@
PROVINCIA - noiembrie 2000 - anul I, numarul 7
Ide az jön a cikk! Max. 10.000 karakter!


2000.11.11.

articolul în format *.pdf

HAJDÚ Farkas-Zoltán
Înmormîntare la Sibiu
În această scriere va fi vorba despre socrul meu „vitreg”, al doilea soț al soacrei mele, omul pe care și azi îl iubesc din toată inima.

A fost marea dragoste a soacrei mele pe vremea cînd era o tînără fată. El era atunci bărbat în toată firea, cu 15 ani buni mai în vîrstă decît ea. Fiu al „cofetarului turc” din Sibiu, după întoarcerea sa din război a condus cele mai renumite cofetării din oraș. Tatăl lui a fost albanez din Pristina.
(În haosul de la sfîrșitul primului război mondial, acești albanezi s-au refugiat în Vechiul Regat.)
„
Bătrînul” și-a găsit căpătîi în Rîmnicu Vîlcea, dar nu pentru mult timp, fiind că s-a îndrăgostit de o tînără unguroaică din Aiud, care i-a dăruit un fiu și i-a cerut să se mute în Transilvania.

Astfel, tinerii s-au cunoscut la Sibiu. Socrul meu „vitreg,” născut din tată albanez și mamă unguroaică, de religie musulmană, și soacra mea, sosită cu familia ei în calitate de „coloniști” din Bucovina, româncă de religie ortodoxă.

Dragostea lor a fost fierbinte, dar platonic㠖 dacă ar fi să dăm crezare poveștilor lor sfioase, împănate cu avertismente, evitînd erotismul, cu ochii plecați pudic în jos. Și, firește, fără speranțe, fiindcă tatăl ei, înclinat spre consumul fără măsură de băuturi, nici beat nu și-ar fi măritat singura fată, lumina ochilor lui, cu un „păgîn”. Chiar dacă acesta se afla mult deasupra lui pe scara socială a regimului comunist recent instaurat.

Au rămas, așadar, scrisorile de dragoste, buchete splendide de flori expediate anonim și cutiile luxoase cu dulciuri alese – al căror expeditor era cunoscut de toată lumea – și suspinele resemnării.

Apoi – cum se întîmplă de obicei – legătura tot mai înfocată a tinerilor s-a rupt. Soacra mea s-a măritat cu un sas get-beget din Sibiu, cu socrul meu „adevărat,” și și-a însușit nu numai numele lui german, ci și ordinea de valori și modul de viață al mamei lui.
(În timpul celui de-al doilea război mondial, asemenea majorității tinerilor sași, și tatăl socrului meu a fost membru al
Waffen SS. Acești tineri, dacă nu și-au lăsat dinții la Stalingrad, la sfîrșitul războiului au rămas în Germania, pentru a evita prizonieratul, deportarea.)

Căsătoria mixtă a tinerilor noștri s-a caracterizat din prima clipă prin conflicte. Pe la mijlocul anilor ’50, pentru o tînără româncă nu era deloc avantajos – din punctul de vedere al carierei – să se mărite cu un „neamț”, al cărui tată era ținut în evidență de către autorități ca trădător fascist.
(La Sibiu, pe vremea aceea, sașii deposedați de drepturile cetățenești, considerați drept pradă liberă, continuau să reprezinte civilizația, cultura, scara de valori burgheză și „intrarea în familia lor” însemna un salt mare în ierarhia social㠄neoficială.”)

Pentru socrul meu era însă de neimaginat ca, la îndemnul soției și al soacrei, degenerat cu timpul în șantaj, să-și plece capul în fața „noilor stăpîni”, a conducătorilor comuniști semianalfabeți, care se instalau la Sibiu și împărțeau posturile, averea și vilele părăsite ale sașilor. Soția mea avea patru ani cînd părinții au divorțat. Socrul meu s-a stabilit în capital㠖 în străinătate, așa-zicînd – într-un mediu total străin pentru el.
(În acei ani Bucureștiul prezenta un mare avantaj: aproape nimeni nu știa „ce hram poart㔠sașii din Transilvania.)

Acolo în cele din urm㠄s-a aranjat” – cum ar zice bucureștenii – dar din Günther, greu de pronunțat pentru români, s-a transformat în Puiu.

