SZOKOLY Elek
Eppur si muove. Pledoarie pentru provincia „inexistentă”
Forum 
Faptul că forul de dezbatere Provincia nu este în mod univoc pro-transilvan, scepticismul afișat fiind adesea mai evident decît convingerea fermă asupra legitimității dezbaterii, ar putea să ne descurajeze. Dincolo de scepticismul chic față de orice al intelectualului care ține la blazon - dată fiind delicatețea chestiunii -, e vorba, credem, de mai mult decît de o atitudine de salon. Deși, literatul „provincial” post-modern știe că nu se cade să vorbești într-o notă gravă sau festivă despre astfel de lucruri (1), în sufletul fiecăruia se dă, pesemne o luptă crîncenă între aspirații și temeri, optimism și oportunism, îngrijorare și speranță și, domină poate, înainte de toate, îndoiala metodică inevitabilă unui demers cu adevărat științific. Deși e de presupus că mai toți participanții la dezbatere sînt sincer preocupați, într-un fel sau altul, de soarta Provinciei lor natale, mulți dintre ei se simt datori să trateze prezentul și mai ales viitorul regiunii cu o oarecare distanțare ironică sau superioritate „unitar-național㔠(românească sau ungurească). Un amestec contradictoriu al unei autentice nevoi identitare locale cu negarea național-unitară sau, poate, euroconform continentală a acesteia, o confruntare continuă în cadrul psihologiei crizei identitare între nostalgie și îndoială, speranță și aroganță, dorință și... lașitate.

De fapt, oricît de greu ne vine să recunoaștem, trăim totuși în prelungirea patologică a unei istorii mentale modelate de „formatorii de opinie” de care vorbește Ștefan Borbély (2), izvorît㠄dintr-o educație defectuoasă, unilaterală, înverșunată, încrîncenată”, și continuată prin „demagogia naționalistă virulent㔠semnalată cu atîta subtilitate de Lucian Boia (3). Acolo unde Biserica, Armata și Statul național unitar sînt noțiuni sacre, intangibile, pentru care se amenință cu pușcăria și „moarte de om”, iar procesul de dezintoxicare este atît de lent, nu trebuie să mire că nu oricine e dispus să împartă soarta excomunicării lui Sabin Gherman. Mai degrabă preferă să declare sub jurămînt că Transilvania nu există! De altfel, reacția majorității „prudenților” poate fi dedusă în mod logic (chiar biologic) din ceea ce spune Mircea Boari în dialogul său cu Bakk Miklós: „Dacă SRI-ul ar redeveni Securitate, chiar și dl. Ágoston Hugó, cel care publică acele pastile inocente politic și simpatice pe ultima pagină ar fi anchetat pentru «complot» în «grupul Provincia»…” Mai e nevoie de explicații speciale pentru atitudinea „soft” a celor care nu au constituție de erou?

Fără îndoială că Molnár Gusztáv, fiind un nerăbdător din fire, aruncă provocare după provocare societății românești și maghiare cugetătoare, fără să menajeze „sensibilitățile” tradiționale, poate nici limitele capacității sale de receptare și prelucrare. Și dacă aceste gînduri provocatoare au un efect stimulativ asupra sistemului circulator al modului de gîndire al unei societăți și elite clădite pe sedentarismul tradițional al valorilor și conceptelor, rămîne întrebarea dacă provocările, în competiție cu orgoliile, nu vor avea în final un efect contraproductiv. Se știe doar, că pentru societățile orientale timpul nu constituie un factor îngrijorător... În același timp, nu trebuie să uităm că efectul stilului „verde-n faț㔠al unui Patapievici (4) sau Sabin Gherman (5), a fost cît se poate de benefic, în ciuda – sau tocmai datorit㠖 scandalizării tiparelor mentale îmbîcsite.

Ceea ce m-a provocat să scriu de astă dată a fost însă, pe de o parte, o anume „flexibilitate” în citarea/interpretarea unor texte, nespecifică, sper, stitlului Provinciei (dar cu mari tradiții, din păcate, în publicistica noastră), pe de altă parte, un anumit discurs ultra-soft, a cărui proveniență merită să fie, cred eu, analizată. Merită, cu atît mai mult, cu cît prima riscă să deturneze dezbaterea spre zone (politice) inhibante pentru partea mai sensibilă a partenerilor de discuție, iar cel de al doilea să anuleze efectele întregii dezbateri prin însăși contestarea obiectului ei.

