Marius COSMEANU
Deja-nu
Forum 
Scriu aceste rînduri la cîteva ore de la încheierea oficială a campaniei electorale. Tabloul politic care se prefigurează (cel puțin) pentru următorii patru ani, așa cum ni-l arată ultimele sondaje, este unul dezarmant și grotesc în același timp. (E și greu să găsești termenii de comparație potriviți pentru sentimentele pe care ți le provoacă o astfel de imagine. Pe cine să invoci? Pe Kafka? Goya? Orwell? Pe toți trei?) A spune că ne întoarcem în trecut este prea puțin. După mineriada de „primăvară-iarn㔠din 1999, scriam c㠄am fost iarăși ce am fost”. Acum avem toate „șansele” să devenim mai mult decît atît… (Dacă ar fi să completăm rubrica Jurnal din infern a celor de la Academia Cațavencu, am putea spune că la ora asta, acolo sus, pardon, acolo jos, e bal mare: tovarășii au cumpărat deja șampaniile.)

Riscul ca România să se îndrepte cu adevărat „într-o direcție greșită”, adică să rateze obiectivul maximal pentru următorii 5-10 ani – integrarea euro-atlantic㠖 este acum mai mare. Clasa politică românească va da pe 26 noiembrie un test care s-ar putea să fie istoric. E clar că miza acestui scrutin nu o mai constituie cîștigarea alegerilor de către unul sau altul dintre partide, de către unul sau altul dintre candidați, ci însăși democrația. Tocmai pentru că e fragilă. Procentajul nesănătos de mare pe care-l are PDSR în opțiunile electoratului, ascensiunea nu mai puțin patologică a PRM și faptul – de o perversitate socială tipic㠖 prin care, peste două săptămîni, intelectualii care au cerut retragerea din cursa prezidențială a unuia din candidații cu șanse pentru a opri calificarea în turul doi a lui C.V. Tudor, se vor afla în situația de a-l vota pe candidatul PDSR (mă și întreb dacă Ion Iliescu va putea suporta catarsisul acestui „supliciu”), sînt toate semne ale unui sistem politic instabil. Paradigma politică românească a ultimului deceniu își culege astăzi „roadele”. Incapabilă de a se schimba în interior, clasa politică nu poate aduce schimbări nici la nivel societal (principalii candidați la președinție, mai puțin candidații UDMR și PRM, au făcut parte, într-un fel sau altul, din structurile PDSR, de unde și aventura „vadimian㔖 bazată și pe saturație – pe care ne-o propune, iată, aproape un sfert din electoratul care se prezintă la vot).

Am făcut această introducere pentru a așeza oarecum în context ideile cuprinse în rîndurile de mai jos, considerînd prezentul politic prea pregnant pentru a face abstracție de el.

Mi-am propus ca prin acest articol să completez opinia colegilor mei în problema legată de oportunitatea/inoportunitatea înființării și existenței unui partid regional care să reprezinte interesele Transilvaniei și ale Banatului (în accepțiunea lor din limbajul comun, chiar dacă Ovidiu Pecican (1) are dreptate atunci cînd susține că din punct de vedere al implementării unui asemenea proiect, este nevoie de o diferențiere mai nuanțată a regiunilor din zona intracarpatică). Datorită însă spațiului redus pe care economia acestui număr mi-l oferă, voi puncta doar cîteva idei principale, urmînd ca în numărul următor ele să fie completate și detaliate.

Mai întîi, aș reaminti că problema înființării unui partid/organizații într-un sistem democratic, chiar și instabil, după cum aminteam, este o problemă de opțiune. Nu văd prin ce - cu toată naivitatea pe care aș putea-o sugera - poate fi un partid regional (de fapt, precedentul moldovean există deja, asta în ce privește România!), mai inoportun în momentul de față decît partidele care, prin programele, simbolistica și discursul lor continuă - „meritoriu” - mentalitatea dominantă a perioadei comuniste. Din contră (în fond, una din rațiunile pentru care un astfel de partid ar lua ființă ar fi tocmai contrabalansarea reflexelor de gîndire, comportament și limbaj politic ale acestora). Nu văd prin ce, înființarea unui partid regional ar aduce neapărat apă la moara celor două partide care iau azi împreună aproape două-treimi din voturile electoratului. Aș merge chiar mai departe. A spune că un partid regional al ardelenilor și bănățenilor este contraproductiv, e ca și cum am fi spus înainte de 1989, că Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea sau Mircea Dinescu, pentru a aminti doar cîteva exemple de vertebralitate de atunci, ar fi făcut jocul sistemului de atunci. Și nu sînt convins că proporțiile trebuie păstrate.

Pe de altă parte, unul din principiile de psihologie socială legate de construcția socială a realității – cel al lui Thomas – spune că lucrurile devin reale prin definirea lor ca atare. Ce vreau să sugerez cu asta? Apariția unui partid transilvan pe scena politică românească, într-adevăr, nu pare posibilă în momentul de față pentru că nu există încă suportul social necesar ca acest lucru să se realizeze. Spun suportul necesar, deoarece ar fi o greșeală să credem, că în cazul unui referendum despre, să zicem, oportunitatea unei autonomii regionale, această problemă nu ar avea aderenți (și în condițiile unei campanii prealabile). Iar acest suport, pentru a elimina eventualele temeri nejustificate, n-ar veni doar din partea comunității maghiare.

Rostul unui spațiu public cum e cel propus de Provincia tocmai acesta cred că este: de a dezbate o problemă din vocabularul termenilor tabu ai lexicului politic românesc. Pînă la capăt. Adică pînă la clarificarea și găsirea unui răspuns, fie el pozitiv sau negativ, în funcție de varianta pentru care optăm fiecare. Verificarea valabilității răspunsului ales, prin urmare a oportunității existenței unui astfel de partid poate fi făcută doar în cunoștință de cauză, de către cei pe care problema transilvană îi privește direct.

Că un astfel de partid este sau nu de dorit, că el produce tensiuni… Repet, într-o societatea în care țapul ispășitor și capra vecinului sînt la ele acasă, nu cred c㠄problema transilvan㔠e mai mult decît un pretext. Temerile privind integritatea națională sînt, am mai spus-o, numai de partea celora care nu ne cunosc. La urma urmei, problema este în felul lor de a gîndi, în cultura lor politică și în felul în care consideră să respecte sau nu valorile democrației. Lipsa aceasta de încredere față de românii ardeleni (ce să mai spun de maghiari, care din acest punct de vedere nici măcar cetățeni second hand nu sînt) este dovada nu numai a necunoașterii, dar trădează o mentalitate de panoptic foucaultian. A fi ardelean/bănățean este perfect compatibil cu calitatea de român sau maghiar (nu așa cum încercau să ne arate zilele acestea mai marii în talk-shourile televizate, în speță, domnii Florin Călinescu și Marius Tucă, cînd nu-și puteau explica de ce un Frunda György, respectiv Sabin Gherman au o atît de puternică identitate regională). Ardealul fără ardeleni, butada lui Brătianu, își păstrează încă, cel puțin în Vechiul Regat, actualitatea.

(1) Ovidiu Pecican: Partid transetnic sau forum civic? în Provincia, nr. 6.

2000.11.11.

articolul în format *.pdf