Între timp și socrul meu „vitreg” s-a căsătorit cu o tînără cam zburdalnică, originară din Pristina, fiica „cofetarului turc” din Klausenburg – Cluj – Kolozsvár.
(În acele vremuri de pace – numite cam exagerat așa – în fiecare oraș mai mare din Transilvania era cîte un „cofetar turc”, spre bucuria copiilor. I-am cunoscut aproape pe toți, așa încît pot să afirm liniștit: erau fără excepție albanezi din Pristina. Și musulmani, care țineau cu strictețe legăturile între ei. Transilvănenii sînt înțelepți, uituci, deci iartă ușor, probabil pentru religia lor, dar și pentru nuga lor faină i-au numit „nenea turc”.)

Au avut doi copii, un băiat și o fată. Ambii musulmani, cu frumoase nume turcești.

Dar, într-un fel, nici această căsătorie nu a funcționat. Tînărul tată și-a luat catrafusele și s-a mutat cu copiii în paradisul Ada Kaleh, pentru a se cununa mai apoi, după ceremonialul musulman, cu mireasa lui, turcoaică din localitate.
Acestei noi fericiri i-a pus capăt un notoriu acord româno-iugoslav. Hidrocentrala care urma să se construiască la Porțile de Fier a șters de pe fața pămîntului nu numai insula „omului de aur”, ci împreună cu ea s-a scufundat repede și pacea noii familii.
(Populația paradisului de odinioară a fost pusă în fața unei stricte alternative: să se mute fie în România, fie în Turcia. Majoritatea locuitorilor insulei Ada Kaleh – din motive lesne de înțeles – au ales cea de-a doua soluție.)

În Istanbul socrul meu „vitreg” nu s-a simțit bine. Rudele de acolo ale soției sale nu au fost deloc dispuse să-l accepte pe străinul cu mentalitate „europeană”, care nu cunoștea limba lor. În scurt timp a rămas singur cu cei doi copii mici.
A fost rînd pe rînd lustragiu, vînzător de înghețată, de ziare și portar în uniformă ridicolă, făcînd plecăciuni în fața hotelurilor de lux.
(Deus ex machina.)

Într-o bună zi s-a bucurat atît de mult de bacșișul princiar primit de la niște oaspeți care au coborît dintr-o limuzină uriașă, încît în loc de obișnuitul „tesekür ederîm” a spus din greșeal㠄mulțumesc”. Greșeala de limbă a atenționat grupul. A ieșit la iveală că și ei proveneau din România. Familia Banat avea o fabrică prosperă de perii de dinți din material plastic, în Istanbulul care totdeauna a primit în stil mare pe străinii bogați.

La uzina „Banat” socrul meu a primit un loc de muncă mai cumsecade și a fost întîmpinat de oameni care îi respectau priceperea și afecțiunea pe care o manifesta față de toată lumea. Încetul cu încetul condițiile de viață ale familiei s-au îmbunătățit. Copiii au primit haine noi și au fost înscriși la o școală mai bună. Familia a închiriat o locuință frumoasă în Sisli, în inima orașului.
(În mod ciudat, toți emigranții – indiferent în care loc din Europa i-ar arunca soarta – trebuie să tragă trei ani grei între străini pînă cînd pot „să dea cu piciorul în minge”. Nemții numesc această perioad㠄Hundejahre”, „ani cîinoși”. Dacă respectivul suportă acești ani fără ca nostalgia și singurătatea să-l facă alcoolic sau nebun, se deschid și în fața lui porțile posibilităților, limitate etnic. Firește, numai în ceea ce privește creșterea economică (poate să-și cumpere casă, mașină, să călătorească). Situația lui socială rămîne însă neschimbată: va ține pînă la sfîrșitul vieții de casta „străinilor”. Chiar dacă, pentru a-și demonstra „europenitatea”, se ia la întrecere cu extremiștii de dreapta în ce privește ura față de cei de altă culoare sau musulmani, evrei, homosexuali etc.)

În fine, s-a putut împlini și vechiul vis al socrului meu „vitreg”: și-a adus lîngă el mama care trăia în singurătate la Aiud. Firește, nici asta nu a mers simplu. Femeia, de acum în vîrstă și foarte mîndră, a declarat că se va muta între „necredincioși” numai dacă și aceștia îi vor da pensia. La sfîrșitul fiecărei luni, fiul îi expedia prin poșta de la celălalt capăt al străzii suma modestă, legîndu-i de suflet poștașului să nu trădeze cumva secretul și de fiecare dată să o salute pe „yaslî hanîm” spunîndu-i: „au sosit bani din România”.

