MOLNÁR Gusztáv
Șansele democrației consociative în Transilvania*
Motto: „Dacă nu sînt, trebuie inventați. ” (traducere liberă după Palacky)

1.
Cînd în primăvara acestui an am strecurat în articolul-program al Provinciei consociația, mai exact calificativul „consociativ”, nu știam că arunc în conștiința publică o expresie, care din punctul de vedere al democrației transilvane poate fi determinantă.
Democrație transilvană. Nu „democrație în Transilvania”. Nicidecum. Democrație transilvană. Să degustăm această ciudată și, de fapt, din mai multe puncte de vedere scandaloasă combinație de cuvinte. Cît de veche, și cît de nouă este.

Cu 15 ani în urmă, cînd cîțiva dintre noi am lansat cercul Limes, voiam să irupem din acea teribilă situație marginală în care ne aflam, în înțeles geopolitic și psihologic deopotrivă, căci ajunseserăm și la cvasi periferia stării existențiale umane.
Pluralism ideologic și politic, democrație parlamentar㠖 în loc de comunism reformist, comunitatea tuturor maghiarilor – în loc de reîncălzirea strategiilor minoritare și etnice, comunitatea tuturor maghiarilor ca un „mare transcensus” (atunci încă nu numeam tranziție) este parte organică a speranței transcendente, care atinge Europa de Est în întregul ei. Aceste criterii le-am avut atunci în vedere. Prin urmare totul, dar nu Transilvania specialis.

Comunitatea tuturor maghiarilor, democrație est-europeană. Să încercăm un bilanț fugitiv. Ce a devenit prima, ce a devenit cealaltă.

La mai mult de zece ani de la prăbușirea comunismului este evident că nu există o Europă de Est unitară. Nici atunci nu a existat. Știam, simțeam că o parte a ei, în frunte cu Polonia și Ungaria, a pornit pe calea continuă, negociată, fortificată constituțional, a tranziției, de la dictatură spre democrație, și că cealaltă parte – România înainte de toate – fără confruntare deschisă nu va putea scăpa de comunism. Dar pe noi ne-a copleșit atunci în așa măsură democrația central-europeană care se dezvolta încet la distanță de lungimea unui braț, încît nici nu ne-am pus întrebarea: ce fel de tranziție va fi aici. Fiindcă era evident că odată ce regimul se prăbușește, nici aici nu se poate menține.
Evenimentele din Serbia arată clar ce s-a întîmplat aici cu zece ani în urmă.

Kostunica nu a reușit să ajungă la putere pe cale constituțională. Cu sînge sau fără sînge – asta depinde de hazard și de aplicarea tot mai bună a experimentelor acumulate neîncetat de la Malaparte încoace în arta loviturilor de stat. În orice caz a fost nevoie de un puci bine organizat. În România trecerea armatei și a serviciilor secrete de partea revoluționarilor a costat sacrificii de sînge, în Rusia mai puțin, iar acum – sperăm – și mai puțin.

Nu încape îndoială, însă, că în toate trei cazurile avem în față un fenomen de aceeași sorginte: o tranziție în care organele de forță, în primul rînd serviciile secrete stabilesc condițiile atunci cînd trec în cealaltă tabără. În lipsa societății civile tradiționale și a unei economii private notabile, în acest spațiu care se întinde din Serbia, spre România și Ucraina pînă în Rusia, ele vor fi personajele principale ale puterii care se organizează pe baze noi, „democratice”, în plan politic, economic și mass-media. De altfel, în România acest fapt a devenit evident tocmai după ce Constantinescu a ajuns la putere.

Atît, pe scurt, despre tranziția Europei de Est de la dictatură la democrație. Să vedem ce a devenit celălalt concept-cheie de acum zece ani, comunitatea tuturor maghiarilor. Ungaria de azi, cu gîlcevile ei euroconforme, extrem de plictisitoare, comemorîndu-și cu solemnitate tragediile naționale, creează impresia unui stat național egoist, dar, în ultimă analiză, plin de succes. Acest egoism se manifestă în două feluri: ori ne întoarce spatele, ori ne strînge la piept și este dispus să ne „reintegreze” fără modificarea granițelor, firește, dacă acceptăm regulile de joc pe care le-a stabilit.

