MOLNÁR Gusztáv
Vremea Românilor
 
Plimbîndu-mă pe Calea Moților, la Cluj, în fața sediului PUNR am remarcat sloganul electoral cu ciudată rezonanță al partidului-fantomă (PNR), condus de Virgil Măgureanu: „Vremea noastră! Vremea românilor!”.

În noiembrie 1989, exact acum 11 ani, am scris despre căderea iminentă a lui Ceaușescu, într-un articol intitulat Minotaurul rătăcit, care a apărut în Magyar Napló, săptămînalul lansat cu cîteva luni în urmă al Uniunii Scriitorilor din Ungaria. La Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist, dictatorul român – simțindu-și pesemne sfîrșitul, dar și direcția din care îl amenința – și-a anunțat pretenția pentru Basarabia. A fost un semn clar că și-a pierdut rațiunea sănătoasă, că s-a rătăcit în propriul labirint. În martie 1990 îi primeam deja pe prietenii noștri români cu numărul special al revistei Magyar Napló, dedicat în întregime revistei 22, la centrul de conferințe al Ministerului de Externe Ungar din strada Béla király. Eram tocmai pe cale să consemnăm rezultatele obținute și să stabilim ce avem încă de făcut, cînd irupea în mijlocul nostru, ca o bombă șuierînd gata să explodeze, vestea ciocnirilor sîngeroase de la Tîrgu Mureș.

„Partida națională”, menită să submineze democrația și să salvgardeze elementele mai descurcărețe și mai inteligente ale Securității și nomenclaturii comuniste, în cursul celor zece ani trecuți și-a îndeplinit misiunea: a intervenit totdeauna cu succes – folosind uneori bîtele, alteori mass-media sau microfoanele parlamentului – atunci cînd s-a aflat în fața „excrescențelor periculoase” ale democrației. Fie că era vorba de excluderea foștilor funcționari de partid din viața publică, de privatizarea consecventă și politica pro-occidentală, de drepturile minorităților sau de regionalism, ei totdeauna au făcut ceea ce era necesar și, trebuie să admitem, au lucrat eficient. Și totuși, acum această distinsă societate poate să se retragă de pe scena politică cu un gust amar, nu cu bucuria lucrului bine făcut. Căci munca lor și-a dat roadele, dar ei înșiși au devenit inutili. Se pot întoarce în Tusculanum- ul lor, să mediteze asupra crîncenei opere”.

De acum „mecanismul” funcționează de la sine. Democrația românească s-a transformat într-o structură iliberală, în care orice se poate întîmpla.

Văzînd creșterea aparent irezistibilă a PDSR, la început am crezut că principala și cea mai interesantă trăsătură a acestei noi democrații iliberale va fi dispariția opoziției. Nu așa s-a întîmplat. Pornind de la datele din ultimile luni ale sondajelor IMAS și CURS, ajungem la surprinzătoarea concluzie că rezultatele PDSR și PRM, deci ale partidelor postcomuniste, luate împreună de fapt stagnează (septembrie 59%, octombrie 63%, 4-8 noiembrie 63%, 12-15 noiembrie 64%, 26 noiembrie 62%). În același timp, raportul de forțe dintre cele două partide postcomuniste a trecut printr-o schimbare radicală: de la 49% în septembrie, PDSR a scăzut la 46% la mijlocul lui noiembrie și la 40% la 26 noiembrie, în timp ce PRM în mai puțin de trei luni a înregistrat o creștere de peste 100%, ridicîndu-se de la 10% la 22%.

Din toate acestea putem trage concluzia că baza electorală a blocului postcomunist este comună, dar, ceea ce este și mai important: funcționează pe principiul vaselor comunicante. Scăderea care are loc într-o parte este însoțită de o creștere în aceeași proporție, avînd loc în mod obligatoriu de cealaltă parte. În acest fel pare a se realiza și unul dintre principalele cerințe ale regimurilor politice democratice: omogenizarea politică. Partidele politice rămase în afara acestui mecanism (PNL și UDMR) sînt condamnate la un rol marginal.

Democrația românească a ajuns într-o capcană din care nu există ieșire: cu cît e mai disperată încercarea de scăpare, cu atît mai ucigătoare e strînsoarea ei. Altfel spus: cu cît se va strădui mai tare Adrian Năstase pentru continuarea politicii pro-occidentale (și consolidarea propriei sale poziții de putere), prin alcătuirea unei coaliții informale cu liberalii, cu PD-ul scăpat de Petre Roman și cu U.D.M.R., cu atît va risca mai mult pierderea bazei sale de alegători în favoarea PRM-ului.

Aceeași logică infernală condiționează și relația dintre Iliescu și Vadim Tudor. Cu cît încearcă primul să pară mai european și mai dornic să garanteze continuitatea politicii interne și externe, cu atît mai mult va fi părăsit de cei care nu mai suportă continuarea politicii actuale.

