Gabriel ANDREESCU
Continuarea participării UDMR la guvernare – prima fază a democrației consensualiste românești?
Forum 
Molnár Gusztáv este cel care a pus poate cel mai clar subiectul raporturilor de putere între români și maghiari în termenii unei relații consensuale (1). Această orientare spre o formulă consensualistă rezultă, de altfel, în mod firesc din toată perspectiva sa asupra temei maghiare în context românesc. El propune transformarea Transilvaniei, unde locuiește majoritatea covîrșitoare a comunității, într-o regiune „comun㔠a maghiarilor și românilor de acolo – adică a „transilvanilor” –, astfel ca provincia să-și prezerve valorile civilizatorii prin devoluția ei în cadrul statului român (2). Dacă Transilvania este spațiul comun a două comunități care se definesc prin distincția lor față de restul populației României și dacă acestea urmează să exercite puterea obținută prin devoluția provinciei, atunci trebuie găsită o regulă de împărțire a ei. Se pune întrebarea care este regula optimă, într-o regiune în care există două comunități avînd o viață comunitară relativ separată și aflate în proporții (33%-64%) care permit intrarea lor în competiție (3). Cred că Molnár Gusztáv are perfectă dreptate să prefere regula consensual㠖 dacă este și posibil㠖 algoritmului pur democratic, care atribuie puterea majorității. Spiritul a ceea ce trebuie făcut este de scris precis de către Molnár: „Această democrație prin consens, care caută armonie, vrea să rezolve conflictele prin cooperarea diverselor elite, și nu prin decizie majoritară”. Este, fără doar și poate, absolut nefiresc ca o majoritate de 50% plus unu să poată lua orice decizie asupra sorții unei minorități de 50% fără unu. Dar nefiresc este și atunci cînd o comunitate de 80% poate face abstracție de o comunitate de 20% despre care cunoaște destul de puțin și de a cărei soartă nu-i pasă prea mult.

Problema tezei lui Molnár Gusztáv este că devoluția Transilvaniei pare – în orizontul de timp relevant din punct de vedere politic – cu totul iluzorie și ca urmare, planificarea regulilor de administrare a devoluției cu totul gratuită. Dacă există o problemă consensualistă, atunci ea ar putea avea în vedere comunitatea maghiară din România în raport cu populația româneasc㠖 și nu comunitatea maghiarilor transilvani în raport cu comunitatea românilor transilvani. Deplasînd scara comunitară, vedem însă cît de mult se schimbă logica a ceea ce se poate face și deci, a ceea ce se va căuta a fi făcut. Într-un fel se pune problema negocierii între reprezentanții unor comunități aflate în raportul de 1 la 3 (4), altfel pentru un raport de 7 la 100 (5). Este una să rezolvi temele unei populații de 7,7 milioane de locuitori, alta, ale uneia de 23 de milioane (6). În sfîrșit, dacă poți imagina (forțînd lucrurile) c㠄românii din Transilvania” s-ar putea vedea reprezentați, în chestiuni de ordin specific comunitar, de către „o anumită elit㔠(7), această presupoziție mi se pare cu totul lipsită de sens pentru „românii” din România.

Un spațiu îngust dar foarte important
Iată de ce spațiul de negociere inter-comunitară, în România, este foarte strîmt. El se reduce, de fapt, la micul dar importantul spațiu de negociere dintre coaliția majoritară și reprezentanții minorității maghiare atîta timp cît această comunitate își va legitima o unică formațiune a sa. Ce poate oferi majoritatea? Acceptarea, respectarea și eventual, dezvoltarea unui proiect comunitar maghiar, incluzînd, eventual, o reprezentare maghiară în spațiul instituțional.

Atît substanța cît și garanția înțelegerii inter-comunitare – dacă o punem în acești termeni – este participarea formațiunii reprezentative minoritare la guvernare. Dacă: (i) există un număr de obiective considerate centrale de către minoritate și acestea sunt acceptate; (ii) este asigurat beneficiul de participare intituțională la guvernare; (iii) subiectele negociate sunt în principal de ordin etno-cultural și nu ideologic; (iv) colaborarea la coaliția guvernamentală rezultă dintr-o motivație etno-politică și nu din necesitatea pur pragmatică a obținerii puterii, atunci putem vorbi despre realizarea unei înțelegeri inter-comunitare.

