KÁNTOR Zoltán
Naționalism civic?
Forum 
În Provincia a fost tratată deja de mai multe ori problema naționalismului civic. În această scriere compar naționalismul civic cu naționalismul etnic, iar mai apoi reflectez asupra diferitelor interpretări ale naționalismului civic, în accepțiunea colaboratorilor revistei Provincia.

Utilizînd conceptul naționalismului civic, trebuie să despărțim subiectul (naționalism) de epitet (civic). Dacă folosim conceptul naționalismului civic, trebuie să ne fie clar că vorbim despre un anumit fel de naționalism. Este oportun, deci, să analizăm problema pornind de la literatura de specialitate referitoare la naționalism. Această abordare nu este mai bună decît celelalte, dar analizează problema în funcție de alte criterii. Așadar, este vorba de naționalism, indiferent că este etnic sau civic, occidental sau oriental, politic sau cultural, stimulat de stat sau antistatal. Conceptul-cheie este naționalismul și adevărata problemă este dacă, potrivit acestui principiu se pot soluționa dezacordurile de ordin național ale zonei. Problema conexă este: care dintre interpretările naționalismului poate servi acestui principiu. Diferitele interpretări propun alte și alte principii, dintre care unele pot să poarte în sine pericolul unui conflict sîngeros, etnic sau național.

Prin dezbaterea privind naționalismul civic, autorii revistei Provincia caută un principiu care să evite acest pericol și în același timp să ofere o soluție satisfăcătoare pentru diferitele grupuri etnice. Ei acceptă că naționalismul – eu folosesc cuvîntul în sensul lui neutru – este una din importantele forțe organizatoare ale spațiului nostru, dar abordează tema cu exigența „depășirii” cadrelor naționale. Astfel, în interpretarea multor autori, naționalismul civic este o formă mai „moderat㔠a naționalismului. Este o problemă teoretică și practică ținînd de competența sociologilor, respectiv a politicienilor, dacă se pot organiza pe baze non-naționale statele, societățile și națiunile din Europa Centrală și de Est. Să urmărim aspectele teoretice ale problemei.

În literatura de specialitate naționalismul civic, respectiv etnic este tratat pentru prima dată de John Plamenatz și Hans Kohn. Rezumînd pe scurt, potrivit lui Kohn naționalismul occidental se bazează în esen ță pe un sistem de idei raționale și liberale privind drepturile omului. Naționalismul etnic se structurează pe sentimente mistice, etnocentrice și de clan. În opinia lui Plamenatz, naționalismul civic caracterizează națiunile dezvoltate din punct de vedere cultural, în timp ce naționalismul etnic caracterizează popoarele primitive, motivate de sentimentul inferiorității. Conform formulării lui Anthony D. Smith, naționalismul occidental este civic și politic, iar cel estic este etnic și genealogic. Cele două asocieri („etnic/civic” și „occidental/oriental”) pot fi tratate și ca sinonime, fiind că în fond subliniază aceleași deosebiri și le putem aduce aceeași critică. Aș putea adăuga că, în acest articol, terminologia folosită interesează mai puțin decît tipologia clasificării.

În cazul clasificărilor de mai sus nu putem face abstracție de faptul că ele nu sînt părți ale unei teorii a naționalismului, ci reprezintă doar o tipologie. Este important acest detaliu, fiindcă ele nu oferă explicații privind dezvoltarea națiunii, respectiv a naționalismului și nu iau în considerare situația concretă, istorică și socială și nici faptul că în Europa Occidentală națiunile s-au format mai devreme decît în Europa Centrală și de Est. În Europa Occidentală organizarea pe bază națională s-a început în cadre statale, în timp ce în Europa de Est națiunile s-au format înaintea statului. Este vorba aici de factori importanți, cărora Plamenatz și Kohn nu le au acordat suficientă importanță atunci cînd au alcătuit tipologia.

O altă critică se referă la judecata de valoare implicită. În ambele interpretări naționalismul civic, respectiv occidental este naționalismul „bun”, în timp ce naționalismul etnic, răsăritean, este negativ și „rău”. Nu este sarcina sociologiei să evalueze naționalismele de tipuri diferite, aceasta revenind eventual filozofiei politice, care abordează problema la modul normativ. O abordare care poartă în sine o asemenea judecată de valoare pune sub semnul întrebării corectitudinea analizei.

Caius Dobrescu menționează patriotismul constituțional al lui Habermas, care, conform literaturii de specialitate, se situează conceptual aproape de naționalismul civic. Literatura de specialitate, căzînd în aceeași greșeală ca și Plamenatz și Kohn, prezintă conceptul patriotismului în lumină pozitivă, în opoziție cu naționalismul, privit cu o conotație negativă. Cel mai mare inconvenient al acestei împărțiri este inexactitatea conceptuală: compară două lucruri categorial diferite. Mergînd pe urmele lui Walker Connor, facem deosebire între cele două concepte. Patriotismul exprimă loialitatea față de stat, în timp ce naționalismul este expresia loialității față de națiune.