Iată-ne așadar, central-europeni în Europa de Est, maghiari rupți de comunitatea tuturor maghiarilor, români care simt tot mai mult ca o povară ansamblul românilor și în loc să întreprindem ceva cu noi, batem pasul pe loc în spațiul care se lărgește între două state naționale depărtîndu-se geopolitic. Unul, „țară-mamă”, este deja parte a Occidentului în fond, fără să aibă o strategie clară, ca să știe ce are de făcut cu ea însăși și cu activele ei dinafară. Unde este „Europa națiunilor”, evocată mereu de politicienii și specialiștii din Ungaria!

Celălalt bate la poarta Occidentului tot mai nerăbdător. Un demnitar de frunte de la Bruxelles a spus recent la o manifestare în cerc închis de la Budapesta: „e foarte probabil că România și Bulgaria nu vor ajunge la rînd nici dacă în cursul lărgirii UE se optează pentru varianta big-bang.” Ceea ce înseamnă, în fond, că în primul deceniu al secolului al XXI-lea, adică pînă în 2010, vor fi membre ale Uniunii Europene toate statele central-europene aflate în fîșia care se întinde de la Marea Adriatică pînă la Marea Baltică, adică Slovenia, Croația, Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Lituania, Letonia și Estonia, în timp ce România – împreună cu spațiul post-sovietic și balcanic, va fi omisă.
Această diferențiere, care revine din nou în mod brutal, are drept consecință faptul că așa-numitele illiberal-democrații (Fareed Zakaria) din Europa de Est nu se pot aștepta ca structurile de integrare din Occident să le scoată din actuala stare de paralizie. Astfel, situația lor pare a fi pecetluită, adică nu numai sistemul politic, ci și întreaga lor orînduire statală devine disfuncțională.

Dacă putem considera drept illiberal-democrații acele țări care au acceptat democrația de tip occidental drept sistem politic propriu, dar nu sînt capabile să facă instituțiile acesteia să funcționeze eficient, atunci despre state falimentare (failed states) putem vorbi în cazul în care o țar㠖 printr-un consens nefericit de împrejurări interne și externe – rămîne mai mult timp decît intervalul care poate fi considerat critic (în lumea postmodernă de azi acesta e în jur de 10 ani) în situația politică și juridică demolatoare de instituții.

Întrebarea este, dacă în timp ce Regatul desăvîrșește oarecum catastrofa culturală care lovește societatea românească, mergînd spre formele noi ale omogenizării sociale și politice – poate Transilvania să pornească în direcția opusă. Cu alte cuvinte, va fi ea capabilă să activeze diversitatea socială și culturală de care fără îndoială dispune – adică alteritatea ei față de Regat – prin dezvoltarea unor instituții locale și regionale?

Transilvania a fost ferită de omogenizarea comunist㠖 și sperăm că va fi și de perechea postcomunistă a acesteia, care se conturează în prezent – prin faptul că societatea ei are încă de la naștere un caracter plural. Este plurală în sensul în care Aren Lijphart a definit această expresie în lucrarea sa de bază Democracy in Plural Societies (1978). În acest sens considerăm drept plurale acele societăți tăiate în felii de așa-numitele linii segmentale de falie, descompuse în unități speciale, în care împărțirea forțelor politice urmează cu fidelitate deosebirile obiective existente în societate. Liniile segmentale de falie pot avea caracter religios, ideologic, lingvistic, regional, cultural, rasial sau etnic. O altă trăsătură remarcabilă a societăților plurale constă în faptul că partidele politice, grupurile de interese, mass-media, școlile, asociațiile voluntare, cu un cuvînt: subiecții societății civile se organizează de-a lungul faliilor segmentale. Părțile de populație înconjurate de aceste linii de falie sînt numite de Lijphart segmente ale societății plurale.

Particularitatea frapantă a societăților plurale este rezistența cu bune șanse față de diversele tendințe de omogenizare, dar reușesc relativ mai greu să dezvolte regimul politic corespunzător structurii lor caracteristice. Dar odată constituit acest regim, rezultă o democrație extrem de stabilă. Democrația consociativă nu este altceva decît sistemul politic care asigură maximum de stabilitate, în condițiile specifice societăților plurale. Esența ei este colaborarea politică dintre elitele segmentale. Această democrație prin consens, care caută armonie, vrea să rezolve conflictele prin cooperarea diverselor elite, și nu prin decizie majoritară. Scopul urmărit este includerea în această cooperare a unui număr cît mai mare din segmentele societății plurale.

