Caius DOBRESCU
Transilvania, România și Europa
Forum 
1
Într-un număr anterior al Provinciei îmi propuneam să vorbesc despre sistemul de prejudecăți care, în opinia mea, menține încă pe mulți dintre intelectualii de calitate maghiari și români din Transilvania în tranșee separate, creîndu-le sentimentul defensivei reciproce. Cred că, abordînd acest subiect, mă achit de o obligație angajată deja față de cititori, ating o chestiune fundamentală a relațiilor interetnice din regiunea noastră și realizez și un foarte potrivit prolog la prezentul eseu despre perspectivele Transilvaniei.

Am să prezint sistemul de prejudecăți sus-amintit pornind de la un studiu de caz cît se poate de relevant. În opinia mea, între reacțiile generate de conceptul de „multiculturalism” lansat de mediile intelectuale și politice românești în contextul dezbaterii legate de înființarea unei universități publice cu predare în limba maghiară, și conceptul de „democrație consociativă”, lansat de prietenul și colegul nostru din redacția Provinciei, dl. Molnár Gusztáv, există anumite asemănări semnificative.

Să mă explic. Pentru opinia publică maghiară, în special pentru mediile intelectuale și politice, „multiculturalismul” pare parola unui complot menit să mențină o stare de fapt considerată discriminatorie față de minorități în sistemul românesc de educație. Ar fi vorba de utilizarea unui concept cu alură postmodernă pentru a ascunde perpetuarea unei politici naționaliste, esențialmente ostile față de dezvoltarea învățămîntului în limbile minoritare. În mod simetric, conform publicului românesc atent la dezbaterea intelectuală - și mă bazez acum pe reacții mai degrabă indirecte, pe sugestii și insinuări prezente și în unele articole, dar în special în discuțiile personale - ideile d-lui Molnár Gusztáv despre devoluția statului, despre descentralizare, despre avantajele unui sistem al parlamentelor locale, de tip federal, și, nu în ultimul rînd, despre un sistem politic „consociativ” în Transilvania, ar reprezenta o formă de perpetuare a revizionismului maghiar tradițional, sub aparențele unui limbaj conceptual cosmopolit.

Explicația acestui mecanism de decodare reciprocă a mesajelor se află, în opinia mea, în celebra carte a lui Bibó István Mizeria micilor state din Europa de Est. În opinia celebrului politolog, pe care nu este prima dată cînd o reamintesc în paginile Provinciei, democrațiile create în zona noastră geo-politică după primul război mondial s-au prăbușit pe rînd, dinăuntru, nu datorită presiunilor externe, ci datorită faptului că valorile liberalismului modern au fost sacrificate idealului de creare a unor state naționale centralizate și omogene. Conform acestei tradiții politice, dezbaterile filosofice, principiile, proiectul modernizării sînt percepute ca „mofturi” pe care și le pot permite marile puteri, „micilor state din Europa de Est” nerămînîndu-le alt ideal politic decît realismul naționalist. Este vorba aici de un fel de naturalism în care statele/culturile (asocierea este esențială) „mari” și „mici” reprezintă specii diferite, cu anatomie și morfologie diferită, cu moduri diferite de a percepe timpul și spațiul, cu (pentru a vorbi și limbajul spiritualismului) destine etern diferite.

Înăuntrul acestor cadre de gîndire, maghiarii și românii nu ar putea decît un singur program, presupus a fi rămas același de-a lungul ultimelor două secole (cel puțin): salvgardarea cu orice preț nu doar a unor interese naționale (care, atîta timp cît sînt definite și argumentate rațional, pot fi perfect legitime), ci a unei foarte profunde ființe naționale traduse prin perfecta suprapunere între stat, etnie, cultură și teritoriu. Din perspectiva acestui mesianism național, toate ideile politice devin secundare și instrumentale. Temerile reciproce ale elitelor intelectuale maghiare și române cu privire la „comploturile” legate de „multiculturalismul românesc” și „federalismul maghiar” se subsumează, în opinia mea, imaginarului politic descris mai sus. De altfel, abordarea confrontațională poate fi înțeleasă ca un cerc vicios : suspiciunea față de mesianismul național al celuilalt se alimentează cel mai ades din persistența, mai mult sau mai puțin conștientă, a propriului mesianism național.

