Traian ȘTEF
Angoasele ardelenilor
 
Un grup de intelectuali, mai ales din partea artistică, se adresează iar politicienilor. Nu este pentru prima dată cînd procedează astfel și, probabil, nu este pentru ultima oară cînd nu vor fi ascultați. În esență, li se cere domnilor Stolojan, Isărescu, Roman sau Frunda și partidelor pe care le reprezintă să desemneze un singur contracandidat pentru dl. Iliescu. În acest moment (eu scriu astăzi, 13 noiembrie 2000), Ion Iliescu conduce detașat, împreună cu PDSR, iar lupta pentru accesul în turul doi este acerbă, sondajele acordînd șanse cînd lui Mugur Isărescu, cînd lui Theodor Stolojan, cînd lui Vadim Tudor. Mai ales varianta Iliescu-Vadim într-o Românie la 10 ani după revoluție este horror. Nu cred, totuși, ca vreunul dintre cei de mai sus să renunțe, deși ar fi spre cinstea lui. Desfășurările politice din acest an mai ales ne-au arătat cît de mult își doresc „delegațiile permanente”, „comitetele executive”, „birourile politice” ale partidelor noastre candidați la președinție. Un astfel de candidat este considerat „locomotiv㔠a partidului, dar, ceea ce se spune mai rar, e piesa cu prețul cel mai mare în negocierile turului doi. În al doilea rînd, cheltuielile de campanie au fost deja angajate: afișe, apariții la radio și TV, contracte cu ziarele, agenți electorali. Toate acestea costă mult și banii s-au dat în mare parte. Dintre toți, mai degrabă ar putea renunța dl. Isărescu, pentru că nu este determinat de nici un partid, dar semnatarii apelului am impresia că mizează tocmai pe el. Sau ar putea renunța dl. Frunda pentru că miza sa este mult mai formală, dar e plăcut să le arăți românilor că ești mai elegant, că vorbești mai bine românește decît mulți dintre ai lor, că ai o viziune politică europeană bine articulată, poți face chiar un test să vezi cîți români te votează. De asemenea, U.D.M.R este o formațiune pragmatică și mai are de negociat cîte ceva. Apoi, tot mișcările din acest an ne-au arătat că politicienii fac urechea toacă la apelurile morale. Pentru ei, acum, contează voturile. Un vot este mai bun decît un Pleșu, o Adameșteanu, un Cistelecan sau decît oricare dintre semnatari. Așa cum, pe liste, sînt preferați oameni cu bani și nu cei cu carte sau cu cărți (asta e valabil pentru toate partidele, în acest an comerțul cu locuri eligibile fiind cel mai profitabil în România – pentru șefii de partide).

Dacă citim lista semnatarilor apelului, observăm că apar doar două nume de intelectuali maghiari. Asta înseamnă că inițiatorii nu au fost prea interesați de mobilizarea maghiarilor sau că intelectualii maghiari apreciază că e treaba românilor. Deși cred în prima variantă, la fel de bine cred într-un soi de confort al maghiarilor în preajma alegerilor: ei știu cu cine au de votat. U.D.M.R. este beneficiara votului etnic pe care-l folosește politic. La fel, e mai ușor să nu-ți asumi prea multe responsabilități și să dai vina pe altul. Maghiarii dau vina pe români, pentru că maghiarul liberal nu poate da vina pe maghiarul social democrat sau invers pentru că ei nu se știu astfel. Dar poate da vina pe românul liberal deși acesta are o mai mică reprezentare politică decît el, maghiarul. În condițiile în care votul este politic, iar votanți au cu totul alte criterii (sau nu au deloc) decît cele valoric-intelectuale, candidatura unei personalități de talia domnului Frunda sau, în 1996, a domnului Manolescu nu are sorți de izbîndă. Deși e un motiv de mîndrie pentru dl. Frunda să audă expresii de genul „păcat că e ungur” sau „păcat că nu e român”, de ar fi român – creștin-democrat, cum mărturisește, candidat din partea P.N.Ț.C.D. – oare ar primi mai multe voturi?

Faptul că partidele au vîndut locuri eligibile unor oameni cu bani transformă această campanie electorală într-una care se potrivește mai bine scrutinului uni nominal. Dar unul pe spînceană, pentru că tot șefii de partide aleg în primul rînd. Fiecare candidat își face campania individual, listele apar doar pe buletinele de vot. Pe candidați îi unește doar semnul electoral. Asta în timp ce intelectualii noștri – cred că ar trebui precizat de dreapta – fac apel la gratuitate, la credință (politică), la responsabilitate față de nație. Curat romantism! Pentru că banii cheltuiți trebuie recuperați cumva. Printr-o imunitate, printr-un mic trafic de influență, prin scutirea firmei de datorii, prin cîștigarea unei licitații de export, sau mai de grabă de import. Tot aceștia îi susțin și pe candidații la președinție. Mai abitir pe candidatul cinstit și sărac. Banii, cohortele de agenți electorali plătiți, specialiști în manipulare ce stau în umbră, pe de altă parte, ca apelul bine mediatizat să nu aibă prea mare influență asupra alegătorilor. Pentru că acesta ar fi un al doilea rol al său, politic: de a îndemna alegătorii să mizeze pe candidatul cu șansele cele mai mari, dacă ei nu se vor înțelege. Intelectualitatea nu este ascultată la noi într-o inerție comunistă de care a profitat și dl. Iliescu în prezența căruia s-a strigat moartea ei. Nu mai este ascultat intelectualul pentru că nu are nici o putere, nu dă nimic, nu produce bunuri pentru stomac. Politicianul, chiar dacă e suspectat de corupție, este mai respectat, pentru că el are putere.