Un exemplu „clasic” este statutul minorității suedeze din Finlanda unde Partidul Popular Suedez s-a aflat aproape constant, după război, în coaliția guvernamentală. Bakk Miklós are dreptate să observe că acesta „nu îi ține pe [suedezi] uniți în același fel în care o face UDMR” și c㠄armonizarea intereselor suedeze nu are loc în interiorul Partidului Popular Suedez și printr-un corp special (…) Parlamentul Suedez din Finlanda” (8). Ceea ce înțeleg eu de aici este însă faptul că, pe de o parte, Finlanda nu este România [sau invers (9)], pe de altă parte, că este greu să tratezi aranjamentul numit mai sus - constanța participării la guvernare – drept „un model consensual” (10). Presupoziția unei democrații consensuale este că regula ca atare a fost acceptată, ceea ce se negociază mai departe este doar substanța consensului. La noi lucrurile arată diferit. Ceea ce are astăzi de negociat comunitatea maghiară prin participarea la guvernare, nu este numai substanța, ci însăși asumarea regulii consensuale, a păstrării locului în guvern în ciuda varietății ideologice a partidelor românești majoritare.

Patru întrebări – patru răspunsuri
Aș sistematiza puțin problemele pe care le ridică tema unui aranjament de participare a UDMR la un guvern PDSR și coloratura sa consensuală: (a) dacă este posibilă în principiu o asociere între cele două formațiuni; (b) dacă este și realistă; (c) dacă asocierea este rațională; (d) dacă definește un fenomen consensual.

(a) Asocierea PDSR-UDMR este posibilă în măsura în care proiectele pregătite de PDSR pentru guvernare nu intră în conflict cu obiectivele UDMR. În acest moment există un program al (sigur) viitorului partid de guvernămînt ce ne poate oferi răspunsul la întrebare. PDSR a lansat programul său de guvernare în luna octombrie 2000, într-un moment cînd sondajele arătau, practic toate, o victorie zdrobitoare a partidului. Ultimele detalii ale programului au fost definitivate în zilele premergătoare lansării, cu siguranța faptului că acesta ar fi și un proto-program de guvernare. Aceste afirmații sunt cu atît mai valabile în ceea ce privește capitolul referitor la domeniul minorităților naționale.

Programul conține declarații formale de genul: „Protecția minorităților naționale va fi realizată prin asigurarea posibilităților pentru manifestarea liberă și deplină a tuturor minorităților, a respectării drepturilor omului, în conformitate cu angajamentele României de integrare europeană și euro-atlantic㔠dar și oferte concrete: „PDSR va acționa pentru continuarea și dezvoltarea inițiativelor instituționale și legislative din ultimul deceniu”. Este o trimitere implicită la cîteva teme legislative rămase în suspensie, precum legea administrației locale. Tema instituțiilor care vizează discriminarea ar deveni și ea o chestiune la care PDSR ar fi în situația să dea un răspuns.

Iată formularea: „PDSR va acționa pentru dezvoltarea diversității culturale în folosul întregii societăți, în scopul excluderii apariției unor curente de orientare extremistă care promovează intoleranța și ura interetnică”. Nu poate fi trecută cu vederea. A vedea diversitatea etno-culturală ca o valoare ce este pusă în contrapunct cu atitudinile extremiste reprezintă un fel de declarație privind atitudinea față de un partid anti-maghiar cum este România Mare. Teza pare a fi întărită de către o altă idee: „În concepția PDSR, minoritățile sunt pentru orice țară o mare resursă. Un bun management al acestei resurse este o cale de a servi in egală masură dezvoltarea identității minorităților, cît și o cale de a garanta cooperarea interculturală. Acest model poate fi definit, ca un model civic-multicultural”.

Ideea unui „management al diversității etnice” sugerează o viziune de tip-inginerie socială care nu-și are locul în acest domeniu. Dar conceptul unui „model civicmulticultural” este ceva nou în programele partidelor politice. Interpretarea dată este în linii mari corespunzătoare: asigurarea unui cadru comunitar favorabil dezvoltării fiecărui model cultural; transferul către majoritate a valorilor culturale ale minorităților; gestionarea diversității, a tensiunilor și a distorsiunilor ce pot să apară la un moment dat, astfel încît să poată fi prevenite conflictele. Nu este clar în ce măsură însuși PDSR este conștient de anvergura pasului doctrinar pe care l-a făcut.

