VÉGEL László
Dezbaterea teritorialității și naționalismului în Serbia
Perspective 
Încetul cu încetul se potolește euforia de după alegerile prezidențiale din Serbia. Vojislav Koštunica a învins, dar a ieșit la iveală și că, în pofida fraudelor electorale, victoria lui nu este deplină. În camera federală a deputaților socialiștii reprezintă cel mai puternic partid și au primit numai cu vreo 10 mandate mai puțin decît opoziția. La alegerile locale opoziția a cîștigat deja un avantaj mult mai mare. În schimb, victoria cea mai spectaculoasă a opoziției s-a născut la alegerile pentru camera deputaților din regiunea Vojvodina, căci din 120 de mandate ea a cîștigat 117, iar socialiști numai două. În afară de aceștia a mai obținut mandat un candidat independent. O asemenea proporție atrage atenția asupra faptului că ideea regionalismului din Serbia reprezintă o forță politică în cazul cetățenilor din Vojvodina. Analiștii rezultatelor electorale recunosc că în Vojvodina cetățenii au votat nu numai împotriva Miloševici, cum s-a întîmplat peste tot în Serbia, ci și pentru autonomia teritorială a Vojvodinei.

Răspunsul din Serbia
Din cele întîmplate, nu trebuie să se tragă concluzii pripite, deoarece la aceste alegeri partidele nu s-au prezentat cu programe politice clare; mai mult: diferitele partide care alcătuiesc Opoziția Democratică din Serbia (DOS) au concepții politice diametral opuse. În cadrul acesteia, partidul lui Koštunica, Partidul Democrat din Serbia și cîteva partide minuscule grupate în jurul acestuia se mișcă și în continuare în cadrele statului național centralizat. În cel mai bun caz dorește doar să-l relaxeze, deci o bună parte a elitei politice din Serbia rămîne ferm la sistemul ideologic de bază al lui Miloševici, angajîndu-se cel mult pentru reforma acestuia.

Numeroase semne îngrijorătoare dovedesc acest fapt. Primul anunț al lui Koštunica a fost că Iugoslavia nu este dispusă să-l predea pe Miloševici Tribunalului Internațional de la Haga. Nu a fost dispus să efectueze schimbări de personal în armata Iugoslavă și l-a menținut în funcție pe șeful Statului Major, Pavkovici. Deși nu ține de competența președintelui, l-a luat sub protecția sa pe șeful poliției secrete al lui Miloševici. Conform comunicatului dat din biroul prezidențial, demiterea acestuia ar împiedica dezvoltarea democrației în Serbia. Nu în ultimul rînd este important și faptul că președintele Koštunica este categoric împotriva autonomiei teritoriale a Vojvodinei și crede că ea a fost rezolvată în chip potrivit de constituția lui Miloševici. Aceste idei sînt în continuare hotărîtoare în viața publică și pentru elitele politice. Potrivit datelor sondajului de opinie efectuat zilele acestea, 85 la sută din populație îl consideră pe Koštunica drept cel mai popular om politic iar 65 la sută partidul său, Partidul Democrat din Serbia, drept cel mai autentic. Și reprezentanții Partidului Socialist din Serbia apreciază că singurul partener de marcă este Koštunica, iar Vojslav Šešelj, liderul Partidului Radical Sîrb, numai pe Koštunica nu îl numește mercenar NATO. Presa, fără excepție, propagă cultul lui Koštunica, mai ales cel de stat, care înainte de 5 octombrie se afla total în slujba lui Miloševici, dar incredibil de rapid, aproape în cîteva ore, în noaptea zilei de 5 octombrie a trecut de partea cealaltă.