În mod evident democrația consociativ㠖 urmînd tipologia clasică a sistemelor politice, alcătuită de Gabriel Almond – nu ține de tipul anglo-american, ci de așa-numitul tip continental european. Cultura politică a țărilor aparținătoare tipului anglo-american este omogenă (nu este vorba de omogenitatea comunistă sau postcomunistă, dar oricum, este totuși omogenitate), în timp ce acelea care aparțin tipului continental se împart în tabere ideologice care, în general, comunică puțin între ele.

În această situație, cheia stabilității sociale și politice nu poate fi omogenitatea culturii politice, fiind neapărat necesar un factor de stabilitate impus. Acestui scop îi corespunde colaborarea dintre diferitele grupuri, respectiv lideri ai segmentelor sociale, care surmontează liniile de falie segmentale sau subculturale care funcționează la nivelul maselor.

La nivelul maselor funcționează adeseori în numeroase țări așa-numitele loialități primordiale, legături subnaționale, a căror dezamorsare se încearcă de cele mai multe ori potrivit logici regiunilor politice de tip anglo-saxon. Huntington, de exemplu, într-o lucrare din 1968, mai considera drept principala formă a modernizării politice integrarea națională, care – după cum afirma el – „va înlocui diferitele autorități tradiționale, religioase, familiale, etnice, politice, printr-o singură autoritate – laic㠖 a politici: naționale.”

Încă din anii ’70, Lijphart a văzut clar ceea ce de atunci a devenit evident, anume că occidentalii, mai ales anglo-saxonii, acceptă fără scepticism ideea omogenității sociale și rămîn uimiți cînd iese la iveală că în societățile plurale nu este deloc ceva firesc. Mai mult: dacă în societățile astfel structurate apare un politician sau o forță politică cu programul omogenizării politice, chiar folosind o terminologie sută la sută anglo-saxonă, faptul poate deveni extrem de periculos, ducînd la conflicte grave, adeseori sîngeroase.
Esențialul este că înlocuirea loialităților segmentale cu o loialitate națională, presupusă a fi comună, nu este o politică posibilă sau bună de urmat, ci mai curînd una care trebuie evitată, fiindcă, în loc să creeze coeziune națională, generează tensiune între unele segmente sociale.

2.
Există o imensă literatură de specialitate referitoare la aplicarea în anii ’60-’70 a democrației consociative în locurile sale „de baștină”, țările mici din Europa Occidentală (Elveția, Austria, Belgia și Olanda), sau încercările de aplicare din numeroase țări ale lumii a treia, de la Nigeria și pînă la Indonezia.

Consider a fi ciudat faptul că nimănui nu i-a trecut prin minte să aplice modelul consociativ schițat de Lijphart, cu caracter tipic plural, în cazul fragmentelor așa-numite est-europene. Mă gîndesc la Voivodina, Transilvania, Ucraina Subcarpatică, Bucovina și Galiția. Consider că dintre aceste regiuni constituind partea istorică a Europei Centrale, care aparțin politic statelor est-europene rămase în afara hotarelor Occidentului instituționalizat politic, dou㠖 în opinia mea, Voivodina și Transilvania – sînt în situația de a realiza o formă oarecare a democrației consociative. În acestea trăiește o comunitate națională maghiară semnificativă, alcătuind o minoritate univocă, față de majoritatea locală sîrbă, respectiv română. Depinde, așadar, în mod decisiv de aceste comunități care alcătuiesc majoritatea local㠖 sîrbii din Voivodina și românii din Transilvania – dacă cele două regiuni se pot menține la suprafață. Întrebarea este dacă, în calitate de minorități cu caracter central-european ale popoarelor române și sîrbe, cu un caracter est- respectiv sud-est european, aceste comunități române și sîrbe constituind o majoritate locală în Transilvania și Voivodina pot ieși din fundația civilizației care ține în captivitate majoritatea poporului lor.

Potrivit ipotezei mele, Transilvania este o societate plurală care are patru segmente definitorii: 1. maghiarul transilvanist, 2. românul transilvanist, care consideră transilvanitatea sa drept parte hotărîtoare a identității sale, 3. românul unitarist, antitransilvanist și 4. maghiarul antitransilvanist, care privește spre Ungaria nu numai în sens cultural și economic, ci și politic.

