BAKK Miklós
De la origini la începuturi
Forum 
Consider că cele mai utile scrieri de pînă acum ale Provinciei sunt articolele semnate de Marius Cosmeanu și Ovidiu Pecican (1). Ambele vorbesc despre rațiunile pentru care a fost conceput de fapt acest proiect de realizare a unui spațiu public comun, adică despre răspunsul la întrebarea: ce să facem cu ardelenitatea care zace sub forme diferite în noi. Ele grăbesc definirea mai clară a spațiului nostru de acțiune, a posibilităților tematice și a alternativelor strategice, iar prin aceasta, cred, conduc inițiativa noastră de la origini la începuturi, de la presupuneri la fapte.

În cele ce urmează doresc să discut două probleme. Mai întîi, consider că e important să vedem cum percepem „problema transilvan㔠în cadrul dezbaterii declanșate. În al doilea rînd, aș dori să schițez care sînt concepțiile strategice care au fost fundamentate pînă acum de percepții ale „problemei transilvane”.

Între a fost și va fi
În credoul Provinciei (Ce vrem, Provincia nr. 1, aprilie 2000) – născut în urma unor compromisuri îndelung finisate și a mai multor armonizări ale textului – sînt puține reperele din care să aflăm ce fel de Transilvanie ne dorim. În scurtul text programatic realizat cu dicționarul democrației, figurează de fapt – dincolo de afirmațiile principiale pur valorizatoare – două obiective: 1. am dori să facem din Ardeal un centru; 2. vrem o ardelenitate care să poată îngloba tradițiile și identitățile diferite într-un sistem consociativ modern. Acesta este „sîmburele tare” al Provinciei și, se pare, că abia acum am ajuns în faza în care, pe lîngă acest program, să formulăm și cîteva concepții strategice.

Operaționalizarea ideilor referitoare la ardelenitate nu este însă ușoară, deoarece – după cum reiese și din dezbaterea pe tema literaturii transilvane – Transilvania, ca entitate simbolică și teritorială, și ca și concept istoric este percepută și înțeleasă în mod diferit. Mai exact, percepem diferit tocmai „problema transilvană”. După cum văd eu lucrurile, în această percepție diferită se amestecă de fapt trei categorii ale imaginii despre Ardeal, trei nivele ale perceperii ardelenității.

Înainte de toate avem o ardelenitate „in vitro”, care reprezintă ardelenitatea istoriilor oarecum deja încheiate. Aceasta formează corpusul istoriilor care se contrazic una pe alta și despre care trebuie neapărat să vorbim, și care – la nivel discursiv – sînt istorii care trebuiesc „discutate-divulgate reciproc”. În schimb, din punctul de vedere al problemei noastre, ele au în comun faptul că sînt greu de actualizat, cu alte cuvinte sînt greu de transpus în perspectiva constructivă pe care și-a asumat-o Provincia. Sursa acestei dificultăți o constituie desigur faptul că punctele de vedere naționale, care diferă în abordarea istoriei Ardealului, au dus la o depozitare destul de diferită a modelelor. Prin ieșirea sașilor din conviețuirea româno-maghiaro-săsească, formele istorice (medievale) ale consociației prezintă mai puțin interes în zilele noastre, iar raportul dintre tradiția ideii maghiare a principiului legitimității dreptului public și punctul de vedere național-civic (emancipator) românesc din secolul XIX se pune și azi în termeni contradictorii. Totodată, o altă problematică a ardelenităților percepute ca istorie încheiată este că ele ridică praguri senzoriale diferite în fața percepției lor actuale.

Un lucru este însă cert: că ardelenitatea „in vivo” – celălalt nivel al percepției ardelenității – percepută ca prezent este mult mai refractară față de punctul de vedere constructivist. Problema centrală a acestei respingeri, care de altfel poate fi argumentată sociologic și economic cu nenumărate date – este că hegemonia comunistă a șters definitiv caracteristicile sociale și civilizatorii care dădeau specificitatea Transilvaniei și, prin urmare, ardelenitatea modernă ca strategie regională și-a pierdut fundamentele.

Formularea sceptică a lui Sorin Mitu (2) pleacă de la spectacolul pe care îl oferă prezentul (care înseamn㠖 după cum vedem – și retrăirea trecutului comunist), acest aspect reieșind și prin unele elemente ale dezbaterii despre literatura transilvană. Problema ardelenității – spunea Egyed Péter – este că atributului «ardelean» nu i se asociază nici o valoare, pentru c㠖 de exemplu – nu ne referim la nici o calitate atunci cînd spunem: rețea de șosele ardelene (3). Cu toate acestea au apărut cîteva scrieri importante pentru noi, la limita dintre ardelenitatea „in vitro” și cea „in vivo”. Mă gîndesc aici, printre altele, la eseul Provincia ratată al lui Alexandru Cistelecan (4).

