HAJDÚ Farkas-Zoltán
Colivia etnică deschisă, sau „păcatul ereditar” al Transilvaniei
 
„Există un homo transilvanus? Și dacă există, cum l-am putea descrie? Care sunt însușirile care îl deosebesc de vecinii săi?” – întreabă Hans Bergel în excelentul său volum de eseuri intitulat Zuwendung und Beunruhigung, apărut în 1994. Nu încape îndoială că întrebarea este justificată, chiar dacă, de exemplu, intelighenția maghiară din secolul al XIX-lea îi considera pe secui drept cei mai autentici maghiari, sau umanistul Martin Opitz pe sașii din Transilvania ca fiind cei mai originari germani. Cele trei popoare ale Transilvaniei au sesizat și sesizează la cei din „țările-mam㔠ceva insolit, ceva ce înseamnă mai mult decît datele geografice deferite, decît conștiința trecutului istoric, uneori chiar foarte diferit, fiindcă este o deosebire de identitate.

Din punct de vedere geografic, Transilvania este o regiune exemplar închisă. Pe teritoriul ei – aproape din momentul așezării lor aici - cele trei etnii s-au văzut silite să țină seama de constrîngerile și posibilitățile date de prezența străinilor. „… Încă din timpul dinastiei arpadiene este un teritoriu guvernamental separat”- scrie Bánffy Miklós. Dar mult mai important este faptul că, din 1437, prin uniunea celor trei națiuni (adică în cei o sută de ani dinaintea constituirii principatului transilvan - H. F.-Z.) s-a născut și a dăinuit în sînul poporului un fel de solidaritate spirituală, ideea ajutorării și apărării reciproce. Faptul că în primii 50 de ani ai Transilvaniei autonome acest ajutor reciproc și-a găsit numai rareori aplicarea, ba chiar dimpotrivă, uneori pentru scurt timp s-a întîmplat contrariul, nu dovedește nimic. Și frații se ceartă cîteodată între ei. Important este aici sentimentul solidarității și din punctul de vedere al sufletului popular – să zicem în înțelesul freudian – prin aceasta s-a fundamentat dăinuirea Transilvaniei.”

Ei și străinii – dimensiunea ideologică
„Țările-mam㔠care și-au revendicat teritoriile transilvane, în realitate nu au știut cum să trateze această solidaritate spirituală a maghiarilor, românilor și sașilor, acest „specific transilvan.” În cel mai bun caz, proiectele lor de integrare au neglijat „celelalte dou㔠etnii, dar găsim destule exemple și de o pierdere a sentimentului siguranței, datorită lipsei de cunoaștere temeinică a particularităților transilvane, precum și exemple de naționalism disprețuitor și denigrator; legitimitatea intoleranței și ignoranței a fost susținută de la caz la caz prin argumentele exclusive ale întîietății istorice, nivelului cultural mai înalt, sau majorității numerice. Menționez doar trei exemple ale „pierderii sentimentului de siguranță privind Transilvania” – și subliniez: cu consecințe etice și istorice diferite.

a) „Este teribil gîndul – scrie Németh László parcurgînd în 1935 Transilvania – că maghiarimea a pierdut acest pămînt. În timp ce străbăteam Transilvania, pentru mine a devenit tot mai limpede că Transilvania pierdută nu a fost doar un teritoriu. Transilvania a fost un examen și faptul că nu am fost în stare s-o menținem a fost un act de neputință, pentru că nu a fost luată pur și simplu. Noi nu am încheiat cucerirea și am scăpat din mînă ceea ce am cucerit. Dacă Franței i s-ar lua Bretagne, dacă vreo glumă violentăar putea să ducă la aceasta, membrul rupt s-ar suda la loc. Transilvania s-a pierdut atunci cînd caracterul ei maghiar a devenit problematic. (…) Arderea istorică rapidă a principatului transilvan autonom a epuizat această maghiaritate, așa cum începe să se atrofieze și cîte un organ al nostru, lăsînd completarea interstițiului în seama unor țesuturi conjunctive calitativ mai slabe. Cîte celule oferite, cîte sate cedate! (…) Maghiarimea nu știe ce să facă cu Transilvania. Febrele ei absorb energiile omului, chiar și renașterea ei însemnînd mai curînd o retragere de aici. ”

b) În anii treizeci, sub presiunea ideologiei imperiale arbitrare vizînd omogenizarea culturală, în publicistica fascizantă săsească, imaginea Transilvaniei s-a răsturnat, așa-zicînd, cu susul în jos. Ideologia „pangermanist㔠nu a știut ce să facă cu segmentul specific transilvan al identității germane a sașilor, iar „conștiința istorică diferit㔠– despre care mai înainte s-a vorbit cu nu puțină mîndrie – tradițiile culturii săsești din Transilvania, care și-a asumat influența relațiilor seculare cu românii și maghiarii, au fost declarate drept Erblasst (păcat originar), „povară sud-est europeană”, de care sașii trebuie să scape cît mai rapid, dacă doresc să se integreze în națiunea germană.