Călătoriile în România s-au înmulțit, vara se duceau acasă, la Cluj, la Aiud, la Sibiu.

Cu ocazia unei asemenea vizite s-au reîntîlnit. Socrul meu „vitreg” cu soacra mea. În gara din Sibiu.
(După descrierea acestor aventuri, cu chiu cu vai, dar cu mare dragoste, cititorul meu degeaba m-ar ruga să analizez ce s-a întîmplat în acel „moment fatal” în sufletul celor doi eroi ai mei. Așa ceva ar depăși hotarele talentului meu psiho-estetic(?!), iar ca „etern minoritar” pînă și pomenirea cuvîntului „hotar” îmi face rău. Îl rog deci pe cititor să-mi avanseze destulă încredere și să accepte că cei doi s-au îndrăgostit din nou.)

În scurt timp soacra mea ne-a comunicat că se mută la Istanbul. A împachetat cîteva geamantane și a plecat. În nemărginita depărtare. Eram la începutul anilor ’80, atunci s-a născut fiica mea, Kinga.
(În aceast㠄epocă-nihil” ne-am despărțit cu emoție și de Ara Kovács, Bréda și cine mai știe de cîți alții, în gările din Oradea, Cluj, Tîrgu Mureș, Sfîntu Gheorghe, Miercurea Ciuc. Am murmurat de fiecare dată obligatoriul mesaj pentru liberare:„voi nu sînteți eroii și martirii noștri ați rezistat aici pînă cînd s-a putut dar acum nu se mai poate ergo nu aveți ce face și plecați la Budapesta.”)


Viața la Constantinopol a îndrăgostiților proaspăt căsătoriți a început cu un mic cutremur social. Bătrînul proprietar al uzinei Banat, aflînd că cel mai bun lucrător al lui a luat de soție o „ghiaur㔠a declarat în public: „dacă un cocoș bătrîn mai are chef să cînte cucurigu, e mai bine să-și caute găină în propria lui ogradă.” Asta fie că a fost de neînțeles, sau prea mult pentru socrul meu (am menționat deja că mama lui era unguroaică din Aiud), cert este că și-a dat demisia imediat.
Au urmat ani pașnici. „În secret” (despre noțiunea de secret în Balcani s-ar putea scrie volume întregi) bătrînul mai mergea la uzina Banat ca să pornească din nou, pe bani buni, cîte o bandă rulantă. Soacra mea s-a încadrat uluitor de rapid în vîrtejul metropolei bizantino-turco-balcanice; făcea coafuri celor mai bogate femei din Istanbul – turcoaice, evreice, grecoaice – pe care le impresiona „europeana” care știa să ciripească în limba germană.

În ’87 am sosit și noi – în exilul mai scurt decît al lui Mikes, de fapt un intermezzo. După cîteva săptămîni „obligatorii” de suspine pe malul Bosforului, am primit dreptul de rezidență de la Köln. Pentru ca pe pămîntul ploios și rece al Germaniei să putem suspina în continuare.
(Pe vremea aceea Istanbulul a oferit o patrie „intermediar㔠unui mare număr de refugiați din Transilvania. Turcii îi iubesc pe maghiari. Ei i-au oferit azil politic și unui prieten al meu „fugit” din Kászon. L-au plasat într-o tabără de refugiați a organizației
Amnesty International, după care gazdele i-au citit regulamentul în limba engleză, potrivit căruia urma să primească zilnic nu știu cîți dolari pentru întreținere, dar în nici un caz nu putea părăsi teritoriul taberei. La sfîrșit, directorul i-a spus prietenește că bani nu sînt, dar țara e mare, de lucru este destul, poate să meargă unde vrea… Dar asta e o altă poveste.)

