Traian ȘTEF
Angoasele ardelenilor
Un grup de intelectuali, mai ales din partea artistică, se adresează iar politicienilor. Nu este pentru prima dată cînd procedează astfel și, probabil, nu este pentru ultima oară cînd nu vor fi ascultați. În esență, li se cere domnilor Stolojan, Isărescu, Roman sau Frunda și partidelor pe care le reprezintă să desemneze un singur contracandidat pentru dl. Iliescu. În acest moment (eu scriu astăzi, 13 noiembrie 2000), Ion Iliescu conduce detașat, împreună cu PDSR, iar lupta pentru accesul în turul doi este acerbă, sondajele acordînd șanse cînd lui Mugur Isărescu, cînd lui Theodor Stolojan, cînd lui Vadim Tudor. Mai ales varianta Iliescu-Vadim într-o Românie la 10 ani după revoluție este horror. Nu cred, totuși, ca vreunul dintre cei de mai sus să renunțe, deși ar fi spre cinstea lui. Desfășurările politice din acest an mai ales ne-au arătat cît de mult își doresc „delegațiile permanente”, „comitetele executive”, „birourile politice” ale partidelor noastre candidați la președinție. Un astfel de candidat este considerat „locomotiv㔠a partidului, dar, ceea ce se spune mai rar, e piesa cu prețul cel mai mare în negocierile turului doi. În al doilea rînd, cheltuielile de campanie au fost deja angajate: afișe, apariții la radio și TV, contracte cu ziarele, agenți electorali. Toate acestea costă mult și banii s-au dat în mare parte. Dintre toți, mai degrabă ar putea renunța dl. Isărescu, pentru că nu este determinat de nici un partid, dar semnatarii apelului am impresia că mizează tocmai pe el. Sau ar putea renunța dl. Frunda pentru că miza sa este mult mai formală, dar e plăcut să le arăți românilor că ești mai elegant, că vorbești mai bine românește decît mulți dintre ai lor, că ai o viziune politică europeană bine articulată, poți face chiar un test să vezi cîți români te votează. De asemenea, U.D.M.R este o formațiune pragmatică și mai are de negociat cîte ceva. Apoi, tot mișcările din acest an ne-au arătat că politicienii fac urechea toacă la apelurile morale. Pentru ei, acum, contează voturile. Un vot este mai bun decît un Pleșu, o Adameșteanu, un Cistelecan sau decît oricare dintre semnatari. Așa cum, pe liste, sînt preferați oameni cu bani și nu cei cu carte sau cu cărți (asta e valabil pentru toate partidele, în acest an comerțul cu locuri eligibile fiind cel mai profitabil în România – pentru șefii de partide).