Sistemul politic românesc tradițional, democrația duplicitară, semioccidentală și semibalcanică a eșuat. Se pare că de acum încolo nu avem de ales decît între radicalismul orb al lui Vadim și un sistem politic nou, cu adevărat democratic.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.11.11.

articolul în format *.pdf

ÁGOSTON Hugó
București ca alegere
În romanul său Idiotul, Dostoievski scria undeva că dacă de el ar fi depins să se nască sau nu, cu siguranță că nu și-ar fi asumat existența în lumea care i-a fost destinată. Mi-e teamă că sîntem din ce în ce mai mulți într-o astfel de situație. De multe ori m-am gîndit eu însumi… dacă Bucureștiul nu m-ar fi ales, oare eu l-aș fi ales? După un nu categoric spus la început cu încăpățînare, astăzi tot mai des mi se întîmplă să fiu recunoscător destinului – așa este omul, uneori este atras de ceea ce-l respinge – pentru experiența acumulată în nenumărate situații pe care, dacă îmi stătea în putere, le evitam de departe încă înainte de a se concretiza. Apoi, după cîte o asemenea recunoaștere mă gîndesc dacă nu cumva la fel ar trebui să ne raportăm și la cele citate din Dostoievski. Iar atunci… atunci poate ne-am da seama că totuși nu totul este tocmai inutil.

…Lăsînd multe lucruri la o parte îmi pun întrebarea: păi n-a meritat să vin la București chiar și numai pentru Jirinovski? Dacă nu sînt la București în ultima vară fierbinte a secolului, ba mai mult, a mileniului, dacă nu sînt corespondentul cotidianului Krónika la Adunarea Parlamentară a OSCE, în fine, dacă n-aș manifesta un interes chiar și pentru mine suspect de împătimit față de ruși – aproape față de tot ce este rusesc, nu numai literatură, film și balet –, aș fi pierdut o mare revelație. Te trec pur și simplu fiorii, trăiești clipe unice, cînd în ușă te atingi (aproape?) de o asemenea stea. Iar acum tocmai acest lucru se întîmplase. Personajul acesta despre care urlase de atîtea ori presa mondială, despre care cu numai cîteva luni în urmă îmi cumpărasem o carte la preț redus într-o librărie din Budapesta, acest star politic mondial intra acum la o apropiere de-un cot de mine pe ușa de la una dintre sălile Palatului lui Ceaușescu. Apoi torentul acela de vorbe! Mă uitam la colegii mei, ziariștii români, cum îl ascultau cu respirația reținută, ba mai mult, își făceau discret semne manifestîndu-și mîndria că au posibilitatea să asiste la un asemenea eveniment. Iar Jiri o dădea înainte cu premonițiile. În discursul său promitea că se va răfui cu toți și cu toate, că-i va termina pe toți cei care nu vor fi răpuși pînă atunci de forțele oarbe ale naturii – dar totuși aflate în serviciul dreptății –, că va termina cu capitalismul, cu decadența (aici amintea de Coca Cola și de fetele de consumație) și cu ideea de suveranitate. Cînd, vorbind despre marele dezastru al viitorului, afirma că în curînd rezervele de apă potabilă ale Pămîntului vor seca, iar întreaga omenire se va încolona (ar dori, hahaha!) pe malul Lacului Baikal să bea apă, în ochii reporterițelor strălucea deja extazul. Atmosfera a început să se mai răcească atunci cînd reprezentantul Parlamentului rus a afirmat că dacă România va deveni membră NATO, ei bine, atunci se va simți obligat să bombardeze nițel Bucureștiul. Viziunea acestei perspective deprimant de copleșitoare avusese aproape asupra tuturor efectul unei lovituri de K.O. În graba-i mare, Volodea a mai blestemat sistemul mondial care tinde să se globalizeze, apoi cu același frenetism cu care venise a și plecat, urmat de suita-i formată dintr-o singură persoană…