PDSR mai are în vedere lărgirea cadrului existent pentru reprezentarea minorităților în structurile de decizie și administrare și asocierea lor la actul de guvernare. Referirea la maghiari este explicită. Lor le promite lărgirea cadrului existent al învățămîntului, interconectarea și integrarea problemelor culturale în limba maghiară la radio și televiziune, asigurarea condițiilor pentru folosirea limbii materne în activitățile publice. Ideea garantării unei corecte reprezentări în structurile socio-profesionale constituie o altă asumare a unor responsabilități concrete.

Știm cu toții că programele de guvernare pot fi un petec de hîrtie. Se pot da exemple de declarații ale liderilor PDSR care au spus cu totul altceva despre atitudinea viitorilor lideri naționali față de tema maghiară. Referirile recente ale lui Ion Iliescu la motivația separatistă a universității maghiare arată cît de suspicioși trebuie să fim față de PDSR. Dar existența capitolului despre minorități în programul amintit oferă un spațiu perfect pentru negocierea condițiilor unei viitoare coaliții. La nivel de principiu, nu văd cum UDMR ar putea nega astăzi prezența unei porți deschise pe care să intre, dacă vrea.

(b) Dacă nu există un obstacol teoretic, se poate trece la tema obstacolului practic. Bakk Miklós face următoarea observație în articolul citat: „opțiunile de bază ale UDMR nu pot fi dizolvate în orice formă de coaliție sau parteneriat politic”. Aceasta și pentru c㠄electoratul UDMR – deși nu a renunțat la identitatea sa etnic㠖 nu se mai mulțumește cu un program construit pe logica «autoapărării»”. Din nou, el are perfectă dreptate la nivel general – desigur, nu orice tip de coaliție este posibil㠖 și este acoperit la nivel real – vezi votul maghiarilor la alegerile locale. Dar argumentele lui Bakk Miklós nu demonstrează imposibilitatea unei alianțe anume cu PDSR. Apoi - și aceasta este problema principal㠖 mingea se află, ca să spun așa, în „curtea comunității maghiare”. Reușesc sau nu maghiarii din România să se pună de acord asupra unui proiect de parteneriat cu formațiunile politice românești – oricare – care să le permită garantarea intereselor comunitare? Impun sau nu anumite forțe interne UDMR o linie radicală față de PDSR prin amenințarea cu spargerea Uniunii, capturînd astfel o altă linie politică ce ar dori continuarea guvernării? Nu știm. Ne aflăm în fața unor detalii ale vieții interne UDMR și ale relației formațiunii reprezentative cu comunitatea de la care își trage voturile. Dacă lansarea unei astfel de strategii este considerată realistă de către unii lideri ai acesteia, iată un lucru care se poate ști doar din interiorul Uniunii. Pe de altă parte, „realismul” într-o astfel de situație nu poate fi perceput a priori de către de actori. Doar experiența promovării concrete a unei opțiuni îți spune dacă ea avea sau nu șansă (și nici atunci în totalitate, atît de mult contează un proiect social pe mici detalii). Iată de ce prima întrebare pe care este firesc să și-o pună liderii maghiari ar fi în ce măsură opțiunea este sau nu rațională. Apoi, dacă ea poate fi „suportat㔠de comunitate.

(c) Deci, marea întrebare se referă la raționalitatea opțiunii UDMR, de a oferi maghiarilor din România proiectul unui statut partenerial față de români, recunoscut prin constanța participării la guvernare. Mi se pare ciudat faptul că mulți dintre criticii „inconfortabilei alianțe” nu remarcă faptul că de abia prin asta maghiarimea ar deveni o comunitate „fondatoare” a statului, în sensul gîndit de proiectele sale vechi (11). Mi se pare și mai ciudat să vezi mulți maghiari punînd la îndoială succesul participării la coaliția majoritară între 1996-2000. Lista ameliorărilor legislative, instituționale, avantajelor practice, în planul mentalității publice și a relațiilor internaționale este atît de mare încît, în ciuda frustrărilor pentru lucrurile dorite și nerealizate, doar o rupere serioasă de realitate poate nega avantajele participării UDMR la guvernare. Maghiarii trebuie să aibă în vedere mai ales acest raționament: formațiunile politice românești pot să facă apel la logica alternanței la putere, mizînd pe erodarea partidelor guvernamentale și „eliberarea” locurilor pentru opoziție. Desigur, această logică este cu totul irelevantă pentru minoritatea maghiară. „Rațiunea” aflării în opoziție ar trebui susținută mult mai convingător decît se întîmplă astăzi (12).

