Sabina FATI
Un partid regional în Transilvania – o mînă de ajutor pentru PDSR
Forum 
Pe fondul nemulțumirilor socio-economice, electoratul românesc tinde să se radicalizeze și să dea încredere mai degrabă forțelor politice antireformiste decît partidelor cu platformă democratică. Maturizarea politică a opiniei publice autohtone continuă să întîrzie nu doar datorită tarelor dobîndite pe parcursul celor 50 de ani de comunism. Întîrzierea a fost accentuată de felul în care partidul lui Ion Iliescu a administrat treburile țării, aproape mereu prin măsuri de criză, dar și de ezitările coaliției guvernamentale din ultimii patru ani și a liderilor acesteia, care au amînat reforma economică, reforma politică și reforma morală. La persistența mentalităților comuniste s-au adăugat pe rînd refuzul PDSR de a se alinia împreuna cu celelalte state din zonă pentru a respecta drepturile minorităților și celelalte standarde cerute de statele occidentale democrațiilor incipiente, iar apoi incapacitatea forțelor democratice care au preluat puterea în noiembrie 96 de a pune în aplicare programe reformatoare.

În acest peisaj de politici ambigue, de conservare a vechilor structuri, de declarații îngrijorate de unitatea și integritatea statului venite nu doar dinspre experții serviciilor de informații greu de reciclat sau dinspre înalții ofițeri ai armatei educați în regimul ceaușist și chemați în funcții de mare răspundere de regimul Constantinescu, ci și de la președintele Constantinescu în vremea cînd nu renunțase la lupta pentru încă un mandat, discuția despre un partid regional transilvanean ar putea fi utilă doar la nivel teoretic. Dar și teoretizările de acest tip ar putea fi folosite de politicienii naționaliști în propriile lor scopuri și transformate în trambuline electorale care să atragă din nou atenția asupra „pericolului care vine dinspre granița de vest”, după o sintagmă des folosită de regimul Iliescu.

Gusztáv Molnár a deschis recent discuția despre necesitatea formării unui partid transetnic în Transilvania. Dar cui ar folosi acest partid? Ce doctrină și ce ideologie va adopta el? Care este scopul său final? Sînt cîteva întrebări care se pun de la sine. Cred că articolul lui Ovidiu Pecican, apărut în ultimul număr al Provinciei argumentează suficient de bine de ce Ardealul are nevoie de un spațiu civic transetnic de dezbatere publică și nu de un partid politic. La întrebarea cui ar folosi în acest moment un partid regional în Transilvania, răspunsul este destul de simplu, dacă analizăm acțiunile politice ale ultimilor zece ani: în primul rînd politicienilor care cultivă latura naționalistă a electoratului și Partidului Democrației Sociale, în mod special, fiind că va putea deturna cu ușurință atenția opiniei publice de la chestiunile sociale și economice pe care a promis să le rezolve imediat ce ajunge la guvernare, spre alte spaime, pe care mulți dintre români nu le-au depășit încă.

Gusztáv Molnár, care a adus în discuție necesitatea formării unui partid regional în Transilvania, argumentează pe baza teoriilor consociative rolul pe care această regiune l-ar putea avea în dezvoltarea pluralistă a României. Dar demonstrația sa ține prea puțin cont de realitățile imediate, de posibilitățile și capacitățile politicienilor români și maghiari de a pune în practică elementele democrației consociative. Românii din Transilvania au într-adevăr o istorie lungă a exercițiului democratic și o tradiție a legalismului dus pînă la ultima limită, dar transilvanismul, rămîne pentru cei mai mulți români din Ardeal, mai degrabă o „chestiune” culturală, decît o ideologie politică.

Este evident, chiar dacă Gusztáv Molnár ezită să o spună direct, că formarea unui partid regional în Transilvania ar avea ca scop, pe termen mediu, obținerea autonomiei acestei regiuni. Românii se tem, însă, că acesta ar fi primul pas spre desprinderea Ardealului. Și cîtă vreme România nu va fi integrată în Uniunea Europeană această temere nu va dispărea și orice discuție despre regionalizare și autonomie va fi privită în cel mai fericit caz cu scepticism, chiar dacă mecanismele acestor descentralizări pot fi înțelese rațional și sînt circumscrise cadrului legal. Pe de altă parte un partid regional nu poate fi constituit de sus în jos, după modelul centralismului democratic. Atunci cînd ardelenii, indiferent de etnia din care fac parte, vor trăi cu mult mai bine decît locuitorii celorlalte provincii, cînd își vor fi rezolvat problemele interetnice pe plan regional fără intervenția centrului, cînd opinia publică de aici va fi pregătită pentru o descentralizare politică, atunci probabil că politicienii transilvăneni și intelighenția ardeleană, eliberați de complexul periferiei, vor lua în discuție și problema unui partid regional. Pînă atunci, însă, orice forțare a notei în această direcție ar putea compromite pentru multă vreme această idee.