Chestiunea fundamentală deci, care trebuie pusă de la bun început, rămîne aceea referitoare la obiectul dezbaterii. Ceea ce unora li se pare a fi de ordinul evidenței și, deci, dincolo de orice discuție, pentru alții este contestabil cu aceeași convingere. Pentru aceștia din urmă toată dezbaterea e lipsită de obiect, fiind vorba, în cel mai bun caz, de nostalgii romantice, iar într-unul mai puțin bun, de partizanat ostil.

Ce este de fapt provincia Transilvania? Să fie doar o proiecție intelectualistă (ca, hai să recunoaștem, atîtea „națiuni unitare” sau „state-națiuni”, născute abia în ultimele două secole, dar care astăzi se legitimează direct de la eternitate și de la „cel de sus”) sau e o „țar㔠existentă în realitate, cu notele sale distinctive, a cărei ligitimitate izvorăște din însăși istoria specifică și realitatea existenței sale. Răspunsul dat la această întrebare fundamentală, indiferent dacă ești susținător sau contestatar al acestei legitimități, este clădit deocamdată, într-o proporție mai mare sau mai mică, pe o argumentare impresionistă. La care, de altfel, voi recurge și eu însumi în absența unei baze de date constituite pe criterii cît de cît științifice.

Totodată, mărturisesc de la bun început că abordarea mea nu dorește să conteste o evidență (chiar dacă nu se mulțumește cu ea), și anume: specificitatea Transilvaniei ca întreg.

Tehnicile (de autoapărare) care nu recurg la contestarea directă a obiectului, ci merg pe linia îndoielii „metodice”, sînt, fără îndoială, mai sofisticate. Contestarea existenței obiectului propriu-zis al dezbaterii ar fi modalitatea cea mai simplă (simplistă) de respingere a legitimității autonomiei regionale. În definitiv, dacă nu există diferență specifică („...cunosc o mulțime de indivizi născuți la Arad care nu se deosebesc cu nimic de locuitorii Ferentarului...” - zice Mircea Boari în dialogul deja citat cu Bakk Miklós) ce ar mai putea să justifice pledoaria pentru drepturi specifice? Dar, cum este destul de greu a contesta ceva de ordinul, totuși, al evidenței, e preferabil a se recurge la tehnica atomizării. Fărîmițînd o entitate pînă la nerecunoaștere, creînd nenumărate „obiecte” specifice, se anulează de fapt obiectul specific propriu-zis.

O altă variantă a tehnicii atomizării recurge la o foarte sofisticată filozofare asupra raportului dintre individ și colectivitate, mergînd pînă la inventarea unor noi termeni de dragul demonstrației (mistica cuvintelor), scopul final fiind negarea oricărei legitimități a existenței comunităților în favoarea unui individualism exclusivist mecanicist. Și cum una dintre trăsăturile specifice ale Transilvaniei istorice, anterioară statelor naționale, dar și a celei actuale „post-naționale”, determinantă în constituirea specificității acestei regiuni, este tocmai un soi de democrație de tip consociativ, bazat pe relația consolidată dintre comunități, negarea legitimității acestora duce la concluzia indirectă a negării însuși a obiectului dezbaterii. Atomizarea geografică se completează astfel cu atomizarea socială.

„Meritul” relansării dezbaterii îi aparține de astă dată lui Marius Cosmeanu (6) care (prin punerea problemei fără perdea), a reușit să scoată o parte din interlocutori din comoditatea discursului dublu, izbutind să provoace - prin ricoșeu - chiar și captarea interesului „conspirației tăcerii”.