Am prezentat pînă aici un model simplificat al percepției reciproce a elitelor maghiare și române. Cred, totuși, că în ambele comunități există un procent important de persoane care realizează că modernitatea nu s-a limitat să ofere noi instrumente de autoafirmare unui suflet colectiv arhaic, ci a adus cu sine o înnoire profundă a valorilor și mentalităților din partea noastră de lume. Cu alte cuvinte, oricît s-ar dori de diferite și unice, „micile state ale Europei de Est” sînt totuși angajate într-o mișcare globală a ideilor, într-un proces de transformare a identității și a reprezentărilor asupra identității care, chiar dacă nu a ajuns pînă la noua conștiință pan-europeană a vecinilor de la Apus, are totuși în urma sa secole de evoluție.

Privind din această perspectivă, nucleul dur al mesianicilor naționali de astăzi ne va apărea nu ca purtător al unui mesaj spiritual etern, ci ca reprezentînd relicva realismului politic post-romantic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. „Naționalismul” însuși ni se va părea ca reprezentînd un conglomerat nu neapărat armonios de idei politice provenind din etape istoricește vorbind succesive ale modernității, dar care, la nivelul mentalităților, își sînt contemporane. Și va trebui să conchidem că există și subculturi politice - atît în Ungaria, cît și în România, atît în spațiul cultural maghiar al Transilvaniei, cît și în cel românesc - pentru care proiectul modernității sau/și proiectul mai mult sau mai puțin alternativ al postmodernității reprezintă opțiunea fundamentală, în plan intelectual, etic și, nu în ultimul rînd, politic.

Nu vreau să spun prin aceasta că nu există specia celor care utilizează concepte sofisticate împrumutate din științele politice și ale culturii pentru a susține, în mod deschis sau „ascuns”, crezuri naționaliste dintre cele mai stricte. Pentru acest tip de atitudine, dusă la ultimele consecințe, aș folosi inspirata sintagmă care dă titlul unui eseu al d-lui Andrei Cornea referitor la opera cunoscutului militant protocronist și național-comunist, dl. Ilie Bădescu : șovinism postmodern. Dar, așa cum nu toți șovinii sînt „postmoderni”, (unii dintre ei urmărind, de exemplu, să traducă ideile și sentimentele galeriilor permanente ale echipelor naționale de fotbal într-un limbaj cît de cît articulat), nici toți „postmodernii” nu sînt niște cripto-șovini.

Conceptul de „multiculturalism” nu a apărut în dezbaterea publică românească printr-un șiretlic balcanic, printr-un hocus-pocus politicianist, urmărind să abată atenția Uniunii Europene de la adevăratele probleme ale minorității maghiare. Evident, conceptul a ajuns să fie manipulat cu un cinism nu neapărat inteligent de unii dintre actorii scenei politice, dar acest fapt, real și, fără discuție, compromițător, nu poate șterge, totuși, o altă realitate, care ține de istoria ideilor : de-a lungul anilor '80, în mediile intelectuale românești, s-au discutat multe dintre ideile „postmodernismului” occidental, cel mai ades în mod informal, dar, într-o anumită măsură, și în presa culturală care păstrase o minimă autonomie față de cenzura comunistă. Deci apariția „multiculturalismului” pe piața conceptelor trebuie înțeleasă - indiferent dacă ne satisface sau nu și indiferent dacă ne satisface sau nu soluția globală a „postmodernismului” - și din perspectiva unei elaborări teoretice mai ample, la care au participat scriitori, teoreticieni ai literaturii și artelor, filosofi, istorici, gînditori sociali (ținînd, în general, dar nu exclusiv, de așa-numita „Generație '80”) ale căror obiective explicite erau pluralismul politic și toleranța.