Întotdeauna au existat „profeți creativi”. Necazul apare atunci cînd cineva – conform unui mecanism aparent metafizic, dar pentru mine complet credibil (oare tocmai din această cauză?) – cu o perseverență convingătoare și cu o anume persuasiune eficientă injectează în conștiința colectivă o reprezentare, o imagine a viitorului, acest lucru avînd posibilitatea generării unei realități – în această accepțiune toate previziunile pot deveni fapte concrete, chiar dacă, har Domnului, nu în aceeași măsură. Drept consecință a vechilor profeții creative – utopii și antiutopii, cincinale și programe de partid – și la noi a apărut o supraproducție din cele mai noi forme ale acestora: este vorba de sondajele de opinie. În această privință, trebuie să recunosc, opinia mea este nițel întunecată. Iată, trăiesc aici, în capitală, pe cît posibil în miezul celor mai diverse evenimente, în comparație cu mine adepții lui „vivere pericolosamente” sînt niște ceasornicari pensionari, în general am opinii politice bine structurate și… totuși, niciodată nu m-a întrebat nimenea ce anume cred, ce părere am despre una sau despre alta, pe cine anume am să votez la cel de-al doilea tur de scrutin, la prezidențiale. Oho, ce n-aș da dacă mi s-ar pune și mie măcar o dată un asemenea set de întrebări; de exemplu dacă aș fi chestionat despre: „Ce părere aveți, paznicul de noapte de la ieșirea din dos a Provinciei este de încredere / își face conștiincios datoria / este suficient de vigilent în privința interesului național?” (Da… Nu… Nu am nici o părere… Du-te dracu’…). Din răzbunare, pentru că în mod sistematic sociologii nu mă includ în nici un fel de eșantion reprezentativ – motiv pentru care respectivele eșantioane nici nu mai sînt atît de reprezentative –, îmi voi expune părerea despre sondajele de opinie. (Cu toate c㠖 ați observat? – „verba volant, scripta manent” s-a întors complet cu josul în sus… pentru că mult mai bine se inoculează în conștiința a milioane de oameni ceea ce este spus la televizor, decît este publicat negru pe alb în tirajele de cîteva mii de exemplare ale ziarelor.) În privința cercetărilor de sociologie, a sondajele de opinie sînt întru totul de acord cu Pascal Bruckner și cu Robert Orben. Primul, eseistul și filozoful francez, definește sociologia drept o disciplină a umilirii, „deoarece aruncă asupra fiecăruia lumina majorității și reduce gesturile noastre cele mai intime la niște statistici; prin sociologie devin previzibil, faptele mele sînt scrise dinainte; ea contrazice flagrant visul libertății” – toate acestea fiind suficiente, cred, pentru a mă delimita de asemenea sondaje. Celălalt, umoristul american, este convins pur și simplu că scopul alegerilor nu este altul decît de a controla dacă rezultatele cercetărilor de sociologie au fost sau nu corecte. Cu alte cuvinte, aceste sondaje care preced rezultatele anunță concluzia finală, realizînd o anume clonare a opiniilor. Desigur, în final, mișmașul fie că le iese, fie nu.

La noi, atît înaintea primului tur la prezidențiale, dar mai cu seamă între cele două tururi, presa a fost un brav colaborator al sondajelor de opinie. Pe cuvînt că numai și pentru acest lucru a meritat să vin odinioară la București. Pentru a observa mai îndeaproape, din interior, în perioada apogeului funcționării, atunci cînd latră și cînd mușc㠄cîinele de pază al democrației”. Apare doar o singură problemă, și anume: după ce această presă îl atacase pe cel de-al doilea candidat ca fiind cel mai mare și cel mai feroce pericol de drept comun, asigurîndu-i astfel creșterea popularității în anumite cercuri underground și de psihiatrie, apoi l-a obstrucționat cu metode și tehnici atît de nesportive, încît l-a transformat într-adevăr într-o victimă. Avem deci un „președinte mai puțin rău”… și mai avem și un „martir”, jignit în conștiința propriului său crez, în demnitatea-i paranoică. Iar presa – o fecioară imparțială? Să nu credeți că acum și-a pierdut virginitatea pentru o cauză bună! Și-o pierduse de mult și nu mai are importanță dacă acest lucru s-a întîmplat în cunoștință de cauză sau doar pentru că s-a străduit să fie cît mai citită, întîmpinînd „așteptările” cititorilor – atunci cînd repeta papagalicește acele sloganuri naționaliste, intolerante și colectiviste pe crestele cărora acum conducătorul „neofascist”, din nimicnicia-i nenorocită s-a ridicat la înălțimea reputației mondiale.

În decembrie este cald la București, la fel cum fusese în 1989. Și, la fel ca și în 1989, mă tot gîndesc dacă să rămîn sau să plec. Mi-e teamă că n-am mai multe motive pentru a rămîne ca acum unsprezece ani. Alegerile din acest an – fie că raportez rezultatele lor doar la așteptările mele generate de sondajele efectuate în urmă cu trei luni, fie că analizez doar rezultatul final, nu și mica aventură petrecută între timp – nu m-ar prea îmbia să-mi pecetluiesc destinul pentru încă trei decenii de acest oraș care, de altfel, merită iubit din plin.

P.S. Între cei doi aventurieri politici amintiți în textul de mai sus diferența este că, în timp ce primul nu poate spune „țărișoara mea”, cel de-al doilea poate să spună c㠄e Bai calul nostru” – mai exact: „ nu un asemenea cal mi-am dorit”).

Traducerea: Anamaria POP
2000.12.27.

articolul în format *.pdf