c) „Adepții idealurilor naționale românești explică opiniile reacționare orientate împotriva minorităților, exproprierea dictatorială a puterii politice și economice, prin prezența amenințătoare a străinilor – scrie Andrei Corbea-Hoișie. Întîlnirea elitei române din secolul al XIX-lea cu cultura europeană dispunînd de o industrie dezvoltată a avut ca rezultat nu numai europeizarea în ritm rapid, ci și o bună doză de frustrare, datorată comparației dintre gradul de dezvoltare al Apusului cu situația „semi-asiatic㔠a principatelor, ceea ce a culminat în suspiciunea cronică față de „rețetele” civilizației occidentale. Această suspiciune neurotică față de străini (a se înțelege: minorități) și-a găsit în scurt timp și „panaceul”, în chipul xenofobiei românești care proclamă izolarea mesianică, patriarhatul ortodox anti occidental, antidemocratic. Această xenofobie – care pătrunde în politica românească de stat și se propagă în mase prin dominația cultural㠖 a realizat pas cu pas o imagine negativă a străinilor, înrădăcinată în limbă. Structurile ideatice iraționale au constituit un permanent îndemn pentru confruntarea cu străinii și, atingînd chiar dimensiuni mitice, au recunoscut doar atitudinea „noi și dușmanii noștri de moarte”. Ceea ce a exclus orice fel de atitudine personală, autonomă.(…) Chiar caracteristicile exterioare, privirea, mersul, limbajul, îmbrăcămintea, cultura locuirii, prezentarea credinței în Dumnezeu au sugerat incompatibilitatea românului cu „ființa străin㔠(evreu, maghiar, slav). Este suficient să menționăm aici publicistica lui Eminescu sau Iorga: potrivit lor, în universul specific românesc, frumos, autentic și bun, prin străini încearcă să se infiltreze o realitate nouă, detestabilă.”

Eminescu
, moldovean ca origine, care avea la inimă situația de minoritari a românilor din Transilvania, scrie următoarele despre naționalismul acestora: „Pînă și în protestele lor, în ura lor față de maghiari, este ceva maghiar: felul în care o manifestă. Și naționalitatea au învățat-o de la maghiari, (subliniat de mine – H. F.-Z.) ei nu sînt naționali în felul românilor, ci cu acel exclusivism radical care îi caracterizează pe maghiari” (citat de Köpeczi Béla, în Cercetări privind imaginea națiunii și imaginea maghiarimii în literatura română a secolului XIX. Ed. Academiei, 1995, p.169).

În pofida semnalelor dezaprobatoare, negative, a amenințărilor xenofobe și apelurilor la program sosite „de acasă,” homo transilvanus nu a avut altă alegere: singurătatea lui l-a silit – adeseori pentru a-și asigura simpla existenț㠖 să ajungă la o înțelegere cu străinii, să găsească un model de conviețuire a cărui funcționare imperturbabilă era în interesul ambelor părți. Pentru înțelegerea dificultăților în căutarea drumului, a naturii delicate a acomodării cu străinii și a atitudinii cooperante cu ei, cred că e util să punem în lumină izvorul antipatiei, temerilor și urii noastre față de străini.

Eu și străinii-dimensiunea psihologică
La prima vedere s-ar părea că antipatia față de străini ne este inculcată de modul în care trăim. Opiniile xenofobe ale anturajului își au originea în tradițiile noastre sociale. „Am convingerea - scrie Bánffy – că așa cum freudismul explică prin întîmplările în bună parte uitate ale copilăriei ceea ce la vîrsta adultă determină, sub forma sentimentelor și principiilor involuntare, acțiunile noastre, și în cazul popoarelor, copilăria, adică trecutul lor, decide patimile de care pun stăpînire pe ele.” Teoretic s-ar putea presupune un lanț nesfîrșit de prejudecăți, care asigură transmiterea părerilor ostile cu privire la străini, dar numai atîta timp cît facem abstracție de „sensibilitatea” opiniilor și prejudecăților față de fapte. Căci, de exemplu, și părerea că pămîntul este plat a fost valabilă, „s-a putut menține” numai pînă cînd nu s-a dovedit că Globul nostru are formă sferică. În cazul nostru: ce se întîmplă dacă ne convingem că ura noastră, inculcată, față de străini este lipsită de temei?