Dezbaterile grupului Limes al intelectualilor maghiari ardeleni, desfășurate tot în anii '80, (despre care, de altfel, am aflat și eu chiar din paginile Provinciei), reprezintă dovada concludentă a unui efort de elaborare conceptuală colectivă care, chiar dacă nu seamănă perfect cel ce se desfășura simultan în cîmpul intelectual românesc (în special prin faptul că dimensiunea sa politică este mai evidentă, mai asumată) este, totuși, în mod evident însuflețit de aceleași valori ale democrației liberale, ale pluralismului, individualismului, scepticismului dez-ideologizat și raționalismului tolerant. În aceste condiții, acea parte a opiniei publice românești care cunoaște adevărata istorie intelectuală a anilor '80 (cea underground), ar trebui, printr-un minim efort de empatie, să înțeleagă că și propunerile teoretice maghiare de tipul „devoluției” sau „democrației consociative în Transilvania” reprezintă expresia unui spirit al veacului care începe să se manifeste atît în Europa occidentală, cît și în Europa de Est, în momentul în care caracterul ireversibil al disoluției sistemului comunist devenise o evidență. Aceste concepte nu exprimă în mod direct „tradiția” culturii politice maghiare, chiar dacă, în bunul stil postmodern, ele invocă uneori (resemnificîndu-le) realități politice sau juridice ale Ardealului medieval. Principalul motor al acestei elaborări teoretice este, ca și în cazul celei românești, nu pasiunea națională, ci pasiunea ideilor și dorința de a participa la dezbaterile de avangardă din gîndirea europeană.

În acest punct, simt nevoia să fac cîteva precizări privind funcția socială a intelectualilor. Una dintre perspectivele adoptate cu predilecție în critica utopianismului comunist este aceea de a „demasca” rolul politic jucat în această tragedie ideologică de intelectuali. Considerați agenți ai agresiunii adeseori criminale a utopiei asupra realității, aceștia sînt atacați atît dintr-o perspectivă anarhistă (Jan Mahaiski și, mai tîrziu, preluîndu-i ideile fără să-l citeze, Konrád György și Szelenyi Iván), cît și dintr-o perspectivă neo-conservatoare (Paul Johnson, Norman Podhoretz) sau liberală (Alain Besançon). Influențele acestei tendințe de culpabilizare morală a „intelectualilor” s-au făcut resimțite și în Europa de Est, în epoca post-comunistă. Suspiciunea față de „fantasmele” acestora a fost alimentată atît de continuatorii realismului politic de tip comunist, cît și de intelectualii care încercau să-și schimbe complet „look”-ul de dizidenți idealiști pozînd în oameni de acțiune pragmatici de tip anglo-saxon. Conjuncția pervers-accidentală dintre cinismul celor dintîi și veleitarismul celor din urmă a dus la crearea unei largi preconcepții împotriva „ideilor” (identificate cu „utopiile”) în politică.

Aceste evoluții au făcut să fie ignorat măruntul detaliu că subminarea utopianismului comunist este, în bună măsură, tocmai opera intelectualilor acuzați ulterior de utopianism. Totodată, bunul-simț al majorității care se declara împotriva oricăror „experimente” de inginerie socială (atitudine cu care este greu să nu fii de acord) a dus, din nou printr-un efect pervers, la marginalizarea și chiar la disprețuirea uneia dintre resursele cele mai importante ale oricărei societăți care traversează o criză profundă : creativitatea intelectuală. Diferitele categorii de nostalgici convinși că modelul statului perfect se află în trecut (fie la 1900, fie în epoca interbelică, fie în perioada în care comunismul părea să se lanseze economic prin împrumuturi contractate în Occident), ca și diferitele categorii de euro-tehnocrați, convinși că integrarea europeană se reduce la montarea inginerească a unui sistem legislativ care va începe să funcționeze imediat (ca Pinocchio) exact la parametrii la care a fost proiectat, resping cu aceeași antipatie gîndirea prospectivă și elaborarea conceptuală, necesare, de cele mai multe ori, tocmai pentru a salva spiritul programelor de integrare europeană împotriva literei lor.

