemănătoare cu copiile trimise de Dumneavoastră, aparținînd, după cum susțineți, domnului Valter Roman.
sîmbătă, 19 august 2000.

Cu respect, Tofic Islamov

* Scrisoarea istoricului moscovit, Tofic Islamov, apare în același timp în Provincia și în revista Novaia i noveisaia istoria din Moscova.

1 Comisia era compusă din persoane instruite și destul de calificate, însă care nu dispuneau de cunoștințe în domeniul istoriei Europei precum Tarle, Maiski, Litvinov. Așa că la una dintre comisiile în care se dezbătea proiectul asupra problemei transilvane, Suriț, unul din diplomații sovietici a afirmat cu convingere că Transilvania nu a fost niciodată independentă. În ceea ce privește concepția lui Evghenin Vicorovici Tarle în legătură cu situația de după, război aceasta poate fi caracterizată cu ideea lui, că după război Austria și „alte state mici” să fie luate sub protectorat. Asupra acestei probleme vezi Procesul-verbal al Comisiei din 28 aprilie 1944, AVP RF, Fond 06 (Secretariatul lui V. M. Molotov) Mapa 14. D.141,23.

2 Scrisoarea avea 200 de iscălituri, însă inițiatorii, temîndu-se de responsabilitate, au distrus originalul. Ea a fost iscălită și de toți reprezentanții celor trei partide de conducere: Partidul Comunist, cel Social-democrat și Frontul Agricultorilor. Vezi scrisoarea adresată comandantului militar sovietic din București din partea cetățenilor din Sălard, județul Oradea, (sic!) pentru a fi trimisă la conferința din San Francisco. AVP RF. F. 0125. Op.33.D.22.Ll. 47-51.

3 Problema transilvăneană. Disputa teritorială româno–ungară și U.R.S.S. 1940-1946. Documente M., Rosspan 2000, 312-317. Doc N81.

4 Vezi Zselicky Béla: Kárpátalja a cseh és szovjet politika érdekterében 1920-1945. Budapest, 1998.

5 AVP RF. Fond 06. (Secretariatul lui Molotov). Op.6. Mapa 14. D.145,11

6 Vezi Procesul-verbal N8 din 29 iunie 1944. De asemenea Mapa 14. D.141, 49-50

7 Idem. 47.

8 Idem. 48.

9 Idem. 52.

10 Vezi Procesul-verbal stenografic N7 din 8 iunie 1944.

11 Idem.50.

12 Idem.51.

13 În sîrguința patriotismului local se vede că autorul exagerează rolul proletariatului în Transilvania. De asemenea, e optimist în ceea ce privește aprecierea conviețuirii pașnice între români și unguri, pentru că cele scrise de el nu se referă nicidecum la revoluția maghiară din 1848-1849. Este însă adevărat faptul că aceste popoare au trăit pașnic sute de ani, iar în perioada otomană au luptat împreună împotriva asupritorilor, precum și mai tîrziu, în secolul al XVIII-lea, împotriva absolutismului austriac.

14 AVP RF. Fond 06. (Secretariatul lui V. M. Molotov) Op. 6. Mapa 14.

Traducerea: Andrei ZIMNY
2000.09.27.

articolul în format *.pdf