La începutul anilor ’90 în Turcia a avut loc un nou tip de alegeri. Cel puțin pentru soacra mea, căreia în timpul lunilor fierbinți ale campaniei, în autobuz, pe străzi, în magazine, ochi negri plini de ură îi „cereau socoteal㔠pentru ochii albaștrii și cruciulița pe care o purta la gît.
(După acele alegeri partidul fundamentalist din Turcia a intrat în guvern. Unicul scop al acestuia a fost lichidarea măsurilor luate de Atatürk pentru apropierea Turciei de Europa, deci dictatura statului islamic, oprimarea femeilor, prigonirea intelectualilor independenți, introducerea cenzurii, asimilarea forțată a minorităților – la nevoie lichidarea lor fizică. Cred că acest instrumentar nu este total necunoscut cititorilor mei din România.)

Pe atunci erau deja proprietarii unui apartament frumos din Medjidijeköy, situat în centrul orașului. Vecinii din bloc cereau adeseori sfatul socrului meu în diverse probleme pe care le aveau, femeile alergau cu toate necazurile lor la soacra mea. La Seker Bajram îi copleșeau cu daruri și urări de bine. Socrul meu depășise binișor șaptezeci de ani și era obosit de atîtea lupte. Dar, mai ales, îl năpădeau tot mai adesea amintirile copilăriei petrecute la Rîmnicu Vîlcea: cum a fost cînd păzea caii pe roua răcoroasă de vară și cînd furau merele coapte ale vecinului, el și cu Bebe, cel mai bun prieten al lui.
– Hai să mergem acasă, drag㠖 o ruga cu glasul lui domol pe soacra mea, care era în dispoziții tot mai sumbre.
– Dar unde? Unde era căminul lor comun? La Sibiu, în Bucovina, eventual la Cluj?

În cele din urmă soacra mea s-a lăsat convinsă de frumosul vis al senectuții. Nu s-au întors în Transilvania iubită, ci în patria merelor coapte, a dimineților blînde, în Rîmnicu Vîlcea. Unde Bebe îi aștepta cu nerăbdare.
(Asemenea milioanelor de emigranți ca și mine, care de secole, de decenii poartă în suflet dorul, și eu visez de treisprezece ani Transilvania. Din prima clipă a emigrației. În inimă, în minte, am pregătit deja totul. Nu aș mai fi îndurerat nici dacă nu aș fi primit cu plăcere. „Was soll’s” – cu singurătatea de la nemți pot exista. Chiar și acasă.)
*
La aeroportul Otopeni ne-a întîmpinat o căldură toridă. Abia am coborît din avion și ne-a și izbit arșița insuportabilă, încărcată cu vapori de benzină, și zumzetul milioanelor de muște. În așteptarea bagajelor, soția mea s-a dus la W.C.-ul, de unde s-a întors imediat, uluită; W.C.-ul pentru bărbați, potrivit unui afiș lipit pe ușă, era „defect” și în consecință, firește, ambele sexe foloseau W.C.-ul pentru femei.

În hol am fost așteptați de doi băieți foarte tineri, în cămașă albă, cu părul tăiat scurt. Cu o amabilitate acordată, aproape nerăbdători, ne-au poftit într-un BMW alb, surprinzător de curat față de mediul înconjurător și am pornit cu viteză amețitoare spre străzile Bucureștiului. A rămas pînă azi un secret pentru mine cum am reușit să ieșim din capitală. Goan㠖 oprire brusc㠖 întrebări nervoase – înjurături sîsîite printre dinți – din nou goană. Cam aceasta a fost ritmul.
Șoseaua largă spre Oltenia, betonată, nu poate fi numită autostradă pentru singurul motiv că între benzile cu direcție opusă nu este gard. Am apreciat lățimea șoselei la cîte două benzi în ambele direcții. Lipsa elementelor care limitează libertatea celor ce gonesc permite șoferilor o adevărat㠄democrație de tip românesc”. Cu alte cuvinte, toată lumea conduce după bunul plac.

Dezordinea era perfectă, dar nu deranja pe nimeni, toți o considerau firească, ba aș putea spune că le plăcea haosul.