Ca atare, este cît se poate de lăudabil că Gabriela Adameșteanu, eroina principală a „scandalului” stîrnit în jurul unei ciorne (subtilizată în mod misterios) a „Declarației” de la Cluj (altfel, un text considerat de mulți aproape fără cusur chiar și în ciornă!), căruia îi dedicase patru numere consecutive ale revistei 22 (7) (sponsorizată întîmplător de aceeași Fundație pentru o Societate Deschisă!), și-a descoperit subit interesul pentru o tematică pe care acum un an, cu ocazia lansării volumului „Problema transilvan㔠(8) la GDS, doar la o ușă distanță de la cea la care domnia sa lucrează, o ignorase complet. Selecționarea însăși a articolului lui Ovidiu Pecican, din numărul 5 al Provinciei, citat aproape în întregime (9), caracterizează prin sine nădufurile redactorului șef de la 22 împotriva impertinenților care îndrăznesc să pună în discuție „vaca sfînt㔠(apud Paul Philippi) a filozofiei politice românești: statul național unitar. Trebuie să-i fim totuși recunoscători dnei Adameșteanu pentru efortul ei de publicitate gratuită oferită într-o revistă pe care o apreciem mult. Dar, să încercăm să pătrundem mai adînc în subiect.

Marea sperietură a colegului nostru Ovidiu Pecican (10), amplificată de Gabriela Adameșteanu, se trage, cu siguranță, de la cuvîntul „partid”, față de care se grăbește să-și exprime distanțarea și aversiunea. Nici măcar nu se străduiește să citească (și să citeze) exact ideea lui Molnár Gusztáv care afirmă răspicat în interviul evocat că Provincia nu va deveni portavoce a vreunui partid, ci va reprezenta mereu mai mult decît politicul pur. (11) Îi ajunge să vadă cuvîntul partid. Or, partid, în viziunea autorului – și cu siguranță a recenzentei - înseamnă politică, politica înseamnînd autonomie, devoluție, secesiune...spus pe șleau: ruperea Ardealului de „trupul sfînt al țării”. (12) Și dacă Ovidiu Pecican crede că sînt și așa prea multe partide, deci nu are rost să mai adăugăm încă unul, ar trebui să observăm totuși că nu numărul mare a partidelor ar trebui să ne îngrijoreze, ci proasta lor calitate, din moment ce o parte apreciabilă a electoratul român nu ar vota cu nici unul dintre cele existente sau votează doar faute de mieux. Pe de altă parte, e bine să ne amintim că partidul regional nu a fost inventat de „grupul Provincia” și nici de ardeleni, că el există în Moldova și, deși ironizat la apariția sa, liderul acestuia a cîștigat alegerile locale din Iași, iar Partidul Moldovenilor participă la alegerile parlamentare în cadrul coaliției electorale democratice CDR 2000, susținută de mult apreciata Alianță Civică a dnei Blandiana.

Cui i-o fi așa de frică de un partid regional transilvan? În definitiv, e de presupus că și inițiatorii mișcării regionale moldovenești, chiar dacă nu au creat un for de dezbateri în prealabil aidoma Provinciei, s-au adunat să discute problemele specifice ale provinciei Moldova în contextul general al regionalismului european, la fel cum „Provincialii” încearcă astăzi același lucru în contextul Transilvaniei. Sau mergem tot pe linia: „lăsați că știm noi, tovarăși”...?

Celălalt demers al lui Ov. Pecican se vrea mai subtil, deși se dovedește pînă la urmă un cuțit cu două tăișuri: „Ardealul nu este o entitate organic㠖 glăsuiește unul dintre subtitlurile domniei sale -, ci un mănunchi de țări”! (13) Deci, Transilvania, de fapt, nu există ca atare! Există Banatul, Partiumul, Mureșul Inferior, Mureșul Superior, Bihorul, Sălajul, Sătmarul, Maramureșul, Țara Bîrsei, Țara Secuilor, Făgărașul (Rîciul, Bobohalma, Surducul Mic, Surducul Mare... – aș putea adăuga mai în glumă, mai în serios, toate avînd neîndoielnic legitima lor specificitate locală sau subregională!), dar Doamne ferește să recunoaștem acestui spațiu numele și specificitatea comune, că îndată și vedem în fața ochilor cuțitul însîngerat care taie halca transilvană din trupul sfînt al țării. „Atît politicienii români cît și cei maghiari preferă ca în discursul lor să ignore realitatea la care mă refer, manipulînd conștiințele prin referiri în bloc la un Ardeal imaginar, construit pe propria lor ignoranță (reală sau simulată)” (14) – continuă mai încolo autorul. Tonul insinuant și prezumpția de vinovăție nu cred că sînt de bun augur, mai ales dacă Ardealul în care trăiește și domnia sa nu se dovedește tocmai imaginar. După această logică însă nici nu mai îndrăznesc să întreb: ce este România? Atît cea reală cît și cea imaginară? Un mănunchi de mănunchi de țări? Căci de „entitate organică”, conform acestui raționament, nici vorbă nu mai poate fi.