Este adevărat că există o problemă a „demnității” participării la guvernare alături de un partid care a avut în trecut manifestări de multe ori respingătoare - unele, expresie a unui anti-maghiarism jignitor. Aș susține că măsura demnității este dată de măsura proiectului pentru minoritatea maghiară. A gîndi comunitatea ca un partener al definirii și garantării identității multiculturale a statului român mi se pare mai mult decît suficient.

(d) Dacă este depășită și această ultimă fază, ar mai rămîne să vedem în ce măsură rămînerea UDMR la guvernare după alegerile din toamna anului 2000 arată existența unui model consensualist. Desigur, aceasta ar însemna infiriparea unei înțelegeri consensuale a raporturilor dintre comunitatea maghiară și comunitatea română. Dar nu cred că putem vorbi despre consensualism dacă însuși principiul de administrare a puterii publice este pus la îndoială la fiecare nouă rundă de alegeri și la fiecare moment mai delicat al afirmării drepturilor minorităților. Iată de ce, pregătirea unui obiectiv consensualist prin asocierea la noua guvernare ar trebui să găsească UDMR cu o listă foarte clară de cereri dar nu mai puțin, cu o definire clară, și pentru ea și pentru parteneri, a unei noi reguli a jocului politic din România. Are UDMR de propus comunității maghiare, înaintea alegerilor de la 26 noiembrie, un nou proiect? L-aș cita pe Salat Levente, nu pentru a-l susține (nu am o astfel de legitimitate) ci datorită ethosului impresionant al comentariului său: „Deciziile insuficient cumpănite, purtînd pecetea voluntarismului politic și a unui nivel teoretic îndoielnic, vor determina și în viitor un comportament al reprezentanței politice a maghiarimii din România făcînd abstracție și mai departe de avertismentul lui Bibó, anume că democrația autentică nu se poate baza pe temeri care se întrețin reciproc” (13).