Lipit de banchetă, îmi era teamă ca nu cumva soției mele să i se facă rău din cauza vitezei amețitoare, cînd deodată șoferul nostru s-a angajat într-o depășire riscantă. Cîtva timp înaintaserăm paralel cu un monstru de transport-marfă, cu număr de înmatriculare turcesc. Tipul de la volan a observat, probabil, că ne grăbim, și a intrat în luptă, apăsînd pe accelerator. Urcam chiar atunci o colină pe drumul care descria o curbă mare, cînd din partea opusă au apărut în lumina amurgului reflectoarele unui camion uriaș. (A fost un tablou de film american ieftin: o masă neagră ostilă care se ridică de pe celălalt versant al colinei și se tot apropie cu reflectoarele orbitoare). Fără exagerare, eram în pericol de moarte. Cu toate acestea în mintea mea nu s-a desfășurat „filmul” vieții trăite – așa cum ar fi fost cazul; mă preocupa o întrebare nepotrivită cu situația în care ne aflam, și anume: oare cine îl va îngropa pe socrul meu „vitreg”, dacă noi ne lăsăm dinții pe aici?

În ultima clipă, stăpînii celor doi monștri au frînat, ca doi profesioniști ce erau, iar BMW-ul nostru s-a strecurat ca un șoarece alb, reușind manevra de depășire. Am scăpat cu viață.

Revenindu-și în fire, soția mea a întrebat cu sfială:
– Domnule, mai sînt cumva în țara asta și legi?
Plin de demnitate, șoferul nostru a răspuns prompt:
– Cum să nu fie, doamnă! În prezent la noi stăpînesc legile deșertului (de fapt ale junglei, dar atunci nu mai conta).
Intrarea în Rîmnicu Vîlcea a fost dificilă, căci la marginea orașului drumul este întretăiat de o cale ferată. Acarul urmărea la televizor transmisiunea meciului româno-german din campionatele europene și, pentru siguranță, a coborît bariera pe timpul unei reprize. Un șir lung de mașini aștepta s㠄treacă”. Resemnați, șoferii din România au deschis radioul, ori au coborît ca să meargă pînă la un tufiș. Doar cîțiva străini au claxonat nervoși. După vreo douăzeci de minute drumul a devenit liber și în scurt timp am sosit în fața blocului soacrei mele.

Am urcat la primul etaj. Eram timorat, nu atît din pricina doliului soacrei mele, ci mai curînd fiindcă auzisem deja că, potrivit obiceiului ortodox, sicriul a fost pus pe catafalc în antreu, neacoperit.

La intrare am fost întîmpinați de femei în haine negre cu șorțuri albe. Ne-au îmbrățișat, ne-au șoptit condoleanțe, ne-au bătut delicat pe umeri, apoi ne-au poftit să luăm loc. Pe coridor, printre coroane și buchete de flori, erau cîteva scaune și o masă încărcată cu prăjituri și țuică. Am ciocnit pentru odihna sufletului celui răposat și unii au aprins țigări. Ca și cum ar fi dorit să întîrzie prima noastră întîlnire cu socrul meu mort. Întrerupîndu-se unii pe alții, au început să ne povestească despre bunătatea și înțelepciunea lui, ne-au liniștit c㠄în împrejurările date” nu a suferit prea mult și că înainte de a muri preotul l-a dezlegat de păcate. Mai apoi s-a trecut la problemele politice, la conducătorii de la București, care „au reinstaurat stăpînirea fanariotă”, exploatează poporul și distrug țara. Despre soți s-a vorbit numai întîmplător: după un meci de fotbal toți bărbații sînt beți – spuneau femeile cu resemnare.

În scurt timp a apărut și soacra mea, ocupată cu pregătirea cinei festive, împreună cu fiica din Istanbul a socrului meu. Am pășit împreună spre catafalcul din antreu, care era atît de mic, încît ne-am putut apropia doar mergînd lateral. La căpătîiul mortului au agățat pe perete o icoană, sub care pîlpîia o lumînare subțire, galbenă. În penumbră zăcea trupul fără viață și în spațiul vid, cu miros de tămîie, numai flacăra șovăitoare a lumînării care se topea încet semnala trecerea timpului. De afară se auzeau șoaptele femeilor venite la priveghi.

Mai tîrziu a sosit cu mama ei o fetiță cu codițe castanii. Au ridicat copilul în brațe, ca să vadă mai bine mortul, după care, ronțăind prăjituri, s-au așezat între femeile care stăteau de veghe… Am adormit legănat în somn de flecăreala lor estompată.