Aceeași atitudine, numită de M. Cosmeanu „soft”, izvorîtă din mereu aceeași frică de a nu fi acuzat de regionalism (secesionist) transilvan, de a nu da apă la „moara ungurilor”, urmărește de fapt prin contestarea oricărei specificități comune, a celui mai mic numitor comun al spațiilor vest-carpatine, cu o istorie diferită (da!) de o mie de ani - cu toate specificitățile subregionale reale -, negarea însăși a Transilvaniei, de astă dată prin atomizarea ei dusă pînă la ridicol. „În fapt – spune Lucian Boia - , deosebirile regionale sînt sensibile, chiar și în România de astăzi, fără a mai vorbi de secolele trecute. (...) În cultura română, mitul unității, sau mai curînd spus al uniformității, este atît de puternic întipărit încît chiar specialistul, istoric sau sociolog, ezită adesea în a lua în considerare structurile regionale ale fenomenelor studiate.” (15) Istoricul ar trebui, firește, să știe cel mai bine, decît dacă nu vede pădurea de copaci, în ce constă specificul distinctiv al unei regiuni, ce desparte și ce unește „țările” într-o unitate coerentă. Ovidiu Pecican preferă să vadă doar copacii...? Din considerente de spațiu, mă abțin să intru în detaliile unei demonstrații mai îndelungate asupra specificului transilvan. (16)

Pornind de la clasificarea lui Molnár Gusztáv (17) a transilvaniștilor și antitransilvaniștilor, putem afirma de la bun început, fără a exagera prea mult că, dacă statul național unitar, recte România Mare, a reprezentat „vaca sfînt㔠a gîndirii politice românești în ultimul veac, Transilvania a constituit în schimb „vaca de muls”. Mare parte a antitransilvanismului românesc (regățenesc) izvorăște din această ecuație simplă. Preferința lui I.C. Brătianu pentru „Ardealul fără ardeleni” confirmă această logică. Iată încă o notă distinctivă care poate fi atribuită Transilvaniei integrale ca specific regional.

Antitransilvanismul maghiar are, poate, rațiuni mai complexe. Pe de o parte, pericolul izolării de așa-zisa națiune-mamă și a ruperii comunității maghiare din Ardeal de frații și surorile din Ungaria, odată cu apropierea frontierei Schengen, este o realitate. Soluția ideală nu se întrezărește.

Pe de altă parte, pot exista interese mult mai concrete decît aceste aspecte pur umanitare. Dincolo de atractivitatea firească a unei Ungarii mai dezvoltate economic, cu șanse reale de integrare în Uniunea Europoeană în doar cîțiva ani, de preferințele logice ale maghiarilor „să fii ungur, cetățean al Europei cu pașaport verde, decît patriot ardelean cu pașaport roșu și șanse de integrare în Comunitatea Statelor Independente, alături de Republica Moldova”, mai există și un aspect demografico-economic care amenință în mod special Ungaria (dar nu numai), despre care se păstrează o discreție mai pronunțată: așa-zisa „ciumă alb㔠- sporul demografic negativ -, cu vechi tradiții în Ungaria post-otomană. Diferitele variante ale cetățeniei duble sau ale cetățeniei „exterioare” („külhoni”, o găselniță terminologică greu traductibilă) (18), susținute de Uniunea Mondială a Maghiarilor, pot avea, în ciuda aparențelor, efecte dezastroase atît asupra rămînerii maghiarilor ardeleni acasă, pe pămîntul lor natal, cît și asupra relațiilor cu majoritatea românească, nebeneficiară a acestor „privilegii”.