(1) Molnár Gusztáv preferă însă termenul „consociativ”: „Șansele democrației consociative în Transilvania”, Provincia nr. 6, 2000. Pînă acum, referirile în limba română la volumul lui Arend Lijphart, Democracy in Plural Societies (1977) au folosit traducerea „consociaționism”. Recenta carte a lui Lijphart, Modele ale democrației (1977), Polirom, 2000 utilizează termenul „consensualist”. Aș prefera acest termen.
(2) Molnár Gusztáv, „Problema transilvană”, în Gabriel Andreescu, Molnár Gusztáv (eds.), Problema Transilvană, Editura Polirom, 1999, pag. 12-40.
(3) Tendința intrării în competiție dintre două sau mai multe comunități naționale se poate verifica și din existența conflictelor. Acestea sunt mult mai numeroase acolo unde proporțiile se apropie și foarte rare acolo unde minoritățile sunt covîrșite numeric de majoritate.
(4) Conform recensămîntului din 1992, este de fapt vorba despre 1.603.923 maghiari la 5.684.142 români (Árpád E. Varga, „Limbă maternă, nationalitate, confesiune. Date statistice privind Transil vania în perioada 1880-1992”, în Fizionomia etnică și confesională a regiunii carpato-balcanice și a Transilvaniei, Odorheiu Secuiesc, 1996, pag. 83-133.
(5) În schimb, în context etno-cultural, se păstrează o problemă de fond, indiferentă la scară: perpetuarea majorității, așa cum nu se întîmplă în cazul segmentării ideologice a spațiului politic între majoritate-opoziție – unde funcționează regula alternanței.
(6) Nu este deloc ciudată funcționarea sistemului consociativ în țările mici, precum Olanda, Belgia sau Elveția.
(7) Presupoziția este de fapt formală. Ea ar fi contestată de o lungă listă de fracturi în interiorul societății românești transilvane, dintre care una, radicală, era notată tot în numărul din octombrie al Provinciei de către Ovidiu Pecican: fractura dintre o majoritate „care continuă să fie profund ancorată în logica și ritualurile de clan ancestral, o logică tribal㔠și o minoritate care „a descoperit individualismul burghez și raționalitatea carteziană … căutînd să construiască un alt tip de solidaritate”.
(8) Bakk Miklós, „Modele și alternative”, Provincia nr. 6, 2000.
(9) Există un sens „tare” ale acestei ironii, pe care îl găsim în Modele ale democrației (p. 278), al lui Lijphart: „democrația consensualistă s-ar putea să nu fie capabilă să prindă rădăcini și să înflorească dacă nu este susținută de o cultură politică consensualistă .”
(10) Acesta este și motivul pentru care, în articolul susținînd prima dată importanța participării UDMR la guvernare în ciuda schimbării majorității politice, nu am vorbit despre „consensualism” (Gabriel Andreescu, „Alegerile local și definirea unui alt joc politic”, Provincia nr. 3, 2000).
(11) „Fondatoare” în sens metaforico-simbolic, nu juridic.
(12) Chiar dacă maghiarii se gîndesc la perspectiva unei federații europene în care granițele să fie absolut transparente, ei nu vor scăpa de constrîngerea negocierii în interiorul statului român - întrucît prin însăși logica definițională a unei federații, componentele federației nu pot fi în niciun caz supuse unui proces de redefinire teritorială, așa cum se poate face cu unitățile administrației locale. (William H. Riker, „European Federalism. The Lessons of Past Experience”, în Joachim Jens Hesse and Vincent Wright (ed.), Federalizing Europe? The Costs, Benefits, and Preconditions of Federal Political Systems, Oxford University Press, 1996).
(13) Salat Levente, „Starea de spirit a maghiarimii din România”, Provincia nr. 7, 2000.

2000.11.11.

articolul în format *.pdf

HADHÁZY Zsuzsa
A fi sau a merge
Nu înțeleg de ce, în timpul alegerilor, cîinele meu – deși bine dresat – nu voia deloc să mă asculte. E clar că nu a înțeles ce i-am explicat referitor la libertate și că a ținut neapărat să acționeze exclusiv potrivit dorințelor și exigențelor lui. Stătea pe loc, se uita la mine, se uita la ușă, pe care a și zgîriat-o – din păcate pentru vopsea – apoi se ridica în patru picioare, mîrîia, chelălăia, într-un cuvînt: făcea totul ca să nu mă pot concentra pe întrebarea de o zguduitoare profunzime: a merge, sau a nu merge? El știa exact ce vrea: voia pur și simplu să meargă, să alerge, să mă tragă, să mă tîrască de la colț pînă la piață, de la piață pînă la centrul de recoltare a sîngelui, de la centru pînă la poliție. Degeaba i-am explicat că acum mulțimea nu vrea să mearg㠖 e timp cețos, ploios – preferă să bată pasul pe loc. Totdeauna m-am străduit să par optimistă, chiar și atunci cînd nu era în mine nici urmă de optimism, și de aceea am spus că cei mai mulți vor să bată pasul pe loc, deși adevărul e că vor să meargă de-a îndărătelea, fiindcă au mintea mai scurtă decît cîinele meu, care niciodată nu se întoarce de bunăvoie acolo unde a fost lovit. Așa că i-am spus să mai tropotească puțin, dacă trebuie neapărat, dar ar fi mai bine dacă m-ar lăsa să aprofundez întrebarea referitoare la a fi, sau a nu fi… vreau să spun: a merge, sau a nu merge. Căci, la urma urmelor, în secolul XX libertatea înseamnă și, sau numai, compromis: dau ca să-mi dai, fac ca să faci, fac ca să-mi dai, dau ca să faci. Ceea ce pe limba cîinelui meu înseamnă: așteaptă pînă termin ce am de făcut, și atunci te duc la plimbare și vei fi liber. În anumite limite și pentru cîtva timp.