Aceste tendințe semnalează că societatea din Serbia s-a îndepărtat de metodele politicii lui Miloševici, fără să pună sub semnul întrebării pilonii de susținere ai acestei politici, care sînt naționalismul și concepția statului național centralizat. Ceea ce rezultă și din faptul că printre păcatele regimului prăbușit se înscrie, de exemplu, lichidarea autonomiei universității, represiunea împotriva presei independente, extinderea corupției, dar în nici un caz lichidarea anticonstituțională a autonomiei efective a Vojvodinei, dobîndită în 1974.

Răspunsul Vojvodinei
Pe de altă parte, după cum am semnalat deja, în opinia publică din Vojvodina a devenit dominantă dorința autonomiei. Ceea ce rezultă și din faptul că autoritatea așa-numitelor “partide autonomiste” (în primul rînd al Ligi Social-democrate conduse de Nenad Cianak și a Partidului Reformist condus de Mile Isakov) a crescut în așa măsură încît, cu ocazia distribuirii mandatelor parlamentare regionale, partidele sîrbești cu caracter național au aprobat o ușoară majoritate partidelor din Vojvodina. Spiritul public a influențat și organizațiile locale ale unor “partide centrale” și astfel Partidul Democrat al lui Djindjici arată mult mai multă înțelegere pentru ideea autonomiei, decît pînă acum. Firește, li s-au alăturat și partidele minoritare maghiare, astfel că în parlamentul regional ideea regionalismului cîștigă preponderență.

Dar sfera de competență a parlamentului și guvernului regional este ridicol de restrînsă. Oricare autoguvernare locală dispune de competență mai largă decît parlamentul din Vojvodina, care s-a străduit în primul rînd să-și sporească întrucîtva influența. A numit înainte de toate de comitetul director al Radioului și Televiziunii din Novi Sad. (Trebuie să se știe că această instituție, odinioară a Vojvodinei, a fost încorporată în anul 1991 în Radio-Televiziunea Sîrbă și, în consecință, parlamentul regional nu a avut nici măcar formal dreptul de a supraveghea activitatea acestui serviciu public din Vojvodina.) În ziua următoare, guvernul Serbiei a calificat drept anticonstituțională decizia regiunii și a dat dispoziții organelor corespunzătoare să asigure dreptul centrului belgrădean de a exercita puterea. Este de știut că pînă la alegerile din 23 decembrie guvernul sîrb are în fond o componență socialistă, dar nici o decizie a sa nu este valabilă pînă cînd nu este semnată de reprezentantul DOS. În acest caz, Nebioša Ciovici a semnat fără ezitare. Guvernul ar fi putut lua și o altă decizie: în baza competenței sale, ar fi putut legaliza numirile în parlament și din acel moment numirile regionale ar fi fost fundamentale juridic.