Dacă șovinismul interbelic și mai ales cel național-comunist, în ciuda unor emigrări importante, nu a reușit să gonească majoritatea maghiarilor din Ardeal în ultimii optzeci de ani, acum, datorită abilității Uniunii Mondiale a Maghiarilor există șanse ca maghiarii să aibă aceeași soartă pe care au avut-o germanii (și evreii) din Transilvania pe vremea lui Ceaușescu. Dacă germanii au fost cumpărați atunci pe valută forte de guvernul-Schmidt, acum guvernul național-civic Fidesz, în colaborare cu clientura sa ardeleană, caută să-i ademenească pe maghiarii din Transilvania prin fluturarea cetățeniei duble (?) și a unui tratament privilegiat în Ungaria, pînă la un punct chiar corectă. Mă întreb cîți îi vor putea rezista acestui zăhărel, mai ales în fața sumbrelor perspective economice și politice ale României, tot mai evidente acum, în prag de alegeri?

Economia ungară însă, oricît de înfloritoare în momentul de față, va fi pusă în curînd în fața unor grave probleme existențiale datorită scăderii demografice rapide (după cum reiese din studiile experților în domeniu). Este cît se poate de evident că, guvernele ungare, în loc să sprijine explozia demografică a țiganilor sau imigrația masivă a celor din lumea a doua sau a treia (de altă limbă, de altă cultură și de altă religie), preferă să opteze pentru atragerea populației maghiare, în general bine pregătite, de dincolo de frontiere sale. Această orientare nu demonstrează doar lipsa de interes „iredentist”a Ungariei față de fostele sale teritorii, ci și interesul pentru atragerea populației maghiare din Bazinul Carpatic spre spațiul restrîns al statului ungar actual. Atractivitatea euro-forintului ar putea fi decisivă pentru anihilarea patriotismului local al vechilor provincii. Modelul german de „impansiune” în perioada postbelică poate constitui un precedent. În privința populației germane „succesul” a fost zdrobitor. Eventuala jubilație a naționalismului românesc ar putea fi însă o victorie à la Pyrrhus. Nimic nu se resimte mai tare astăzi decît absența – ca o rană deschis㠖 a comunității germane (și evreiești) din Transilvania. Oare plecarea comunității maghiare ar fi resimțită altfel?

Henri Jeanjean, un reprezentant de seamă a limbii și mișcării occitane, scria despre limba sa maternă c㠄limba occitană este un mit pe cale de a deveni realitate” (19). Luînd în considerare procesul de conștientizare al intereselor regionale, indiferent de naționalitatea, religia sau orientarea politică a locuitorilor acestora, parafrazînd cele de mai sus, îndrăznesc să afirm c㠄regionalismul modern (transilvan) este un mit capabil de a deveni realitate”. Conștientizarea acestor interese îi revine, în fiecare spațiu și epocă, intelighenției cugetătoare. Provincia nu este altceva, decît societatea ardeleană a unor cugetători cu voce tare. Și este cît se poate de benefică, cred eu, constituirea grupului de dezbateri cu acest nume, nu numai prin crearea unui for de dialog transetnic, ci și a unuia al opiniilor diferite, chiar opuse, iată, în chestiunea regionalismului, unul dintre subiectele „fierbinți” ale dezbaterilor politologice internaționale. Faptul că oameni cu orientări diferite, preocupați însă de găsirea soluțiilor pentru probleme reale comune se adună într-o dezbatere vie, neprotocolară, este cît se poate de stimulativ.

Nu pot să nu remarc din capul locului însă și limitele acesteia, cel puțin pînă în acest moment. Și una din limitele importante cred eu o constituie concentrarea excesivă asupra problemei transilvane, în timp ce problema provinciilor este mult mai largă, ea fiind însăși problema regionalismului și a regionalizării, a autonomiilor locale și regionale și a subsidiarității, a tipurilor/formelor de democrație în general în România. Însăși slaba difuzare a versiunii românești a ziarului, mai ales în Vechiul Regat și în Capitală, poate fi un simptom al unei miopii politice egoiste, odată ce problema regionalismului – a Provinciei deci – nu este doar a Ardealului (chiar dacă ea este mai evidentă datorită unei milenare istorii specifice). Ea este proprie tuturor provinciilor/regiunilor țării (și zonei) care se confruntă cu o veche criză hiper-centralizatoare care, iată, a reușit să ne aducă pe toți în pragul prăbușirii în groapa comună a statelor falimentare post-sovietice. Dacă amenințarea acestui faliment nu va fi conștientizată de elita politic㠖 în ciuda semnelor și semnalelor repetate de zeci de ani, dar mai ales în ultimul deceniu – înainte de a fi prea tîrziu, întregul spațiu, indiferent cum l-am numi, România, România de Nord-Vest, Transilvania sau România Mare, riscă să iasă din istorie. Și atunci, mă tem, că în zadar am mai regurge la instrumentariul înțelepciunilor populare de tip „pietrele rămîn” sau „mintea românului cea din urmă”, pentru că în cele din urmă ar rămîne într-adevăr doar pietrele.