2000.11.11.

articolul în format *.pdf

ÁGOSTON Hugó
București ca alegere
În romanul său Idiotul, Dostoievski scria undeva că dacă de el ar fi depins să se nască sau nu, cu siguranță că nu și-ar fi asumat existența în lumea care i-a fost destinată. Mi-e teamă că sîntem din ce în ce mai mulți într-o astfel de situație. De multe ori m-am gîndit eu însumi… dacă Bucureștiul nu m-ar fi ales, oare eu l-aș fi ales? După un nu categoric spus la început cu încăpățînare, astăzi tot mai des mi se întîmplă să fiu recunoscător destinului – așa este omul, uneori este atras de ceea ce-l respinge – pentru experiența acumulată în nenumărate situații pe care, dacă îmi stătea în putere, le evitam de departe încă înainte de a se concretiza. Apoi, după cîte o asemenea recunoaștere mă gîndesc dacă nu cumva la fel ar trebui să ne raportăm și la cele citate din Dostoievski. Iar atunci… atunci poate ne-am da seama că totuși nu totul este tocmai inutil.

…Lăsînd multe lucruri la o parte îmi pun întrebarea: păi n-a meritat să vin la București chiar și numai pentru Jirinovski? Dacă nu sînt la București în ultima vară fierbinte a secolului, ba mai mult, a mileniului, dacă nu sînt corespondentul cotidianului Krónika la Adunarea Parlamentară a OSCE, în fine, dacă n-aș manifesta un interes chiar și pentru mine suspect de împătimit față de ruși – aproape față de tot ce este rusesc, nu numai literatură, film și balet –, aș fi pierdut o mare revelație. Te trec pur și simplu fiorii, trăiești clipe unice, cînd în ușă te atingi (aproape?) de o asemenea stea. Iar acum tocmai acest lucru se întîmplase. Personajul acesta despre care urlase de atîtea ori presa mondială, despre care cu numai cîteva luni în urmă îmi cumpărasem o carte la preț redus într-o librărie din Budapesta, acest star politic mondial intra acum la o apropiere de-un cot de mine pe ușa de la una dintre sălile Palatului lui Ceaușescu. Apoi torentul acela de vorbe! Mă uitam la colegii mei, ziariștii români, cum îl ascultau cu respirația reținută, ba mai mult, își făceau discret semne manifestîndu-și mîndria că au posibilitatea să asiste la un asemenea eveniment. Iar Jiri o dădea înainte cu premonițiile. În discursul său promitea că se va răfui cu toți și cu toate, că-i va termina pe toți cei care nu vor fi răpuși pînă atunci de forțele oarbe ale naturii – dar totuși aflate în serviciul dreptății –, că va termina cu capitalismul, cu decadența (aici amintea de Coca Cola și de fetele de consumație) și cu ideea de suveranitate. Cînd, vorbind despre marele dezastru al viitorului, afirma că în curînd rezervele de apă potabilă ale Pămîntului vor seca, iar întreaga omenire se va încolona (ar dori, hahaha!) pe malul Lacului Baikal să bea apă, în ochii reporterițelor strălucea deja extazul. Atmosfera a început să se mai răcească atunci cînd reprezentantul Parlamentului rus a afirmat că dacă România va deveni membră NATO, ei bine, atunci se va simți obligat să bombardeze nițel Bucureștiul. Viziunea acestei perspective deprimant de copleșitoare avusese aproape asupra tuturor efectul unei lovituri de K.O. În graba-i mare, Volodea a mai blestemat sistemul mondial care tinde să se globalizeze, apoi cu același frenetism cu care venise a și plecat, urmat de suita-i formată dintr-o singură persoană…