Dacă citim lista semnatarilor apelului, observăm că apar doar două nume de intelectuali maghiari. Asta înseamnă că inițiatorii nu au fost prea interesați de mobilizarea maghiarilor sau că intelectualii maghiari apreciază că e treaba românilor. Deși cred în prima variantă, la fel de bine cred într-un soi de confort al maghiarilor în preajma alegerilor: ei știu cu cine au de votat. U.D.M.R. este beneficiara votului etnic pe care-l folosește politic. La fel, e mai ușor să nu-ți asumi prea multe responsabilități și să dai vina pe altul. Maghiarii dau vina pe români, pentru că maghiarul liberal nu poate da vina pe maghiarul social democrat sau invers pentru că ei nu se știu astfel. Dar poate da vina pe românul liberal deși acesta are o mai mică reprezentare politică decît el, maghiarul. În condițiile în care votul este politic, iar votanți au cu totul alte criterii (sau nu au deloc) decît cele valoric-intelectuale, candidatura unei personalități de talia domnului Frunda sau, în 1996, a domnului Manolescu nu are sorți de izbîndă. Deși e un motiv de mîndrie pentru dl. Frunda să audă expresii de genul „păcat că e ungur” sau „păcat că nu e român”, de ar fi român – creștin-democrat, cum mărturisește, candidat din partea P.N.Ț.C.D. – oare ar primi mai multe voturi?
Faptul că partidele au vîndut locuri eligibile unor oameni cu bani transformă această campanie electorală într-una care se potrivește mai bine scrutinului uni nominal. Dar unul pe spînceană, pentru că tot șefii de partide aleg în primul rînd. Fiecare candidat își face campania individual, listele apar doar pe buletinele de vot. Pe candidați îi unește doar semnul electoral. Asta în timp ce intelectualii noștri – cred că ar trebui precizat de dreapta – fac apel la gratuitate, la credință (politică), la responsabilitate față de nație. Curat romantism! Pentru că banii cheltuiți trebuie recuperați cumva. Printr-o imunitate, printr-un mic trafic de influență, prin scutirea firmei de datorii, prin cîștigarea unei licitații de export, sau mai de grabă de import. Tot aceștia îi susțin și pe candidații la președinție. Mai abitir pe candidatul cinstit și sărac. Banii, cohortele de agenți electorali plătiți, specialiști în manipulare ce stau în umbră, pe de altă parte, ca apelul bine mediatizat să nu aibă prea mare influență asupra alegătorilor. Pentru că acesta ar fi un al doilea rol al său, politic: de a îndemna alegătorii să mizeze pe candidatul cu șansele cele mai mari, dacă ei nu se vor înțelege. Intelectualitatea nu este ascultată la noi într-o inerție comunistă de care a profitat și dl. Iliescu în prezența căruia s-a strigat moartea ei. Nu mai este ascultat intelectualul pentru că nu are nici o putere, nu dă nimic, nu produce bunuri pentru stomac. Politicianul, chiar dacă e suspectat de corupție, este mai respectat, pentru că el are putere.

Între angoasele ardelenilor, sula din coastele lor, este mereu dl. Iliescu. Nu a fost votat în Transilvania nici în 1992, nici în 1996, sondajele arată că nici acum. Și totuși continuă să fie cu noi, pentru noi, pentru binele nostru – așa zice. Zice, dar este despărțit în mod fundamental de noi prin percepția asupra proprietății. A avea pămîntul lui, casa lui, biserica lui este valoarea supremă a ardeleanului. Învățătura, proprietatea și dialogul (poate în primul rînd cel confesional) cu Occidentul l-au salvat în istorie. Acestea au dus și la un grad mai mare de intelectualitate a păturii mijlocii ardelene. Ceea ce și-ar dori ardeleanul nu e mare lucru: legi bune, care să-i permită să se dezvolte după puterile lui, să nu fie subjugat cu biruri care nu se știe în ce loc sau ce mîini ajung, buna funcționare a instituțiilor, eliminarea mitei și a traficului de influență din viața public㠖 deși se descurcă destul de bine și așa, numai că de multe ori trebuie mers pînă la București și acolo trebuie să schimbi mărcile în dolari. Cu noua putere care se anunță se pare că aceste deziderate nu se vor împlini. Poate sînt atît de înrădăcinate în funcționarea politică și a instituțiilor încît e necesară o reformă a statului. România de astăzi, și Ardealul cu atît mai mult, mi se pare a semăna cu Itaca dominată de pețitori care trîndăveau întrecîndu-se în a cere mîna Penelopei. Cine poate fi acel Ulise care să se întoarcă din călătorie și să instaureze ordinea? Bineînțeles nu ordinea dictaturii, ci a normalității democratice …

P.S. Sondaje de ultimă oră prevăd posibilitatea ca în turul doi al alegerilor prezidențiale să se întîlnească Ion Iliescu și C. Vadim Tudor. Ce să se facă, atunci, cel care nu-l vrea – nici pe unul, nici pe celălalt. Apreciez că în Transilvania peste 60% dintre alegători simt acest blocaj: șansele candidatului pe care îl votează sînt anulate de voturile celorlalte regiuni, iar în turul doi, practic, nu mai aleg. Ceea ce mă face să cred, gîndindu-mă și la sistemul american – deși acolo e federație –, că ar mai trebui umblat la legea electorală.
În ultimă instanță, dacă eu nu-l doresc președinte pe nici unul dintre cei doi candidați amintiți, nu-mi rămîne decît boicotul. Unul exprimat public, lucid, și nu din indiferență.

2000.12.07.

articolul în format *.pdf