În mod ciudat, acest fel de ură pune adeseori stăpînire și pe aceia care nu au experiențe personale neplăcute în legătură cu străinii. O dovadă a gradului înalt de iraționalitate al acestei uri este faptul că rezistă la orice fel de argumente, de comandamente morale. Unii psihologi afirmă că ea este ținută în viață de o forță psihică profundă, care sfidează argumentele rațiunii. Dar să nu ne grăbim! Ar fi riscant să acceptăm xenofobia, teama noastră față de străini, ca un sentiment general uman, programat genetic. Căci apariția unui străin poate să trezească în noi multe feluri de sentimente: teamă, respingere, silă, tristețe, curiozitate, eventual dispreț. Dar punctul de pornire este întotdeauna aceeași constrîngere de bază: un străin ne atrage atenția și fără să vrem. Sentimentul care urmează dup㠄starea de alert㔠inițială depinde în primul rînd de semnalul primit. Dacă este amenințător (așa simțim mai ales în cazul superiorității numerice), trezește în noi teamă sau furie, iar dacă raportul de forțe rămîne timp mai îndelungat neclar, mai curînd neîncredere sau respect. Dar este posibil și ca în scurt timp să ne convingem de caracterul inofensiv al străinului, de intențiile sale bune, ceea ce ne face mai degrabă să fim curioși și poate chiar să ne fie pe plac.
În aprecierea situației, hotărîtor este nu numai modul obiectiv de prezentare a străinului, ci și starea noastră de spirit în momentul respectiv și chiar cultura noastră, căci în cursul îmbogățirii ei învățăm să tratăm noul, necunoscutul, străinul și nu ne mai apropiem de acestea cu agresivitatea stupidă, mizerabilă. Cu puțină exagerare am putea spune și că prin cultura noastră învățăm să ne apropiem de străin folosind metoda hermeneuticii - cu alte cuvinte, începînd dialogul sau discuția luînd în considerare din capul locului și dreapta lui. În legătură cu asta a spus Hans Georg Gadamer, în interviul pe care l-am realizat cu el, c㠄…este un fel de dubiu care sălășluiește în toți cei care nu ar vrea să greșească, dar în același timp cred că pot să-l convingă pe celălalt.(…) Cu toții ne subestimăm propriile prejudecăți, adică de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de ele. Dar interlocutorul meu mă poate ajuta să le recunosc, eventual chiar să le schimb.”

Noi și străinii - dimensiune etnologică
În cursul dezvoltării umane, șanse mai mari de supraviețuire a avut totdeauna grupul al cărui membri erau legați prin sentimentul solidarității. Homo sapiens nu a fost nici destul de puternic, nici destul de operativ ca să supraviețuiască singur. Și membrii hoardei din epoca primitivă au fost dependenți unii față de alții și, în pofida oricăror rivalități interne; „au fost siliți să rămînă prieteni,” mai ales dacă grupul era amenințat de o primejdie din afară, din „necunoscut.” Conștiința acelui noi, născută din solidaritate, s-a străduit să alcătuiască normele de comportament în cadrul grupului, respingînd totodată cu neîncredere pe cei „din afară”. Conștiința grupului etnocentrist este pătrunsă de convingerea propriei sale superiorități. Față de străini el este suspicios, fricos, nefavorabil și chiar ostil. Prin strîngerea relațiilor dintre membrii grupului, îi izolează pe aceștia de mediul social mai larg, căutînd neîncetat deviatori, pentru a statua prin excluderea lor un exemplu de temut. Principalele caracteristici ale etnocentrismului sînt ura față de străini, conformismul și trufia de grup. Personalitatea etnocentrică este incapabilă să cumpănească în mod rațional avantajele, respectiv dezavantajele relațiilor cu grupuri străine și din această cauză argumentează incompatibilitatea străinilor, pînă în punctul în care devine concepție socială eronată.

