ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul, precum o provincie
 
Cei care citesc această rubrică situată aproape de intrarea/ieșirea prin spate – sau măcar cîțiva dintre ei –, probabil știu că recent mi-a apărut și un volum despre capitală, volum intitulat Viața bucureșteană în imagini, cuprinzînd povestiri și texte meditative scrise în perioada ‘96–’99. Acest volum este renumit și datorită faptului că are unsprezece prefețe (dacă se adaugă și introducerea autorului, atunci doisprezece…), personalități din diferite orașe ale lumii – cum ar fi FEJTŐ Ferenc (François FEJTO), din Paris, HATÁR Győző, din Wimbledon-Londra, BENEDEK István, din Wuppertal, CSÍKÍ László, din Budapesta… – făcînd confidențe despre sentimentul apartenenței la o capitală, despre acel ceva datorită căruia omul se poate simți maghiar sau provincial, dar chiar și cetățean al unei capitale indiferent de locul în care trăiește. Multe dintre aceste prefețe conțin și cîteva istorioare palpitante, dintre care vă voi reda una. Scriitorul și eseistul EGYED Péter, cu care după propria sa mărturisire sufletul meu are ceva în comun, mai exact pe amîndoi ne preocupă mental aceleași probleme (de exemplu, de ce la București frunzele de țelină se usucă mai repede decît cele de pătrunjel) – o, dacă aș fi zece la sută filozof, douăzeci și cinci la sută poet și cel puțin cincizeci la sută prozator precum este el! –, deci Péter al nostru mi-a dăruit o istorioară atît de simpatică, o poveste adevărată care cu siguranță și-ar fi găsit un loc de frunte în acel excelent număr al revistei Dilema care se ocupă de Șmecheria la români. Fac o parantez㠖 amînînd puțin povestirea – pentru a semnala cît de chinuitor poate să fie, prin conținutul său aproape inepuizabil, cuvîntul șmecher. Cînd dau de acest cuvînt într-un text pe care trebuie să-l traduc, apelez îndată la lista pe care o îmbogățesc mereu, dar tot nu sînt mulțumit de cuprinsul ei și caut printre semnificațiile notate: șiret? viclean? perfid? descurcăreț? ingenios? iscusit? ștrengar? mișel? nemernic? canalie? șarlatan? hoțoman? rafinat? escroc? trișor? amăgitor? – ce înseamnă cuvîntul șmecher? Evident, toate la un loc. Greșesc enorm cei care au impresia că aceste nuanțe nu aparțin acestui loc, că Bucureștiul (precum o provincie) nu reprezintă o problemă semantică. Ce face șmecherul? Consideră întreaga lume precum o provincie în izmene rupte, o provincie nătîngă și fraieră… Și ca atare… înșeală, trage pe sfoară, păcălește, convinge, zăpăcește, minte, născocește, reușind astfel să prospere, să-și îmbunătățească situația, să-și rezolve problemele, să supraviețuiască.

Vreme îndelungată am fost convins – și, trebuie să recunosc, nici acum nu-mi este străin acest gînd – că acela care vrea să supraviețuiască într-o aglomerare umană atît de mare cum este Bububucureștiul, trebuie să-și însușească cel puțin elementele fundamentale ale șmecheriei, chiar dacă nu pentru a înșela pe alții, dar cel puțin pentru ca pateul să nu explodeze tocmai în mîinile sale. Prietenul meu EGYED a definit acest lucru ca un „joc de supraviețuire”. Deci, urmează povestirea:
Făceam naveta, încă cu pașaport verde, între Cluj și Roma, cînd la un moment dat, pe ruta de întoarcere, înainte de Zagreb, a bătut la ușă însoțitorul maghiar al vagonului de dormit, un tip versat pe Balt-Orient Expresul de odinioară, apelînd la calitatea mea de român și rugîndu-mă să-l ajut să ajungă la un numitor comun cu un tip cu care el nu reușește să se înțeleagă. Pe cînd a terminat ce avusese să-mi spună l-a și împins în compartimentul meu (cu delicatețe, dar hotărît) pe tipul în cauză, care și-a spus bîlbîindu-se – eram în perioada războiului din Bosnia, practic în Croația era stare de urgenț㠖, cum c㠄domnu’!…înainte de-a coborî doi bărbați iugoslavi mi-au pus în brațe acest obiect, mi-au spus că este o grenadă”. Strîngea între mîini cu încrîncenare acel obiect roșu care amintea de o conservă de pateu de ficat, strîngea cu atîta încrîncenare acel obiect, încît de atîta tremur îi strălucea pînă și mutra. N-avem ce face – i-am spus –, vom coborî la Zagreb și încercăm să rezolvăm situația. Așa s-a și întîmplat. Am coborît în gară la Zagreb, am mers la patrula militară, căreia i-am prezentat (în limba germană) situația. Membrii patrulei m-au ascultat atît de concentrat încît nu li s-a contractat nici un mușchi facial – abia mai tîrziu m-am gîndit că poate n-au înțeles nimic din ceea ce le spusesem –, după care ofițerul s-a răstit la noi, amenințîndu-ne că dacă nu ne urcăm înapoi în tren ne vor aresta sau ne vor oferi o tratație și mai neplăcută. (Eu mai stătusem cu fața la perete în sala de așteptare din gara de la Zagreb…și nu m-am simțit de loc bine!) Astfel că ne-am urcat repede înapoi în vagon, după care l-am împins și eu la rîndu-mi, cu delicatețe, evident, pe omul meu în compartimentul învecinat. După zece minute m-am trezit din nou cu el, avea o mutră de complice, dar nu mai strîngea grenada în mîini. – Unde este, ce ai făcut cu ea? – Am dat-o la doi moldoveni… – Dar de ce, dumneata de unde ești? – Eu? Eu sînt bucureștean, domnu’!
Aș fi curios dacă de atunci cei doi moldoveni au dat mai departe cadoul primit. În tot cazul, cei care n-au trăit ca și mine treizeci de ani în capitală, nici nu-și pot imagina la cîte asemenea situații poate să asiste omul în calitate de martor sau, chiar mai rău, de victimă. Voi povesti și eu o asemenea aventură.