(1) A se vedea Provincia nr.5, dedicată literaturii transilvane
(2) Borbély, Ștefan: Conglomerat freatic, în Provincia nr.5
(3) Vezi cele spuse de eminentul istoric român despre rolul “pe care acest tip de discurs istoric, obsesiv repetat, l-a avut în consolidarea și prelungirea dictaturii lui Ceaușescu, în măsura în care imaginea comunist-naționalistă a istoriei se așeza într-un tipar mental tradițional (originile daco-romane, lupta pentru independență, rolul jucat în apărarea Europei, victimizarea românilor supuși adversității celorlalți...)” …mitologia istorică acumulată în epoca sa i-a supraviețuit dictatorului. Constelațiile mentale au viață mai lungă decît structurile materiale.” (Boia, Lucian: Istorie și mit în conștiința românească, Ed.Humanitas, 1997, pp. 81-82)
(4) Patapievici, H.-R.: Politice, Ed.Humanitas, Buc. 1996.
(5) Gherman, Sabin: M-am săturat de România, Ed. Erdelyi Hirado, Cluj, 1999.
(6) Cosmeanu, Marius: Postcomuniști, dilematici și democrați, Provincia nr. 5.
(7) Pentru analiza mai detaliată a acestui fenomen publicistic vezi, Szokoly Elek: Vară și fum, în Pro Europa nr.5-6/1999.
(8) Problema Transilvană, Editura Polirom, Iași, 1999.
(9) Revista 22, nr. 45/2000.
(10) Pecican, Ovidiu: Partid trans-etnic sau forum civic?, Provincia nr. 5.
(11) „Esențial este că /.../ aici / în cazul revistei Provincia, N.n./ e vorba de ceva capabil să funcționeze și, în mod evident, de ceva mai mult decît simpla apariție a unui ziar. Acesta este un spațiu virtual, care poate evolua pînă la proiecția apariției unui nou partid regional ardelean clădit pe baze transnaționale.” /.../„Ar putea să se deplaseze în direcția susținerii ideii unui partid transil van transetnic regional, dar Provincia nu va deveni nici atunci portavoce al vreunui partid. Chiar dacă ar reuși să inițieze o astfel de mișcare, va reprezenta mereu mai mult decît politicul pur”), Molnár Gusztáv, Provincia nr. 5.
(12) Pentru risipirea eventualelor confuzii țin să subliniez că nu fac parte din nici un partid, după cum nu făcusem nici înainte de 89. Ceea ce nu însemnă că nu consider partidele ca elemente de bază ale democrației, inclusiv în context regional.
(13) Pecican, Ovidiu: Idem.
(14) Ibidem.
(15) Boia, Lucian: Idem, p.163.
(16) Cf. Altera nr.11, în Szokoly Elek: „Chestiunea transilvan㔠între misie, nostalgie și realitate, republicat în volumul Problema transilvană, Iași, 1999.
(17) Molnár Gusztáv: Șansele democrației consociative în Transilvania, Provincia nr. 6.
(18) Făcînd abstracție aici de faptul că în relația României cu Republica Moldova statutul cetățenilor moldoveni este cu totul special, aceștia putînd opta pentru cetățenie românească cu toate drepturile care provin din acesta!
(19) Jeanjean, Henri: De l’utopie au pragmatisme?: le mouvement occitan, Libres del Trabucaire, 1992, p. 204.

2000.11.07.

articolul în format *.pdf