Urme de etnocentrism descoperim așa-zicînd în fiecare cultură. În Europa, grecii din antichitate au tratat deja un hotar lingvistic net între ei și străini, numindu-i „barbari” pe cei ce nu erau de origine elenă, pe vorbitorii unei limbi străine. Expresiile „străin,” „necivilizat,” „grosolan” au fost preluate și de cultura occidentală, „îmbogățind” noțiunea și cu nuanțe ca „sălbatic,” „primitiv,” „ființă inferioară.”

În Europa, iluminismul – îndeosebi activitatea lui Rousseau – a pus pentru prima dată sub semnul întrebării tradițiile culturale milenare ale etnocentrismului, respingînd falsa teorie a inferiorității străinilor (a se înțelege non-europenilor). Am putea spune și că, de la epoca iluminismului încoace a început să prindă rădăcini ideea că xenofobia, tema de străini este, de fapt, un sentiment stupid, cu consecințe uneori dezavantajoase.

Soluția părea a fi la îndemînă: o limbă comună europeană ar putea fi un mijloc de legătură, de reconciliere. Ideea este însă irealizabilă, chiar și numai din cauza naturii limbilor. Căci însușirea unei limbi este în slujba „pseudo-conștiinței rasiale”; nu există etnie care să nu fie atașată de propria sa limbă maternă, cu grijă protejată și cultivată. Jane Hill este de părere că așa se poate explica și „accentul străin” într-o limbă . Dincolo de o anumită vîrstă, unii oameni sînt incapabili să facă să nu se simtă accentul lor străin. Aptitudinea pentru învățarea limbilor, programată în genele noastre, ne ajută așadar să ne păstrăm identitatea de grup, făcîndu-ne totodat㠄prizonieri” ai ei, căci ca o nepieritoare pecete, „trădează cu consecvență adevărata noastră origine.”

Reacțiile noastre de respingere a străinilor nu sînt, așadar, întîmplătoare și nu sînt lipsite de logică. Ele s-au format în cursul milioanelor de ani ai devenirii noastre umane și ne-am făcut să fim ceea ce sîntem azi. Pe tot parcursul a acționat în noi rațiunea acomodantă, care ne-a determinat fie să trasăm hotarele, fie să le ștergem. Dar, după părerea lui Dieter E. Zimmer, sentimentele xenofobe, care apar în mod cronic, nu știu de fondul nostru ereditar imuabil, nu sînt constrîngeri rigide, ci prejudecăți (bias) care ne controlează percepțiile prin rațiune. Prejudecățile, în funcție de modul de viață, se pot realiza în multe feluri; ce facem cu ele, depinde numai de noi, cea mai bună dovadă fiind că sîntem capabili și de acorduri, de crearea unor contacte pașnice.

Miracolul etnologic și colivia etnică deschisă
În Transilvania etnocentrismul nu a fost niciodată un sentiment adaptativ, fiindcă acesta ar fi făcut imposibilă conviețuirea celor trei popoare. Pentru a-și învinge xenofobia, homo transilvanus a încercat să recunoască și să evite situațiile care i-ar fi amplificat etnocentrismul, în locul izolării și al trufiei de grup, preferînd deschiderea, încrederea care rezultă din cunoștințele personale. „Miracolul etnologic” (Hans Bergel) - anume faptul că timp de aproape un mileniu, pe teritoriul de 60 de mii de kilometri pătrați al Transilvaniei, românii, maghiarii și sașii, avînd origini, sentimente de viță și tradiții culturale diferite, au reușit s㠄se suporte reciproc”- s-a putut întîmpla numai pentru că pe tradițiile culturale foarte diferite s-a „suprapus” o identitate transilvană comună, sugerînd încredere și acceptînd străinii.

„Transilvanitatea intelectuală”, transilvanismul a distilat această conștiință comună a transilvanității într-un model ideal, „ciugulind” din istoria Transilvaniei acele fragmente dirijate de rațiune, proclamatoare a toleranței, în care a funcționat conviețuirea prosperă și s-a făcut abstracție de perioadele mai puțin lucide (conf. Bánffy: „și frații se ceartă uneori…”).