Pentru programul Provinciei însă, cel mai important punct de vedere este cel constructivist, al aredelenității „in statu nascendi”. Aceasta se bazează și ea pe realități, dar pe realități care sunt părți ale unor evoluții, și din acest motiv ele pot fi interpretate și sînt de interpretat, însă tocmai prin aceasta ele devin elemente care lărgesc imaginarul politic și astfel, constuctivitatea de care este atîta nevoie. Printre realitățile acestei ardelenități „in actu/in statu nascendi” putem enumera – de exemplu – datele geografiei electorale, mult mai dezvoltata societate civilă tran silvană (lucru demonstrabil și statistic), sfera administrației locale cu relații occidentale mult mai vaste, harta investițiilor străine etc. Prin urmare, această constructivitate este singura cale prin care și trecuturile „încheiate” pot fi puse într-un fel în legătură.

Strategii consociative șiUDMR
Tot ceea ce Molnár Gusztáv descrie ca model în studiul său Șansele democrației consociative în Transilvania (Provincia, nr. 6, oct. 2000), pare, la o primă citire, fără îndoială iluzoriu. Dacă însă îl proiectăm asupra ultimilor zece ani ai UDMR, în mintea multora dintre noi s-ar putea naște următoarea idee: că istoria ne duce cîteodată, fără să ne dăm seama, chiar în pragul alternativelor.

Un observator atent poate lesne vedea că la sfîrșitul ciclului guvernamental 1996-2000 s-au conturat deja, în mare, cele trei strategii pe care le-a urmat UDMR în ultimul deceniu. Mă grăbesc să fac clarificările de rigoare: denumirea de strategie nu o folosesc în sens general, în accepțiunea sa introdusă de limbajul jurnalistic și conform căreia prin strategie înțelegem scopuri sau obiective concepute – sau cel puțin exprimate discursiv – pentru a fi realizate pe termen lung.

Pentru că strategiile UDMR nu apar doar în obiectivele care figurează în programul ei. În parte este vorba de strategii mascate (în sensul că nu sunt conștientizate), a căror „materie prim㔠este în mică măsură de natură rațională: ele sînt formate de acele credințe, norme și opinii pe care nu le prea întîlnim în dicursul public. Funcția obiectivelor propuse de UDMR nu este doar aceea ca, prin forța mobilizatoare a unei imagini de viitor comune, să facă din comunitatea maghiară din România un electorat unitar (funcție ideologică), ci și de a asigura mijloacele prin care elita – pe seama jocului fin al producerii și dezamorsării tensiunilor – să se poată stăpîni această identitate colectivă existentă.

Sînt două strategii care pot fi legate de părți textuale din programul UDMR.
Prima este strategia autonomiei naționale; aceasta este prezentă în documentele UDMR practic din 1992 încoace. Scopul autonomiei, după cum în ultimii opt ani acest lucru a și fost concluzionat de elita UDMR, chiar dacă este legitim în termeni democratici, el nu este un obiectiv realist. În interiorul UDMR acest lucru a dus la apariția unor linii de clivaj specifice, cu valoare principială: un soi de împărțire între pragmatici și idealiști în ce privește tipurile de discurs și de atitudini. Tematizarea ei ideologică se concretizează prin opoziția „moderați”-„radicali”. În ce privește funcția strategiei autonomiste, în ultima perioadă ea a servit de fapt două scopuri: a) a reprezentat un instrument critic, care în comparație cu practica politică existentă s-a putut oricînd valorifica; b) a fost o epistemă (punct de pornire al oricărei tematizări), la care a putut face referire orice inițiativă de reformă organizațională. Este clar deci, de ce strategia de autonomie s-a transformat în cadrul UDMR într-o „strategie de opoziție”
Cealaltă strategie legată (și) de program: strategia regională transilvană. Ea a fost inclusă în programul Uniunii la congresul UDMR din 1999, de la Miercurea Ciuc, program care a fost lărgit de această dată cu un singur nou capitol – cel referitor la interesul regional al Transilvaniei. Chiar dacă nu e un capitol foarte bine elaborat, ideologii lui au scos totuși în evidență un aspect: că strategia regională înseamnă pentru Uniune ieșirea, pe baza intereselor regionale, din cadrul actual al parteneriatelor posibile. Această strategie – spun ei – va fi verificată de dinamica regională ce se va dezvolta – în urma primirii Ungariei în Uniunea European㠖 la granițele de est ale UE, aducînd astfel „în faț㔠nu doar „elita regional㔠a UDMR (a cărei formare o putem deja observa în rețeaua de legături existentă între elita administrativă și sfera întreprinzătorilor din provincie), dar și elitele transilvane cu interese similare din restul partidelor.