Suspiciunea față de pasiunea ideilor, față de creativitatea intelectuală reprezintă și ea o sursă a iritării provocate de propuneri teoretice de tipul „multiculturalismului” sau ale „regionalismului civic”. În mod semnificativ, acestea nu acționează doar mecanismele neîncrederii dintre etnii, ci și tensiunile dintre diferitele think tank-uri experimentale, pe de o parte, și politicieni sau formatori de opinie, pe de altă parte. Desigur, suspiciunea față de utopianism, față de derapajele imaginației nu este nefondată și este unul dintre meritele fundamentale ale democrației acela că obligă orice inovație să treacă prin filtrul unei dezbateri publice. Dar răul pe care vreau să-l semnalez nu este reprezentat de scepticismul pragmatic - indispensabil oricărui proces real de dezvoltare - ci teama aproape viscerală față de idei, considerate a fi periculoase, subversive, explozive, antinaționale, iresponsabile, demonice etc. O teamă prin care, dacă stăm să ne gîndim, societatea civilă din România reproduce, inconștient, atitudinea… partidului comunist și a poliției sale politice.

Obsesia de a citi în permanență printre rînduri, de a surprinde într-o frază sau un cuvînt adevăratele intenții ale „celuilalt” este și ea o inerție tipic comunistă. În spațiul public creat de o democrație funcțională, ideile sînt chiar ceea ce sînt și ajung, mai devreme sau mai tîrziu, să exprime adevăratele valori și interese ale oamenilor. Într-o democrație nu este nevoie să fii atent, ca în comunism, la dantelăria sofisticată a sensurilor figurate, a polisemiilor și omonimiilor. Cei ce nu reușesc să depășescă nevrozele totalitarismului continuă să vîneze nuanțele de limbaj, fără să fie atenți la ideile cu adevărat importante, care sînt exprimate clar ca lumina zilei.

2
În continuare voi încerca să exprim un punct de vedere referitor la propunerea/provocarea lansată de dl. Molnár Gusztáv cu privire la, ca să-l citez exact, „Șansele democrației consociative în Transilvania” (Provincia, nr. 6, octombrie 2000). Am început prin „curățirea” și „deminarea” spațiului în care încerc să-mi construiesc opinia fiindcă mi se pare foarte important să se înțeleagă că eu nu-l bănuiesc pe dl. Molnár de nici un fel de gînduri ascunse, de nici un fel de duplicitarism sau „machiavellism”. Unul dintre motivele pentru care domnia-sa mi-a cîștigat respectul este chiar modul deschis în care exprimă opinii dintre cele mai îndrăznețe și nonconformiste. Convingerea mea este că pasiunea care se degajă din eseurile și studiile sale altfel foarte sobru argumentate nu este în nici un caz pornită din tradiția mesianismelor etnice ardelene, ci este pasiune pentru idei, pentru mișcarea însăși a intelectului.

Cu aceste precizări, voi intra în sfîrșit în fondul problemei. Cu atît mai mult cu cît dl. Molnár, de data aceasta în calitatea sa de „redactor coordonator” și, deci, de moderator permanent al dezbaterilor noastre, mi-a făcut în repetate rînduri observația că mă sustrag de la abordarea chestiunilor cu adevărat serioase care se dezbat în paginile Provinciei. Am să iau, așadar, taurul de coarne și am să mă pronunț în chestiunea „partidului transetnic”. Voi spune de la bun început că ideea mi se pare productivă, dar principiile pe care le-aș invoca în sprijinul ei și procesele politice pe fundalul cărora o văd proiectată sînt sensibil diferite de cele care joacă în propunerea teoretică a d-lui Molnár.