Acest conflict politic pune în lumină caracterul schimbărilor din Serbia. În Serbia rolul naționalismului nu s-a micșorat, deși tonul lui s-a modificat întrucîtva, s-a adaptat discursului european. Dar în Vojvodina a avut loc o schimbare mai esențială; nu numai Partidul Socialist din Serbia și Partidul Radical Sîrb au suferit o înfrîngere catastrofală, dar și șansele partidelor cu caracter naționalist din cadrul DOS au scăzut. Această ultimă deplasare de accent s-a relevat și în cursul împărțirii puterii după alegerile locale. Primarii, ori membrii Ligii Social-democrate, sau ai Partidului Democrat și totodată partidului Koštunica, Partidul Democrat din Serbia, au pierdut cîteva orașe din Vojvodina. Aceste schimbări dovedesc că principiul teritorialității înregistrează succes în competiția cu ideologia naționalistă. Vojvodina a ajuns în situația de a contrabalansa naționalismul din Serbia. Dar aceste modificări, perceptibile numai ca nuanțe, nu sînt sesizate încă în arena internațională. Pașii spectaculari făcuți de Koštunica în politica externă deviază atenția de la scena politicii interne. Cu toate că și în această privință exemplul Bosniei oferă bune experiențe. În Bosnia domină în continuare partidele naționaliste, fapt valabil mai ales pentru Republica Sîrbă, unde partidul lui Milorad Dodic a suferit o înfrîngere catastrofală, iar Partidul Democrat Sîrb, naționalist, sprijinit de Koštunica a repurtat o victorie deplină, cu toate că diplomația internațională, care practică un fel de protectorat, a sprijinit cu toate forțele pe Dodic. Nu este suficient, însă, sprijinul cîte unui partid, după cum arată exemplul bosniac: trebuie susținute și mișcările înrădăcinate în tradițiile locale, care contrabalansează eficient acapararea de teren a naționalismului. Vojvodina reprezintă o excepțională ocazie pentru validarea unei asemenea practici. Căci autonomia regiunii nu poate fi amînată pînă după consolidarea democrației; trebuie să se înțeleagă că teritorialitatea este și un mijloc al consolidării democrației. În Vojvodina acest principiu este reprezentat cu cea mai mare hotărîre de către organizațiile civice. Nu numai Centrul Regional din Novi Sad, care în aceste zile face lobby cu succes în interesul statutului de euroregiune al Vojvodinei, ci și organizațiile civice minoritare, care se opun energic normelor centralizate ale Opoziției Democratice din Serbia. Intelectualii maghiari, de exemplu, s-au confruntat cu aceste norme, cu tehnica de numire de la centru a comitetelor directoare ale caselor presei și la fel au procedat și intelectualii români din Vojvodina, al căror manifest a avut mare ecou la Belgrad. Ambele proteste sînt cereri în sensul ca înțelegerile să nu mai fie încheiate la Belgrad: trebuie să se cadă de acord și cu societățile locale.


Pe coperta numărului din 11 august 2000 a revistei Monitor din Podgorica a apărut o fotografie compromițătoare: Voislav Koštunica (născut în 24 martie 1944) într-un sat sîrb ține ridicat un kalașnikov, și se uită zîmbind drept înainte. Fotografia arată o altă fizionomie decît cea pe care o descriu adepții înflăcărați ai cultului Koštunica. După aceștia profesorul de drept este întotdeauna sobru. Și cum să nu fie, cînd are temeri pentru situația poporului sîrb! Pierderea provinciei Kossovo l-a făcut și mai sobru. Și atunci apare această fotografie, unde zîmbește cu o armă periculoasă în mînă. Poza a cutreierat întreaga lume și a șocat opinia publică. În mîna unui politician care se declară legalist, nu arată bine kalașnikovul. Mai ales fiindcă pînă acum numai Voislav a pozat cu arma de foc în mînă.

Au trecut luni întregi, Koštunica s-a prezentat în saloanele diplomației europene și, după cum scrie revista (pe moment?) apropiată de guvern, Vreme, șefii de stat și diplomații au stat la coadă în fața cabinetului lui, ca să se întîlnească cu eroul revoluției democratice. A sosit timpul ca el să se întoarcă la istoria fotografiei. Nu a avut intenții belicoase atunci cînd a pozat în fața fotoreporterilor, numai că a vrut să facă pe placul locuitorilor satului – declară. Nu a dorit să-i jignească refuzîndu-i arma oferită.

Explicația este de înțeles, poate este și acceptabilă, dar președintele Koštunica a exagerat. El s-a purificat, dar și-a maculat propriul popor. Deoarece se înțelege că în 1998, cînd a fost făcută fotografia, cetățenii satului sîrb erau atașați atît de mult de arme de foc, încît au vrut să-l vadă cu una pînă și pe politicianul lor preferat.

Natural, pot să-mi închipui și altfel de politicieni. Pe unul, care îi convinge pe concetățenii săi să-și predea armele, fiindcă legea interzice ținerea lor, iar faptul că ei se distrează cu arme se va la sfîrși prost. După cîte știu, acesta este spiritul legii. (V. L.)

Traducerea: Florica PERIAN
2000.11.11.

articolul în format *.pdf