Între angoasele ardelenilor, sula din coastele lor, este mereu dl. Iliescu. Nu a fost votat în Transilvania nici în 1992, nici în 1996, sondajele arată că nici acum. Și totuși continuă să fie cu noi, pentru noi, pentru binele nostru – așa zice. Zice, dar este despărțit în mod fundamental de noi prin percepția asupra proprietății. A avea pămîntul lui, casa lui, biserica lui este valoarea supremă a ardeleanului. Învățătura, proprietatea și dialogul (poate în primul rînd cel confesional) cu Occidentul l-au salvat în istorie. Acestea au dus și la un grad mai mare de intelectualitate a păturii mijlocii ardelene. Ceea ce și-ar dori ardeleanul nu e mare lucru: legi bune, care să-i permită să se dezvolte după puterile lui, să nu fie subjugat cu biruri care nu se știe în ce loc sau ce mîini ajung, buna funcționare a instituțiilor, eliminarea mitei și a traficului de influență din viața public㠖 deși se descurcă destul de bine și așa, numai că de multe ori trebuie mers pînă la București și acolo trebuie să schimbi mărcile în dolari. Cu noua putere care se anunță se pare că aceste deziderate nu se vor împlini. Poate sînt atît de înrădăcinate în funcționarea politică și a instituțiilor încît e necesară o reformă a statului. România de astăzi, și Ardealul cu atît mai mult, mi se pare a semăna cu Itaca dominată de pețitori care trîndăveau întrecîndu-se în a cere mîna Penelopei. Cine poate fi acel Ulise care să se întoarcă din călătorie și să instaureze ordinea? Bineînțeles nu ordinea dictaturii, ci a normalității democratice …

P.S. Sondaje de ultimă oră prevăd posibilitatea ca în turul doi al alegerilor prezidențiale să se întîlnească Ion Iliescu și C. Vadim Tudor. Ce să se facă, atunci, cel care nu-l vrea – nici pe unul, nici pe celălalt. Apreciez că în Transilvania peste 60% dintre alegători simt acest blocaj: șansele candidatului pe care îl votează sînt anulate de voturile celorlalte regiuni, iar în turul doi, practic, nu mai aleg. Ceea ce mă face să cred, gîndindu-mă și la sistemul american – deși acolo e federație –, că ar mai trebui umblat la legea electorală.

În ultimă instanță, dacă eu nu-l doresc președinte pe nici unul dintre cei doi candidați amintiți, nu-mi rămîne decît boicotul. Unul exprimat public, lucid, și nu din indiferență.

2000.11.11.

articolul în format *.pdf

HADHÁZY Zsuzsa
A fi sau a merge
Nu înțeleg de ce, în timpul alegerilor, cîinele meu – deși bine dresat – nu voia deloc să mă asculte. E clar că nu a înțeles ce i-am explicat referitor la libertate și că a ținut neapărat să acționeze exclusiv potrivit dorințelor și exigențelor lui. Stătea pe loc, se uita la mine, se uita la ușă, pe care a și zgîriat-o – din păcate pentru vopsea – apoi se ridica în patru picioare, mîrîia, chelălăia, într-un cuvînt: făcea totul ca să nu mă pot concentra pe întrebarea de o zguduitoare profunzime: a merge, sau a nu merge? El știa exact ce vrea: voia pur și simplu să meargă, să alerge, să mă tragă, să mă tîrască de la colț pînă la piață, de la piață pînă la centrul de recoltare a sîngelui, de la centru pînă la poliție. Degeaba i-am explicat că acum mulțimea nu vrea să mearg㠖 e timp cețos, ploios – preferă să bată pasul pe loc. Totdeauna m-am străduit să par optimistă, chiar și atunci cînd nu era în mine nici urmă de optimism, și de aceea am spus că cei mai mulți vor să bată pasul pe loc, deși adevărul e că vor să meargă de-a îndărătelea, fiindcă au mintea mai scurtă decît cîinele meu, care niciodată nu se întoarce de bunăvoie acolo unde a fost lovit. Așa că i-am spus să mai tropotească puțin, dacă trebuie neapărat, dar ar fi mai bine dacă m-ar lăsa să aprofundez întrebarea referitoare la a fi, sau a nu fi… vreau să spun: a merge, sau a nu merge. Căci, la urma urmelor, în secolul XX libertatea înseamnă și, sau numai, compromis: dau ca să-mi dai, fac ca să faci, fac ca să-mi dai, dau ca să faci. Ceea ce pe limba cîinelui meu înseamnă: așteaptă pînă termin ce am de făcut, și atunci te duc la plimbare și vei fi liber. În anumite limite și pentru cîtva timp.