Atît în articolul său despre Șansele democrației consociative în Transilvania, cît și în majoritatea studiilor publicate în Provincia sau în contribuția domniei-sale la incitantul volum Problema transilvană pe care l-a editat împreună cu dl. Gabriel Andreescu, dl. Molnár argumentează în favoarea unei autonomii regionale transilvane pornind de la premisa eșecului previzibil al integrării euro-atlantice a României. Domnia-sa consideră că între țările central-europene care au devenit membre NATO și care avansează relativ rapid spre statutul de membru cu drepturi depline al UE și țările sud-est europene cu aspirații similare, dar cu un nivel de demaraj economic, social și politic mai prost, s-a creat deja un decalaj structural. Ar fi vorba, așadar, de o instalare în durata lungă : pe de o parte, a statelor central-europene, care s-au înscris pe traiectoria dezvoltării de tip occidental, pe de altă parte, a României, Bulgariei - eventual Iugoslaviei - care s-au instalat în subdezvoltarea cronică de tip, să spunem, latino-american. Înăuntrul acestui cadru, pe care îl consideră ca dat, dl. Molnár analizează șansele Transilvaniei de a ocoli fatalitatea subdezvoltării, contînd pe originile și tradițiile pluraliste ale societății sale, care o fac mai aptă să dezvolte o democrație liberală stabilă și eficientă.

În opinia mea, dl. Molnár suprapune în demonstrație două seturi distincte de opuse. Pe de o parte, este vorba de perechea democrații liberale - democrații „iliberale” (acest din urmă concept fiind preluat de la politologul egiptean Fareed Zakaria), pe de altă parte, de perechea democrații „omogene” - democrații „consociative” (ultimul concept datorîndu-se politologului danez Aren Lijphardt). Într-o primă mișcare, dl. Molnár consideră că România se înscrie în categora democrațiilor „iliberale” care „au acceptat democrațiile de tip occidental drept sistem politic propriu, dar nu sînt capabile să facă instituțiile acesteia să funcționeze”. Acest blocaj instituțional prelungit deja de 10 ani (o perioadă critică, în viziunea d-lui Molnár) ar duce România în situația de failed state - de stat „eșuat”. Într-o a două mișcare teoretică, se vorbește despre „catastrofa cultural㔠pe cale de a se desăvîrși în Regat, înțelegîndu-se prin aceasta că omogenizarea politică, adminsitrativă, culturală produsă de comunism este continuată direct de omogenizarea produsă de o democrație centralizată, care își propune să ofere niște libertăți universale și abstracte, neținînd cont de „segmentarea” culturală a societății. Preluînd o tipologie a lui Gabriel Almond, dl. Molnár consideră că modelul democrației bazate pe o cultură politică omogenă este specific anglo-saxon - „nu este vorba de omogenitatea comunistă sau postcomunistă, dar, oricum, este totuși omogenitate” - precizează autorul.

Din suprapunerea acestor două obiecții rezultă că democrația românească este iliberală deoarece… nu este „consociativ㔠- adică tinde către o omogenitate politică de tip, aș spune eu, mai degrabă francez decît anglo-saxon, care a suprimat diversitatea culturală a Regatului și amenință s㠄desăvîrșească această catastrof㔠și în Transilvania. Înțeleg de aici că dl. Molnár adoptă poziția „fundamentalismului postmodern” care consideră că numai complexitatea maximă poate fi funcțională și că diversitatea reprezintă resursa supremă a dezvoltării. Din această pers pectivă filozofică, obiecțiile domniei-sale par îndreptățite, dar trebuie să acceptăm că ele se referă la întreaga evoluție a civilizației europene începînd din secolul al XIX-lea, fiindcă, dacă acceptăm teoria curentă a modernității și modernizării, aceasta este inseparabilă de ideea de omogenizare - politică, în primul rînd.

Dacă ne plasăm pe acest teren, între critica d-lui Molnár la adresa statului român și, să spunem, aceea a lui Adorno și Horkheimer la adresa raționalismului european nu mai rămîn diferențe sesizabile. Aceasta este, desigur, o poziție posibilă, dar atunci se pune problema dacă vom considera toate democrațiile europene ca „iliberale” pînă în momentul intrării lor în faza „postmodern㔠a managementului complexității, a acțiunii afirmative și discriminării pozitive. Se pune, de asemenea, problema dacă statele central-europene care stau sensibil mai bine decît România în procesul integrării europene au atins aceste rezultate fiindcă au instituit sisteme politice apropiate de modelul consociativ. Deși guvernele lor manifestă o preocupare mai marcată și mai coerentă pentru descentralizare și pentru consolidarea autonomiilor locale, cred totuși că Ungaria, Cehia sau Polonia rămîn încă foarte departe de modelul propus de dl. Molnár.