Acest transilvanism bazat pe particularitățile comune ale celor trei popoare, după primul război mondial a caracterizat mai ales o parte a intelectualilor maghiari și sași (scriitori îndeosebi), dar numai pînă cînd Ungaria revizionistă și Germania hitleristă au declarat drept „păcat originar” acea tradiție comună, care „în etapa pre- națională a transilvanității” (conf. Molnár Gusztáv: Oximoron) a funcționat cît se poate de eficient. Conștiința comună a transilvanității nu a fost opera transilvanismului, ci a constrîngerii istorice seculare a conviețuirii, care a apropiat cele trei culturi (influența reciprocă poate fi observată cel mai bine în culturile populare individuale), făcînd astfel posibilă comunicarea pașnică și colaborarea în cotidianul transilvan comun. Viața în comun a celor trei popoare din Transilvania este atît de felurită, încît am putut fi martori ai ostilităților și alianțelor, ai uneltirilor și strîngerilor de mîini, iar din acest punct de vedere modelul iubirii creștinești – care leagă popoare laolalt㠖 pare a fi o „utopie a trecutului”, asemenea xenofobiei, care proclamă superioritatea și inferioritatea, incompatibilitatea și opoziția.

Cea mai potrivită strategie pe termen lung s-a dovedit a fi „colivia etnică deschisă.” Cea în care închiderea, respectiv deschiderea etnic㠖 mai mare sau mai mică - a favorizat, în locul vieții laolaltă, viața alăturată. Epoca de aur a fost dată tuturor celor trei națiuni: maghiarilor în timpul principatului, sașilor în anii Guberniului, românilor dup㠒18. Iar din extremele „sus-jos,” „în majoritate - în minoritate” (cel puțin în ce privește deținerea puterii), „a obține - a pierde,” toate cele trei popoare au putut să-și tragă concluziile lucide. De aici rezultă și ambivalența „coliviei etnice deschise”: în apărare împotriva pericolului amalgamării – asimilării – disoluției, ea se străduiește să-și păstreze propria identitate națională; să o consolideze, dar conștientizînd și importanța colaborării, ne evitînd, deci, colaborarea, fără de care nu numai viața alăturată ar fi în primejdie. Esența ei se bazează pe înțelegerea faptului că identitatea de grup, solidă, sigură, sănătoasă - căci este deschisă spre străini – poate să păstreze, respectiv să slăbească orice fel de manifestare etnocentristă.

Acest model rămîne viabil pe termen lung numai în cazul în care cu toții (români, maghiari, sași deopotrivă) conștientizăm identitatea transilvană, care se întemeiază pe experiențele conviețuirii, care sprijină schimbul cultural secular, care „îmblînzește” vecinii străini, transformîndu-i în conștiințe vrednice de încredere, și distribuie să ne asumăm această identitate.

Transilvanitatea este un fel de cunoaștere particulară, de „interpretare a lumii”, alcătuită din cunoașterea și respectarea limbii și culturii „celuilalt” popor. Nu este un surplus sau o lipsă, ci o bază culturală și morală care ne ajută să revizuim și sfaturile și ajutorul „națiunilor-mamă”, unilateral de bună credință, deci subiective, cu „ochiul transilvan”, critic. Și „miracolul etnologic” a fost posibil numai datorită încrederii în sine, individuale și colective, pe întregul Transilvaniei. Prin asta se explică și faptul că la noi nu pot să apară mișcări teroriste asemănătoare cu cele din Serbia sau Palestina.

Identitatea transilvană
întemeiată pe încrederea reciprocă este cuvîntul - cheie și nu naționalismul frecat care o ignoră și o critică,sau educația în spitalul „cetățeniei lumii.” Nici acesta din urmă nu ar face să dispară prejudecățile xenofobe, ci ne-ar transformă în „străini cronici,” silindu-ne mai curînd sau mai tîrziu să ne pierdem capul și să ne refugiem în brațele unui partid extremist sau a unei secte, în care flutură drapele, sclipesc insigne, iar în afara cercului nu mai există oameni, există doar o lume străină, ostilă.

Bánffy Miklós: Huszonöt év [1945]. Püski, 1993.
Bergel
, Hans: Zuwendung und Beunruhigung. Wort und Welt, 1994.
Corbea-Hoișie
, Andrei: Rumänien - vom National- zum Nationalitätenstaat. În: Minderheiten und Nationalstaat, Böhlau, 1995
Hill
, Jane H.: On the evolutionary foundations of language. American Anthropologist, 1972, 74. sz.
Gadamer
, Hans Georg: Rítusok nélkül szegényebb lenne az életünk..., Korunk, 1999/8.
Köpeczy
Béla: Nemzetképkutatás és a XIX. századi román irodalom ma gyarságképe. Akadémiai, 1995.
Németh
László: Magyarok Romá niában. Tanú, 1935/3-4.
Zimmer
E. Dieter: Die Vernunft der Gefühle. Piper, 1988.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.11.07.

articolul în format *.pdf