Se poate deja observa, că ambele strategii depășesc într-un fel sau altul structura actuală a statului român. Din punctul de vedere al UDMR, autonomia națională și regionalismul transilvan se bazează pe considerentul că integrarea maghiarilor din România poate deveni realitate numai dacă și structura de drept public a statului român va oglindi realitatea istorică, și anume, că aici trăiește o comunitate maghiară semnificativă și care se consideră autohtonă. Prin urmare, statul român, atît din punctul de vedere al instituțiilor de drept public cît și al bunurilor simbolice oferite cetățenilor, trebuie să țină cont de prezența comunității maghiare.

Concepțiile (naționale) despre autonomie se leagă în mare măsură de proiectele elaborate în perioada dintre cele două războaie mondiale (în care apare și ardelenitatea „in vitro”). Obiectivul apărut în capitolul de program al UDMR privitor la regionalismul transilvan este însă mai apropiat de concepția formulată în cîteva din scrierile Provinciei, avînd așadar în vedere o ardelenitate care trebuie construită.

Strategii consociative și societăți pilon
Cea de a treia strategie am putea-o numi strategia consociativă (5). Și aceasta a cîștigat teren tot prin participarea la guvernare a UDMR. În realitate însă, ea a devenit o temă de dezbatere și pentru opinia publică6 în ultimele două-trei luni, cînd șansele unei coaliții UDMR-PDSR au oferit posibilitatea a numeroase prognozări. Prin participarea UDMR la guvernare s-a putut verifica nemijlocit legitatea – cunoscută deja în democrațiile occidentale – conform căreia „sistemele politice parlamentare devin părți organice și integrate ale sistemului instituțional al statului” (7). Pentru alegătorii maghiari din România aceasta s-a manifestat prin tensiunea creată de diferența dintre acest stat român, „nelegitim”, care nu le aparține, și „partea legitim㔠din el, UDMR-ul. Pentru elita UDMR este vorba în schimb de tensiuni oarecum productive, a căror rezolvare constituie o problemă continuă, am putea spune chiar zilnică. Și felul în care este rezolvată această problema – se pare – este identic cu încercările de formare și consolidare a societăților cunoscute în științele politice sub denumirea de „societăți pilarizate” (din engl. pilarization – n.tr.).

În esență nu e vorba de altceva decît de nivelul social al funcționării modelului consociativ al lui Arend Lipjhart, preluat și de Molnár Gusztáv. În privința țărilor europene divizate în ce privește subculturile politice, bunăoară Olanda, Belgia sau Austria (8), la rădăcinile divizării lor politice întîlnim grupurile culturale, clar demarcate una de alta. În același timp, putem observa că elmentele „moi” (atitudini, ideologii, concepții despre lume) ale subculturii politice (identitate de grup) sînt întregite și menținute de grupul respectiv printr-o organizare (instituțională) „dură”. Subculturile politice se organizează în piloni (sociali) care „… reprezintă rețeaua de partide, de sindicate, instituții media, cluburi, organizații de tineret, de petrecere a timpului liber sau de altă natură, care se îngrijește de nevoile comunitare ale membrului de partid de la vîrsta tinereții pînă la bătrînețe, integrîndu-l în partid, satisfacîndu-i nevoia de întovărășire și izolîndu-l de membrii altor subculturi politice (9). Pilonul este acea subcultură care face posibilă, prin structura sa organizațională integral instituționalizată și armonizată ierarhic, ca membrii săi să poată activa în toate domeniile vieții prin instituțiile care îi aparțin, realizînd prin aceasta și o recunoaștere a sa, din partea fiecărui actor politic, ca entitate de sine stătătoare și creatoare de societate (10).

Modelul politic format în societățile pilarizate funcționează pe baza unor compromisuri care nu pun în pericol identitatea subculturilor. Adică: consensul dintre piloni și ordinea distribuirii bunurilor publice între subculturi sînt date de compromisul dintre elitele care le reprezintă.