Prin cele de mai sus nu vreau să susțin că România de azi ar fi un success story al democrației liberale, ci doar să sugerez că pentru eșecurile și întîrzierile întregistrate în această direcție se pot găsi explicații mai directe decît cele oferite de teoria politică postmodernă. România de azi este o democrație iliberală, care nu asigură nici pe departe principiul egalității de șanse, în care statul este la cheremul unei clici birocratice și al unor grupuri de interese de tip mafiot. Dar această situație nu rezultă dintr-un exces, ci dintr-un deficit de omogenizare, atîta timp cît justiția, educația și administrația moderne, construite pe principii raționale, nu pot funcționa decît în virtutea „omogenizării”, adică printr-un tratament abstract-egal al cetățenilor. Garantarea drepturilor specifice, de exemplu : utilizarea în educație, justiție, administrație a limbilor materne ale cetățenilor aparținînd altor etnii decît cea majoritară, este o vorbă goală atîta timp cît respectivele sisteme de educație, justiție și administrație nu funcționează rațional (deci, urmînd principii „universalizabile”) și eficient.

Dar, chiar dacă am separat opoziția omogen/consociativ de opoziția liberal/iliberal, nu înseamnă că am eliminat problema, pusă cu toată gravitatea de dl. Molnár, a incapacității României de-a se ridica la standardele unei democrații liberale „clasice” sau „convenționale”. Desigur, s-ar putea specula că acest eșec însuși vorbește despre imposibilitatea de a mai construi o democrație funcțională în anul 2000 cu mijloacele secolului al XIX-lea. Încercarea de a relua astăzi procesul de evoluție democratică de acolo de unde a fost întrerupt în 1945 sau de a reface evoluțiile democratice ale țărilor occidentale ar echivala cu soluția aberantă de a parcurge treptat toate revoluțiile tehnologice din țările dezvoltate, în loc de a ne concentra eforturile pentru a ne racorda direct la nivelul tehnologic cel mai avansat.

Și totuși, judecînd în special după prestația ultimilor 4 ani, aș spune că marea problemă nu a fost aceea de a introduce în limbajul politic uzual și chiar în legislație conceptele „diferenței” și „toleranței” euroconforme - deși rezultatele nu sînt ieșite din comun, totuși cred că, în acest plan, opinia politică și chiar opinia publică au înaintat într-un ritm rezonabil. Marea problemă a administrațiilor românești a fost și a rămas incapacitatea de a concepe și a pune în practică programe și politici. Ruptura dintre principii și idei, pe de o parte, și actul de guvernare, pe de altă parte, este absolut tulburătoare. Și, cu toate că acest blocaj „metafizic” instituie o egalitate sui-generis a tuturor cetățenilor acestei țări, (care suportă cu toții, „indiferent de naționalitate”, aberațiile aceleași birocrații incompetente și corupte, scăpate de sub controlul politic și civic), nu cred totuși că el decurge în vreun fel din asumarea conștientă a valorilor și principiilor unei democrații „omogenizatoare” de tip mai mult sau mai puțin anglo-american.
Urnirea în timp util a României de pe linia moartă a integrării europene se leagă de „schimbarea la faț㔠a culturii sale organizaționale, de capacitatea de a inerva intelectual rețeaua instituțională, de a profesionaliza administrațiile, de a transforma gestiunea afacerilor publice într-o activitate dinamică, prospectivă și creativă. O injecție de creier în administrație este absolut necesară în primul rînd pentru a putea restrînge statul la un minimum posibil și pentru a elibera în cît mai mare măsură inițiativa privată.