Merită să gîndim pînă la capăt și problemele ridicate de Rogers Brubaker. Luînd în considerare naționalismul etnic în sensul strict al noțiunii, punînd accentul pe origine, vom găsi prea puține naționalisme etnice efective. În schimb perechea conceptului, naționalismul civic, devine inutilizabilă căci aproape toate naționalismele restante pot fi incluse în acest grup și astfel nu putem sesiza deosebirile dintre ele. Pe de altă parte, interpretînd naționalismul în sens larg, etno-cultural, în grupul naționalismului civic nu rămîne aproape nici un caz, căci toate naționalismele au și o componentă culturală.

Autorii revistei Provincia nu pun problema naționalismului civic în cadrul de mai sus. În studiul său intitulat Provincia „premodernă”, Molnár Gusztáv arată că nici trecerea de la naționalismul etnic la naționalismul civic nu poate însemna o soluție. Molnár ar vrea să depășească structurarea pe principiul național și de aceea caută un alt principiu de organizare, care să nu așeze în centru etnicul sau națiunea. Astfel, el caută în direcția soluțiilor care duc la federalism, regionalism, autonomie teritorială. Și Caius Dobrescu interpretează naționalismul civic în mod diferit de cadrul teoretic de mai sus, afirmînd că pentru România naționalismul civic nu poate să însemne un model de urmat. Dobrescu consideră cei doi termeni ai conceptului ca fiind de rang egal, deși primul este subiectul iar al doilea este epitetul. Dobrescu analizează separat subiectul – naționalismul – și nu în structura cu epitet, care conferă sens cuvîntului compus. De aceea el ia în considerare naționalismul doar în sens negativ (de exemplu ca șovinism, care înseamnă xenofobie) și nu îl tratează ca o noțiune neutră. Este explicabil, căci în spațiul nostru este folosit în acest sens, dar nu este o abordare acceptabilă. Și Bakk Miklós este preocupat de problemă, dar nu este pe deplin clar de ce consideră sprijinirea descentralizării și opoziția față de regionalism (care ar duce la transformarea structurii țării sub aspectul dreptului public) drept punctul de vedere al naționalismului civic. Mai exact, întrebarea este: de ce acest punct de vedere trebuie pus în legătură cu naționalismul. Dacă ne gîndim bine, sprijinirea descentralizării și opoziția față de crearea unor unități în cadrul țării s-ar putea imagina și făcînd abstracție de chestiunea naționalismului. Gabriel Andreescu abordează problema din punct de vedere juridic–filozofic și afirmă c㠄naționalismul civic nu este doar o concepție, ci este o normă”. S-ar putea să greșesc, dar, după părerea mea, aici este vorba mai curînd de naționalismul liberal. În interpretarea lui Will Kymlicka, de exemplu, norma naționalismului liberal poate fi exprimată prin libertate în cadrul grupului și egalitate între grupuri. În acest cadru teoretic întrebarea este: ce drepturi (colective) are o minoritate națională, care naționalism și construcție națională poate fi justificată și care nu poate. (Menționez în paranteză că pe mine mă preocupă de mult timp de ce atît de puțini dintre intelectualii maghiari din România se ocupă de curentul ideologic al naționalismului liberal – de filozofia politică comunitar㠖 respectiv faptul că asemenea argumente parcă nici nu apar în discursul politic.)

Autorii, mulți dintre ei sociologi, caută în coloanele Provinciei soluții la problemele ridicate cu cîțiva ani în urmă de către Molnár Gusztáv, în studiul intitulat Problema transilvană (Magyar Ki sebbség, 1997/3–4). Și fiindcă aici nu este vorba doar de o analiză, ci și de o anumită căutare de soluții, faptul se repercutează și asupra formulării problemelor. De aceea, poate că nu este o exagerare să afirmăm că influențează și alegerea cadrului analizei.

Revenind la problema naționalismului civic, sînt de acord cu cei care nu cred că acesta ar putea însemna vreun fel de soluție. După părerea mea, orice naționalism are o componentă etnică, fie bazată pe origine, fie una cu caracter construit. Asta are importanță pentru membrii grupului și influențează în mare măsură acțiunile lor politice. În pofida oricăror retorici, grupurile naționale se organizează pe principiul național sau etnic și sînt foarte puține exemple de depășire a acestuia. Eu consider că problema națională a acestui spațiu poate fi observată sub forma unor structurări paralele de națiuni, fie că sînt sprijinite de stat sau de minorități. Există, firește, interese mai presus de etnie, de națiune, dar acestea par a fi provizorii, dependente de o situație politică dată. În schimb, îndată ce apare un conflict relevant din punct de vedere etnic, aceste colaborări provizorii încetează și structurarea pe baze etnice devine din nou determinantă.
Intenția mea a fost doar abordarea problemei din alt punct de vedere și argumentarea împotriva folosirii conceptului de naționalism civic. Soluțiile posibile pentru situația din România nu au constituit su biectul intervenției mele. Aș menționa doar că pare foarte greu să-mi imaginez, că înainte de clarificarea conceptuală, am fi capabili să înțelegem procesele. Ceea ce ar putea fi important și pentru cei care și-au fixat drept scop găsirea unor soluții transetnice sau postnaționale pentru situația din România, respectiv Transilvania.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.09.27.

articolul în format *.pdf