A doua zi dimineață m-a sculat din pat Bebe, spunînd că are ceva urgent de discutat cu mine. Spre uimirea mea, purta o cămașă albă cu mîneci scurte, muiată de transpirație, și pantaloni de culoare deschisă. Fața lui suptă, cu un contur latin, era îngîndurată și fruntea mărginită de sprîncene negre, în contrast cu părul alb rărit, era încrețită. Avem o problem㠖 mi-a spus el – fiindcă fiica socrului meu aduce un „hadji” de la București, ca să-l înmormîntăm după ritul musulman. Asta nu ar fi o problemă, în Sibiu nu ne cunoaște nimeni, iar din partea lui și hadji poate să cînte ce vrea. Dar a auzit că prietenul lui va fi dezbrăcat în pielea goală, i se va introduce o țeavă groasă în gură și în partea de jos, după care îi vor spăla brutal măruntaiele. Nu putem permite o asemenea barbarie, aici, în Europa – a declarat Bebe furios. M-a rugat ca, în calitatea singurului bărbat prezent din familie, să vorbesc cu „ăia”, pentru ca în mod excepțional să renunțe la această atrocitate. Dacă e nevoie de bani, el suportă personal bacșișul…

În arșița amiezii am pornit la drum, ca să ne îngropăm mortul lîngă tatăl lui, în cimitirul de la Sibiu.

Prin trecătoarea Turnu Roșu am putut înainta numai la pas. Drumul îngust, care șerpuia printre munți înalți, era înțesat de camioane care înaintau spre nord, de căruțe cu cai, bicicliști și pietoni.

Ținta noastră, cimitirul cu impozanta poartă barocă se află la marginea orașului, în vecinătatea locului preferat de sași pentru excursii, Junger Wald. Aleea principală era mărginită cîndva de tei cu umbră răcoroasă. Din „vechea fal㔠au mai rămas drept mărturie doar cîteva cioturi…

Și aici căldura e înăbușitoare. Cimitirul e liniștit. (Ori de cîte ori intru într-un cimitir, mă cuprinde sentimentul neființei, al aneantizării, al nimicniciei.) Dintre blocurile de marmură ale mormintelor închise cu plăci de beton se întrezărește din cînd în cînd chipul tremurător al unui sas bătrîn, venit acasă din „țaramamă”, strîngînd în mînă un buchet de flori ofilite.

La o aruncătură de piatră de la intrare stau față în față două clădiri clasiciste, cu pereții coșcoviți. Cea din stînga trebuie să fi fost cîndva capela mortuară evanghelică. În fața ei, oameni în haine de doliu. Într-acolo ne-am îndreptat și noi cu camionul care transporta sicriul.

Pe platforma din fața clădirii transformate mai nou în capelă ortodoxă erau deja patru-cinci sicrie în așteptarea ultimului omagiu. Părea imposibilă pregătirea pentru odihna veșnică a unui musulman, după propriul lui ritual.

În biroul de la intrarea în cimitir o tînără femeie gravidă ne spusese nervoasă că nu își aduce aminte de nici o înțelegere telefonică prealabilă.

Stăteam stînjeniți în lumina soarelui torid. Șoferul „carului mortuar” uzat se uita nerăbdător la ceas și era evident că ar vrea să dispară cît mai curînd: trebuie să încarce niște pătuțuri de copii la unul dintre atelierele de tîmplărie privatizate – ne-a explicat el – și dacă se întoarce fără încărcătură, șeful îi taie capul.
În scurt timp a apărut un hadji, zvelt, cu înfățișare de inspector bancar: a scos din geanta diplomat prăfuită un turban alb cu panglică verde și cu o voce gravă ne-a întrebat unde poate să spele mortul. În clipa următoare, în fața rudelor care se topeau de căldură în hainele de doliu închise pînă la gît a apărut o figură ciudată. Purta pantaloni militari bufanți, maiou gri și teniși scîlciați. În primul moment am crezut că e gropar ajutător. S-a prezentat, spunîndu-ne să ne liniștim, el știe despre ce e vorba și lucrurile se vor rezolva. Să nu ne pese de pălăvrăgeala celor de la birou, fiindcă aici el e șeful, ceea ce oricare mort poate să dovedească. Singurul necaz este – a spus el scărpinîndu-și barbia neras㠖 că problema noastră e cu totul specială și că, ajutîndu-ne, își asumă un mare risc…

A înfundat în buzunarul pantalonilor cîteva bancnote șifonate de zece mii și ne-a făcut semn să ne mutăm în clădirea de vizavi. În locul din fața clădirii ne-am văzut siliți să depunem sicriul, fiindcă ușa de stejar era bătută în cuie. Șeful a deschis-o cu o rangă de fier și ne-a făcut semn că putem aduce mortul. Pe coridor, împreună cu tatăl și fratele meu am balansat sicriul printre cruci de lemn, saci cu var și urne de marmură sparte.