Cazul bancnotelor false de o sută de mii
E timpul să mă eliberez de rușinea care mă apasă de ani de zile și nu mai am altă soluție decît să verbalizez acest lucru. Da, am fost victima șmenarilor. Posibilitățile mentale ale omului fiind limitate, nici pe departe nu cred că voi fi în stare să explic această nouă expresie, pentru că nu are nici un corespondent în limba maghiară; spre deosebire de șmecher, șmecherie, cuvîntul șmen, nemaivorbind de cuvîntul șmenar, nu numai că nu există în dicționarul româno-maghiar, dar nu există nici în dicționarul explicativ. (Nu este exclus ca șmecher și șmenar să fie cuvinte înrudite, rădăcina șme depunînd mărturie în acest sens.) Dar poate că întîmplarea pe care o voi reda în continuare va lămuri mai bine despre ce este vorba.

Venise de la Budapesta fiul meu cel mare și am decis că vom cumpăra ceva din cele două sute de mărci avute asupra lui. Știam că este riscant să duc cu mine atîta bănet la casa de schimb valutar, astfel că am invitat într-un taxi pe un specialist în finanțe și l-am adus la mine acasă. Pe acest specialist l-am găsit datorită calităților mele de bun european, care nu are nici un fel de preconcepții rasiale. Tranzacția a avut loc în vestibul, el oferind mult mai mult față de cursul oficial. Mi-a dat o pălărie de bani, m-a rugat să-i număr, apoi a preluat și el valuta occidentală, dar nici pe departe n-a fost atît de mulțumit cum eram eu. „Nu sînt falși biștarii ăștia – m-a întrebat bănuitor –, doar știi cum e occidentalii…” În ciuda indignării mele mi-a cerut înapoi teancul de lei legați cu elastic și vroia să plece. Cu greu l-am convins să cerceteze mai cu atenție originalele banc notele nemțești. În final a acceptat tranzacția, a verificat mărcile de o sută la lumina becului, mi-a dat înapoi teancul de lei și a plecat comentînd. Pe cînd mi-am dat seama că primisesem alt teanc – doar deasupra și dedesupt era portretul lui Nicolae GRIGORESCU – era deja prea tîrziu.

Am fost nevoit ca împreună cu fiul meu să descoperim pentru a nu știu cîta oară romantismul pîinii cu untură, la acest lucru contribuind și faptul că înainte cu cîteva zile, pe autobuz, în drum spre Piața Presei Libere, mi-a șmanglit cineva modestele-mi economii (în lei).

Ei bine, acel tînăr isteț cu care am făcut tranzacția în vestibulul locuinței mele - acela a fost un șmenar. Chiar dacă nu m-am răzbunat pe el atunci, dar mai tîrziu am aplicat un tratament necruțător – impersonal – pungașilor împătimiți de pe mijloacele de transport în comun. Revenind deci la firul epic al întîmplării mele: aveam așadar un teanc de bucăți de hîrtie de o calitate excelentă, de mărimea banc notei de o sută de mii. La început m-am gîndit că voi nota pe ele tot felul de idei valoroase, dar mi-am dat seama destul de repede că nu am suficiente pentru a folosi întreaga cantitate de hîrtie. Așa am ajuns să port în buzunare teancul de hîrtie de un alb feciorelnic (desigur, fără elastic). Perseverența mea a dat roadele bănuite, pentru că într-o bună zi, pe autobuzul care mă ducea spre Piața Presei Libere, a dispărut marfa cu care fusesem păcălit și pe care o înghesuisem în buzunarul pantalonilor.

Și acum îmi vine să rîd cînd mă gîndesc ce mutră a făcut tipu’ cînd, coborînd din autobuz, a văzut ce anume subtilizase. Asta da, șmecherie!

Traducerea: Anamaria POP
2000.11.07.

articolul în format *.pdf