Dată fiind imensitatea sarcinii formulate mai sus, trebuie să recunosc că scepticismul d-lui Molnár cu privire la șansele de integrare europeană ale României nu mi se pare deloc exagerat. De altfel, ziariștii și analiștii politici români pe care atașamentul național, mai mult sau mai puțin civic, nu i-a făcut să-și piardă luciditatea sînt la fel de puțin optimiști în privința șanselor României de a face progrese rapide și sesizabile în direcția indicată de Uniunea Europeană. Nu sînt însă deloc convins că această lipsă de perspectivă ar putea spori în vreun fel șansele autonomiei locale în România în general și în Transilvania în special. Este adevărat că acele tipuri socio-politice denumite de dl. Molnár „maghiarul transilvanist” și „românul transilvanist” își vor accentua, în eventualitatea euro-eșecului, antipatia pentru guvernul central, în condițiile în care statul, în disperarea de a ține cît de cît sub control frustrările sociale, va recurge la măsuri de redistribuire din ce în ce mai aberante. Dar este de presupus că, într-o Românie lipsită de perspectiva integrării, orice fel de proiecte politice trans-etnice ar fi compromise de tensiunile dintre minoritatea maghiară, care ar aspira în mod firesc la standardul de viață și la demnitatea de cetățeni europeni a maghiarilor din țara-mamă, și majoritatea românească, obsedată de eșecul ei, de condamnarea ei la marginalitate.

Mi se pare extrem de contraproductivă ideea de a prezenta autonomia regională a Transilvaniei ca o alternativă la integrarea europeană a României. Dimpotrivă, marea șansă a descentralizării, a autonomiei locale, a regionalismului și chiar a transilvanismului este legată indisolubil de contribuția tuturor aceste procese, idei și valori la proiectul integrării europene a României. Dl. Molnár afirmă, referindu-se la perspectivele democrației consociative: „Să fim deci gata dacă neprevăzutul apare în fața noastră”. Dar eu nu cred c㠄neprevăzutul” ne-ar putea aduce altceva decît traume, pierderi incalculabile, suferințe inutile. Dialogul creativ dintre etniile Transilvaniei are nevoie de o evoluție pașnică și previzibilă, pe care o poate asigura numai evoluția „previzibil㔠a României în ansamblul ei spre integrarea europeană. Iar premisa necesară a unei construcții realiste, eficiente, personalizate în planul dialogului interetnic din Transilvania este reprezentată de o transformare globală a sistemului politic și administrativ românesc, în sensul acordării de autonomii locale și regionale.

Cu toate acestea, deși am adus pînă acum nu puține amendamente la premisele teoretice de la care pornește dl. Molnár, trebuie să spun că sînt în bună măsură de acord cu concluziile domniei-sale. Cu alte cuvinte, ideea de a crea un partid transetnic în Transilvania mi se pare salutară din două motive - unul ținînd de rațiuni strict politice, iar celălalt de o chestiune de principiu. Sub aspect politic, ar genera un experiment extrem de interesant, o structură de un tip nou, debarasată, s-ar putea spera, de inerțiile birocratice, gerontocratice și clientelare ale celorlalte partide, deja „tradiționale”. Sub aspectul principiilor, mi se pare extrem de importantă încercarea de a contracara următoarea opinie exprimată de dl. Kántor Zoltán într-un articol din precedentul număr al Provinciei: „Există, firește, interese mai presus de etnie, de națiune, dar acestea par a fi provizorii, dependente de o situație politică dată. În schimb, îndată ce apare un conflict relevant din punct de vedere etnic, aceste colaborări provizorii încetează și structurarea pe baze etnice devine din nou determinantă”. Sînt convins că dl. Kántor adoptă aici nu o poziție partizană, ci una realistă: există foarte multe exemple concrete care se pot cita în sprijinul afirmației domniei-sale. Totuși, în acest punct precis, simt nevoia să părăsesc realismul pragmatic și să mă alătur acelui impuls utopian pe care îl simt în gîndirea d-lui Molnár. Dincolo de aparențele sale postmoderne și pragmatic-relativiste, argumentația domniei-sale în sprijinul unui partid transetnic mi se pare inspirată de credința profundă într-o raționalitate umană care transcende identitățile etnice. Și trebuie să recunosc că, în ciuda oricăror tresăriri ale scepticismului, mă simt eu însumi atras de perspectiva restaurării transilvane a idealului european al Luminilor.

2000.11.07.

articolul în format *.pdf