Am intrat într-o sală ciudată, mare cît o stînă. Pe dușumea, cîndva demult, probabil că s-a răsfirat rumeguș. În mijlocul camerei mortuare aproape goale erau două mese de ciment gri cu ghizd. Cîndva au fost ale evreilor – ne-a explicat șeful – dar ei au murit de mult și nu vom fi reclamați.
Și-a luat rămas bun, spunînd să ne apucăm imediat „de treabă”, fiindcă niciodată nu se știe…

În secret am sperat că un hajdi venit din capitală va protesta împotriva condițiilor neobișnuite – ca să zic așa –, dar m-am înșelat. Și-a agățat turbanul și roba neagră de un cîrlig din perete, și-a suflecat cu mișcări experimentale cracul pantalonilor, după care m-a trimis după apă proaspătă. Nu s-a scandalizat nici pe motivul că printre noi nu era nici un bărbat de religie musulmană. M-a întrebat dacă sînt dispus să-i fiu de ajutor, după care i-a expediat afară pe ceilalți.

Așteptam cu inima strînsă dispozițiile lui.

S-a pus pe treabă, murmurînd o rugăciune în limba arabă. A așezat pe zona inghinală a cadavrului dezvelit o pînză albă, după care, cu mișcări delicate dar ferme, a început să spele trupul cu un burete săpunit. Eu trebuia să torn apă pe mîinile lui, avînd grijă ca picăturile să nu se scurgă pe părțile deja spălate ale trupului.

Comenzile lui erau scurte și precise. Cu o sobrietate firească îmi explica uneori de ce face cutare sau cutare lucru. În scurt timp am avut sentimentul că facem ceva important și oportun. Ritualul străin părea tot mai firesc și nu mai eram tensionat, ca la început.

Hajdi a așezat pe pieptul mortului o hîrtiuță cu un citat din Coran, după care a scos din geantă giulgiul mortuar lung de șase metri, în care am înfășurat rămășițele pămîntești ale socrului meu „vitreg”, pregătite pentru odihna veșnică. Înainte de a-i fi acoperit capul, maestrul meu i-a mîngîiat fața palidă și m-a întrebat dacă văd că acum s-a liniștit. Zîmbește. În memorie păstrez acest ultim chip al socrului meu, cu ochii închiși, zîmbitor.

La căpătîiul mortului așezat pe platforma din față, hajdi a rostit o rugăciune în limba arabă, apoi în limba română, ca să înțelegem cu toții, a cerut iertare în numele răposatului tuturor celor pe care i-a supărat cumva în viața lui pămîntească. Femeile au izbucnit în plîns, iar bărbații își frecau ochii ațintiți spre pămînt.

Groparii dezbrăcați pînă la brîu, sprijiniți de coada lopeților așteptau la mormînt. Din cînd în cînd izbucneau în rîs, la auzul cîntărilor care semănau cu un vaier prelung. Unul dintre ei a intrat în tufele din apropiere și a urinat zgomotos. Așa s-a spulberat fiorul morții pentru participanții la acea înmormîntare de la Sibiu.
La poarta cimitirului l-am zărit pe tatăl meu. Era tulburat și nemulțumit. M-am apropiat de el și l-am întrebat ce îl supără. Mi-a aruncat o privire plină de reproș: – Ce aveți de gînd cu pomana, fiule? Socrul tău, cuscrul meu, nu merită acest ultim omagiu?

Așa încît, înmormîntarea de la Sibiu s-a încheiat cu o pomană catolică, la prima vedere străină pentru majoritatea celor îndoliați. La restaurantul Junger Wald, în compania ciorbelor și șnițelelor savuroase am golit pahare cu Riesling de Tîrnave. Pentru odihna veșnică a celui plecat dintre noi.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.12.27.

articolul în format *.pdf