În cei zece ani care au trecut, s-a constituit atît segmentul maghiar transilvanist, cît și cel antitransilvanist, dar acesta din urm㠖 datorită Uniunii Mondiale a Maghiarilor – abia acum devine vizibil în sens organizațional. A apărut pe scenă și segmentul antitransilvanist românesc, dar rolul social și politic al acestuia – ca și al perechii sale antitransilvaniste maghiare – este marginal. Segmentul transilvanist românesc încă nu s-a constituit, sau cel puțin nu a devenit vizibil din punct de vedere politic. Dacă segmentul transilvanist românesc va fi capabil să se organizeze și politic, am convingerea că, împreună cu segmentul transilvanist maghiar – în înțeles politic cu UDMR-ul – va constitui în Transilvania o majoritate sigură. Această majoritate se va evidenția și mai mult în fericita împrejurare în care antagonismul dintre segmentele antitransilvaniste român și maghiar va deveni probabil tot mai mare, decît antagonismul intern dintre segmentul transilvanist și cel antitransilvanist român, respectiv transilvanist și antitransilvanist maghiar.

Democrația consociativă funcțională și eficientă, generatoare de adevărată stabilitate politică, are patru elemente indispensabile: 1. guvern de mare coaliție, care întrunește liderii politicii ai tuturor segmentelor importante ale societății plurale, 2. drept de veto reciproc în apărarea intereselor minoritare de importanță vitală, 3. raport proporțional în planul reprezentanței politice, al repartiției funcționarilor publici și al distribuirii banilor publici, și în sfîrșit 4. grad înalt de autonomie a tuturor segmentelor sociale în privința rezolvării problemelor interne proprii.

Este vorba, prin urmare, de un sistem de instituții politice și sociale transsegmentale și transnaționale, care asigură maximal viața autonomă a fiecărui segment, condițiile dăinuirii și dezvoltării acestora.

Sîntem departe de așa ceva. Dar politica și istoria ne rezervă totdeauna multe surprize. În Európai Napló (Jurnal european)** am citat în 1978 pentru prima oară cuvintele lui Edgar Morin, scrise la aniversarea unui deceniu de la răscoala studențească din 1968: „L‘inattendu nous attend”.

Să fim deci gata, dacă neprevăzutul apare în fața noastră. Românii din Transilvania, ca segment al societății transilvane care se articulează și politic, în mod evident nu vor fi treziți la viață de către noi, maghiarii. Noi nu putem înființa un partid regional care să fie acceptat și respectat de către comunitatea românească locală. Dar putem începe colaborarea dintre elitele celor două segmente importante. Provincia este o modestă încercare vizînd acest scop. Dar chiar mai mult decît atît: politică virtuală. Spre comunitatea românească mesajul ei este: simpla nemulțumire pasională față de situația ei nu este suficientă: radicalismul emoțional trebuie să fie urmat de căutarea și asumarea alternativei descentralizării politice, materializate în instituții capabile de acțiune. Mesajul către maghiarime, către politicienii maghiari din Transilvania, intelectuali de frunte, personalități ale vieții publice este să conștientizeze că faptele și manifestările lor pot și trebuie să fie interpretate nu numai între ei, „între noi”. Dacă vom conștientiza că fiecare cuvînt al nostru se adresează, chiar dacă nu direct, și celuilalt, segmentului de importanță vitală pentru noi, comunității române care consideră transilvanitatea drept element definitoriu al identității sale, am făcut deja pasul decisiv spre cooperarea elitelor politice.

* Conferință ținută la consfătuirea intitulată Cultura maghiară în Transilvania 2000, care a avut loc în 6 octombrie 2000 la Sfîntu Gheorghe.

** Articolul autorului intitulat Európai Napló (Jurnal european), sub pseudonimul Bíró Péter, a apărut în 1979–80, în două părți, în revista Magyar Füzetek (Caiete Maghiare) din Paris, care a fost forumul opoziției democratice maghiare. Fragmente din Jurnal – cu introducerea lui Mihnea Berindei – au apărut și în traducere franceză în revista La Nouvelle Alternative.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.10.27.

articolul în format *.pdf