Deci, prin participarea la guvernare, UDMR – al cărei electorat tinde să funcționeze ca o astfel de comunitate subcultural㠖 a pornit de fapt pe un drum trasat de o strategie consociativă latentă, netematizată.

Numai că întrebarea care se pune este dacă aceasta ajunge pentru ca în cadrul instituțional actual să apară un model consociativ în România. Consider că în România de azi nu există condițiile necesare pentru ca acest lucru să se realizeze.

În primul rînd, nu există condițiile politice. În recenta carte a lui Lijphart (11) – și în care în loc de modele consociative vorbește de democrații consensuale – autorul enumără caracteristicile mediului politic în care poate apărea un model consociativ/o democrație consensuală. Acestea sînt: 1. împărțirea puterii executive în cabinete de coaliție; 2. un echilibru de putere între executiv și legislativ; 3. un sistem multipartidist în care nici unul din partide să nu poată obține majoritatea absolută; 4. sistem cu reprezentare proporțională; 5. corporatism puternic al grupurilor de interese; 6. guvernare federală și descentralizată; 7. parlament puternic bicameralist; 8. rigiditate constituțională; 9. control constituțional; 10. bancă centrală independentă (12). Se poate observa, că nu toate condițiile există și în România, și aceste condiții nu sînt, încă, nici aceleași pe care le citează și Molnár Gusztáv (13) și care asigură funcționarea modelului.

Dar pentru crearea consociației există și o altă condiție, mai grea de îndeplinit, la care Lijphart face doar referire, spunînd că pentru funcționarea modelului consociativ este nevoie de „o cultură politică consensualistă”14. „Societățile pilarizate”, care servesc ca bază pentru democrațiile consensuale, sînt funcționale (atunci apare între parteneri „o cultură politică consensualistă”), doar dacă în spatele fiecărui membru se află un „pilon” (segment social)15.
Dar cum datorită tradiției sale istorice, acest lucru nu stă în picioare în cazul României, avem toate motivele ca pe baza programului Provinciei să analizăm aparte condițiile de „pilarizare” transilvană, cadrul ei regional. Pentru că se poate realmente întîmpla ca alternativele să fie mai aproape decît ne închipuim, motiv pentru care trebuie să dezbatem nu numai originile lor, ci și începuturile acestora.

(1) Marius Cosmeanu: Postcomuniști, dilematici și democrați (Provincia, nr. 5); Ovidiu Pecican: Partid transetnic sau forum civic? (Provincia, nr. 6).
(2) Sorin Mitu: Iluzii și realități în Ardeal. În: Beszélő, 1998/9.
(3) Material introductiv al lui Egyed Péter la ședința literară Baldóver din 8 nov. 2000, la care s-a dezbătut numărul despre literatura transilvană al Provinciei (Krónika, 10 nov. 2000).
(4) Publicat în traducere maghiară în Korunk 1993/11.
(5) Vezi Bakk Miklós: Dezbateri de modele – strategii latente. Magyar Kisebbség, 2000/1.
(6) În acest sens aș aminti în primul rînd articolele lui Gabriel Andreescu.
(7) Fricz Tamás: A magyarországi pártrendszer/Sistemul partidelor din Ungaria 1987-1995. Editura Cserépfalvi, p. 42.
(8) Vezi Enyedi Zsolt: Politika a kereszt jegyében/Politică sub semnul crucii. Editura Osiris – Budapest, 1998.
(9) Barnes, Samuel: Party Democracy: Politics in an Italian Socialist Federation Organization. Yale University Press, 1967.
(10) Vezi Enyedi, op.cit.
(11) Arend Lijphart: Modele ale democratiei. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări. Polirom, 2000.
(12) Op. cit, p. 51-57.
(13) 1. guvern de largă coaliție, care unește la un loc toți conducătorii politici ai segmentelor mai importante ale societății pluraliste, 2. drept de veto reciproc în intersul apărării intereselor vitale ale minorității, 3. reprezentativitate politică proporțională în ce privește angajarea funcționarilor publici și împărțirea banilor publici, și în fine, 4. autonomie largă pentru toate segmentele sociale în privința rezolvări problemelor interne ale acestora.
(14) Op. cit., p. 278.
(15) E.H. Bax: Modernization and Cleavage in Dutch Society. Groningen, 1988.

Traducerea: Marius COSMEANU
2000.11.11.

articolul în format *.pdf