Maxima de mai sus am tradus-o din limba franceză, dar cîinele meu – după cum am mai spus – nu a învățat ce înseamnă adevărata libertate, așa încît, dacă i-aș fi spus citatul în limba franceză nu m-ar fi înțeles, fiindc㠖 datorită unei greșeli de educație – el ține morțiș la limba lui maternă și cu toate că înțelege comenzile mai simple (Du-te! Stai! Taci!) și în limba vecinilor, pe cele mai complicate (Așteaptă puțin, mîncarea e prea fierbinte! Acum nu ieșim, că lumea petrece prea zgomotos! Nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi și gunoaie!) nu le înțelege decît în limba maternă. Firește, după cum am mai spus, asta e vina mea. Probabil că nu i-am explicat bine că trăim într-o lume multiculturală, că fără multiculturalitate nu va exista cu adevărat cîine multicultural, că nu va exista nici un fel de cîine și că multiculturalitatea nu înseamnă să se lase mușcat de cel care nu îi spune în limba lui maternă c㠄nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi, gunoaie și duhori”, ci că el nu va mușca (nici) pe cel care îi spune în altă limbă: „nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi, gunoaie și duhori”.
Mai mult: cîinele meu multicultural știe să latre nu numai în limba lui maternă, ci și în cea a vecinului.

Cînd nicicum nu am reușit să răspund la întrebarea: a merge sau a nu merge, am hotărît să îndeplinesc (măcar) dorința de libertate a cîinelui meu și să-l scot la plimbare. Desigur, în lesă, fiindcă au trecut frumoasele vremuri în care mai avea văzul bun, auzul bun și mirosul bun! Atunci pleca și singur la plimbare, dar de cînd și-a pierdut capacitatea de orientare, nici pînă la colț nu merge decît în lesă și degeaba e larg deschisă poarta, fără stăpîn nu face nici un pas.

Nu vede, nu aude bine și nici mirosul nu mai e ca pe vremuri. E de mirare că numai în lesă știe să se plimbe, că miroase cu tot mai multă grijă fiecare stîlp, că tresare și cînd e mîngîiat, de teamă că mîna îl va lovi, că nu își ascultă decît stăpînul, care îl hrănește, îl duce din cînd în cînd la plimbare și știe să fluiere în așa fel, încît sunetul pătrunde și prin peretele surzeniei lui?

Așadar, în loc să meditez la masa de scris asupra problemei de conștiință de o seriozitate ridicol㠖 căci a fi sau a nu fi este singura problemă serioas㠖 (dar atunci ce se va întîmpla cu cîinele meu?!) am plecat cu el la plimbare. În definitiv, e și el om și merită să-i acord uneori libertate. (Deși pe drumurile astea „anevoioase” gîndurile mele sînt sub control sever, pentru că un fel de idee fixă îmi sugerează că e mai bine să umblu cu ochii în pămînt, decît să admir cerul, fiindcă astfel omul evită să-și frîngă gîtul.)

Deși au fost cam multe opriri – aici un stîlp sfințit și așteptînd să fie sfințit, colo o pungă de hîrtie, dincolo un os aruncat, sau o coajă de banană, o cutie de plastic, un cartof putred și ocolurile corespunzătoare acestora – am ajuns destul de repede la prietenul nostru. El stă ziua întreagă ghemuit lîngă gardul unei curți înguste și abia așteaptă să treacă cineva pe acolo ca să-l latre, căci așa se cade în lumea cîinilor. Dacă trec singură pe acolo, se uită în jur, adulmecă, numai că nu întreabă: unde ți-e prietenul? Dacă sînt cu cîinele, mîrîie îndîrjiți unul către celălalt. Dacă nu e lîngă gard cînd trecem pe acolo, al meu stă nemișcat minute întregi, adulmecă și, la fel, numai că nu întreabă: unde ești amice? Dacă celălalt apare, încep amîndoi să latre furioși. Degeaba, sînt prieteni buni. Nici de lătrat nu pot unul fără altul.

În sfîrșit, am ajuns pînă la gard, dar prietenul nostru nu era acolo. După cum am spus, vremea era ploioasă. Mulți stăteau pe loc, neștiind ce să facă: să meargă, să nu meargă? Pe Nero degeaba l-am chemat. A decis să se retragă în culcușul lui. Iar noi am plecat acasă. Pe urmă ne-am uitat unul la altul și mi-am dat seama că înțelege. El înțelege.

Eu, nu.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.12.27.

articolul în format *.pdf