Întotdeauna au existat „profeți creativi”. Necazul apare atunci cînd cineva – conform unui mecanism aparent metafizic, dar pentru mine complet credibil (oare tocmai din această cauză?) – cu o perseverență convingătoare și cu o anume persuasiune eficientă injectează în conștiința colectivă o reprezentare, o imagine a viitorului, acest lucru avînd posibilitatea generării unei realități – în această accepțiune toate previziunile pot deveni fapte concrete, chiar dacă, har Domnului, nu în aceeași măsură. Drept consecință a vechilor profeții creative – utopii și antiutopii, cincinale și programe de partid – și la noi a apărut o supraproducție din cele mai noi forme ale acestora: este vorba de sondajele de opinie. În această privință, trebuie să recunosc, opinia mea este nițel întunecată. Iată, trăiesc aici, în capitală, pe cît posibil în miezul celor mai diverse evenimente, în comparație cu mine adepții lui „vivere pericolosamente” sînt niște ceasornicari pensionari, în general am opinii politice bine structurate și… totuși, niciodată nu m-a întrebat nimenea ce anume cred, ce părere am despre una sau despre alta, pe cine anume am să votez la cel de-al doilea tur de scrutin, la prezidențiale. Oho, ce n-aș da dacă mi s-ar pune și mie măcar o dată un asemenea set de întrebări; de exemplu dacă aș fi chestionat despre: „Ce părere aveți, paznicul de noapte de la ieșirea din dos a Provinciei este de încredere / își face conștiincios datoria / este suficient de vigilent în privința interesului național?” (Da… Nu… Nu am nici o părere… Du-te dracu’…). Din răzbunare, pentru că în mod sistematic sociologii nu mă includ în nici un fel de eșantion reprezentativ – motiv pentru care respectivele eșantioane nici nu mai sînt atît de reprezentative –, îmi voi expune părerea despre sondajele de opinie. (Cu toate c㠖 ați observat? – „verba volant, scripta manent” s-a întors complet cu josul în sus… pentru că mult mai bine se inoculează în conștiința a milioane de oameni ceea ce este spus la televizor, decît este publicat negru pe alb în tirajele de cîteva mii de exemplare ale ziarelor.) În privința cercetărilor de sociologie, a sondajele de opinie sînt întru totul de acord cu Pascal Bruckner și cu Robert Orben. Primul, eseistul și filozoful francez, definește sociologia drept o disciplină a umilirii, „deoarece aruncă asupra fiecăruia lumina majorității și reduce gesturile noastre cele mai intime la niște statistici; prin sociologie devin previzibil, faptele mele sînt scrise dinainte; ea contrazice flagrant visul libertății” – toate acestea fiind suficiente, cred, pentru a mă delimita de asemenea sondaje. Celălalt, umoristul american, este convins pur și simplu că scopul alegerilor nu este altul decît de a controla dacă rezultatele cercetărilor de sociologie au fost sau nu corecte. Cu alte cuvinte, aceste sondaje care preced rezultatele anunță concluzia finală, realizînd o anume clonare a opiniilor. Desigur, în final, mișmașul fie că le iese, fie nu.

La noi, atît înaintea primului tur la prezidențiale, dar mai cu seamă între cele două tururi, presa a fost un brav colaborator al sondajelor de opinie. Pe cuvînt că numai și pentru acest lucru a meritat să vin odinioară la București. Pentru a observa mai îndeaproape, din interior, în perioada apogeului funcționării, atunci cînd latră și cînd mușc㠄cîinele de pază al democrației”. Apare doar o singură problemă, și anume: după ce această presă îl atacase pe cel de-al doilea candidat ca fiind cel mai mare și cel mai feroce pericol de drept comun, asigurîndu-i astfel creșterea popularității în anumite cercuri underground și de psihiatrie, apoi l-a obstrucționat cu metode și tehnici atît de nesportive, încît l-a transformat într-adevăr într-o victimă. Avem deci un „președinte mai puțin rău”… și mai avem și un „martir”, jignit în conștiința propriului său crez, în demnitatea-i paranoică. Iar presa – o fecioară imparțială? Să nu credeți că acum și-a pierdut virginitatea pentru o cauză bună! Și-o pierduse de mult și nu mai are importanță dacă acest lucru s-a întîmplat în cunoștință de cauză sau doar pentru că s-a străduit să fie cît mai citită, întîmpinînd „așteptările” cititorilor – atunci cînd repeta papagalicește acele sloganuri naționaliste, intolerante și colectiviste pe crestele cărora acum conducătorul „neofascist”, din nimicnicia-i nenorocită s-a ridicat la înălțimea reputației mondiale.

În decembrie este cald la București, la fel cum fusese în 1989. Și, la fel ca și în 1989, mă tot gîndesc dacă să rămîn sau să plec. Mi-e teamă că n-am mai multe motive pentru a rămîne ca acum unsprezece ani. Alegerile din acest an – fie că raportez rezultatele lor doar la așteptările mele generate de sondajele efectuate în urmă cu trei luni, fie că analizez doar rezultatul final, nu și mica aventură petrecută între timp – nu m-ar prea îmbia să-mi pecetluiesc destinul pentru încă trei decenii de acest oraș care, de altfel, merită iubit din plin.

P.S. Între cei doi aventurieri politici amintiți în textul de mai sus diferența este că, în timp ce primul nu poate spune „țărișoara mea”, cel de-al doilea poate să spună c㠄e Bai calul nostru” – mai exact: „ nu un asemenea cal mi-am dorit”).

Traducerea: Anamaria POP
2000.12.27.

articolul în format *.pdf