Maxima de mai sus am tradus-o din limba franceză, dar cîinele meu – după cum am mai spus – nu a învățat ce înseamnă adevărata libertate, așa încît, dacă i-aș fi spus citatul în limba franceză nu m-ar fi înțeles, fiindc㠖 datorită unei greșeli de educație – el ține morțiș la limba lui maternă și cu toate că înțelege comenzile mai simple (Du-te! Stai! Taci!) și în limba vecinilor, pe cele mai complicate (Așteaptă puțin, mîncarea e prea fierbinte! Acum nu ieșim, că lumea petrece prea zgomotos! Nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi și gunoaie!) nu le înțelege decît în limba maternă. Firește, după cum am mai spus, asta e vina mea. Probabil că nu i-am explicat bine că trăim într-o lume multiculturală, că fără multiculturalitate nu va exista cu adevărat cîine multicultural, că nu va exista nici un fel de cîine și că multiculturalitatea nu înseamnă să se lase mușcat de cel care nu îi spune în limba lui maternă c㠄nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi, gunoaie și duhori”, ci că el nu va mușca (nici) pe cel care îi spune în altă limbă: „nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi, gunoaie și duhori”.
Mai mult: cîinele meu multicultural știe să latre nu numai în limba lui maternă, ci și în cea a vecinului.

Cînd nicicum nu am reușit să răspund la întrebarea: a merge sau a nu merge, am hotărît să îndeplinesc (măcar) dorința de libertate a cîinelui meu și să-l scot la plimbare. Desigur, în lesă, fiindcă au trecut frumoasele vremuri în care mai avea văzul bun, auzul bun și mirosul bun! Atunci pleca și singur la plimbare, dar de cînd și-a pierdut capacitatea de orientare, nici pînă la colț nu merge decît în lesă și degeaba e larg deschisă poarta, fără stăpîn nu face nici un pas.

Nu vede, nu aude bine și nici mirosul nu mai e ca pe vremuri. E de mirare că numai în lesă știe să se plimbe, că miroase cu tot mai multă grijă fiecare stîlp, că tresare și cînd e mîngîiat, de teamă că mîna îl va lovi, că nu își ascultă decît stăpînul, care îl hrănește, îl duce din cînd în cînd la plimbare și știe să fluiere în așa fel, încît sunetul pătrunde și prin peretele surzeniei lui?

Așadar, în loc să meditez la masa de scris asupra problemei de conștiință de o seriozitate ridicol㠖 căci a fi sau a nu fi este singura problemă serioas㠖 (dar atunci ce se va întîmpla cu cîinele meu?!) am plecat cu el la plimbare. În definitiv, e și el om și merită să-i acord uneori libertate. (Deși pe drumurile astea „anevoioase” gîndurile mele sînt sub control sever, pentru că un fel de idee fixă îmi sugerează că e mai bine să umblu cu ochii în pămînt, decît să admir cerul, fiindcă astfel omul evită să-și frîngă gîtul.)

Deși au fost cam multe opriri – aici un stîlp sfințit și așteptînd să fie sfințit, colo o pungă de hîrtie, dincolo un os aruncat, sau o coajă de banană, o cutie de plastic, un cartof putred și ocolurile corespunzătoare acestora – am ajuns destul de repede la prietenul nostru. El stă ziua întreagă ghemuit lîngă gardul unei curți înguste și abia așteaptă să treacă cineva pe acolo ca să-l latre, căci așa se cade în lumea cîinilor. Dacă trec singură pe acolo, se uită în jur, adulmecă, numai că nu întreabă: unde ți-e prietenul? Dacă sînt cu cîinele, mîrîie îndîrjiți unul către celălalt. Dacă nu e lîngă gard cînd trecem pe acolo, al meu stă nemișcat minute întregi, adulmecă și, la fel, numai că nu întreabă: unde ești amice? Dacă celălalt apare, încep amîndoi să latre furioși. Degeaba, sînt prieteni buni. Nici de lătrat nu pot unul fără altul.

În sfîrșit, am ajuns pînă la gard, dar prietenul nostru nu era acolo. După cum am spus, vremea era ploioasă. Mulți stăteau pe loc, neștiind ce să facă: să meargă, să nu meargă? Pe Nero degeaba l-am chemat. A decis să se retragă în culcușul lui. Iar noi am plecat acasă. Pe urmă ne-am uitat unul la altul și mi-am dat seama că înțelege. El înțelege.

Eu, nu.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.12.27.

articolul în format *.pdf