Vintilă MIHĂILESCU
Spiritul Vecinătății
„Singurele forme de grupuri locale din Europa, relativ pure și menținîndu-se vii pînă în timpurile moderne, care nu au fost niciodată feudalizate și au interacționat cu statul modern avînd vechea lor forță sînt, după știința noastră, Vecinătățile* săsești din Transilvania” (Schubert, 1980).

Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că pînă la primul meu teren într-un sat ardelenesc nici nu auzisem măcar de existența acestor Vecinătăți și, bineînțeles, nu puteam bănui importanța acestei vechi instituții. Nu aș menționa aici ignoranța mea dacă ea nu ar fi una simptomatică: Vecinătățile sînt într-adevăr necunoscute și/sau neglijate în literatura română de specialitate. Cu excepția unor Stahl, Herseni sau Mușlea, care au lăsat în urma lor cîte un articol pe această temă, aproape nimeni nu s-a interesat de această formă majoră de organizare socială. De origine săsească, ea era problema sașilor – care au și studiat-o relativ intensiv, dar mai ales ca fapt de istorie socială și, în mare măsură, identitară.

Simptomatic este astfel și faptul că fiecare comunitate științifică și-a studiat (atît cît și-a studiat) propriile Vecinătăți: germanii pe cele săsești, românii pe cele românești, maghiarii pe cele ungurești, de cele țigănești – mai rare, ce-i drept – neocupînduse, bineînțeles, nimeni. Ori, acest „izolaționism” nu poate fi decît păgubos în măsura în care problema esențială pe care o ridică Vecinătatea este aceea a extraordinarei sale viabilități (și variabilități) în timp și spațiu, avînd deci ca sistem de referință întreaga societate transilvană de-a lungul istoriei sale și nu una sau alta dintre componentele sale etnice privite izolat.

Vecinătatea apare astfel ca o instituție crucială a societății transilvane în ansamblul său și, în ciuda dezinteresului relativ al cercetătorilor (cu excepția, relativă și ea, a celor germani), cred că aceasta nu poate fi înțeleasă corect fără studiul aprofundat, istoric și sociologic, al formei de organizare comunitară numită de sași Nachbarschaft. Mai mult decît atît, se poate spune chiar că, o dată cu migrațiile păstorilor ardeleni, ceva din spiritul Vecinătății a „roit” în întreaga țară, importanța studiului acesteia devenind astfel națională și nu doar regională.

În ce constă însă această importanță deosebită a Vecinătății?

De la rudenie la teritoriu
„Istoria ideilor politice începe, de fapt, cu ideea că rudenia de sînge este singura bază posibilă a unei comunități de funcții politice și nici una dintre acele răsturnări de sentimente pe care le numim pompos revoluții nu a fost atît de surprinzătoare și de completă precum schimbarea intervenită atunci cînd alt principiu, precum cel al contiguității locale, a fost stabilit pentru prima dată ca bază a unei acțiuni politice comune” – scria în 1861 Sumner Maine, unul dintre părinții fondatori ai antropologiei. În viziunea evoluționistă a vremii, trecerea de la rudenie la teritoriu, ca principii de organizare socială, constituia una dintre cele mai importante linii de demarcație în istoria omenirii. Criticile ulterioare aduse, în general, teoriilor modernizării au relativizat și nuanțat mult acest gen de dihotomii. „Rudenia” și „teritoriul” s-au dovedit a nu fi nici forme reciproc exclusive și nici „etape” în evoluția lineară a umanității, ceea ce nu a redus însă importanța diferenței dintre ele în calitatea lor de principii de organizare socială. Ori, din acest punct de vedere, Vecinătatea se fundamentează în mod clar în criteriul teritorial (chiar dacă, în formele sale foarte vechi, este posibilă o combinare cu rudenia), în timp ce formele de organizare comunitară din întreaga zonă, de la mirul rusesc la zadruga sud-slavă și mai ales la obștea devălmașă românească și diferitele sale forme istorice, privilegiază în mod evident rudenia (chiar dacă aceasta este legată de proprietatea comună a unui teritoriu).

Faptul esențial, din acest punct de vedere, este astfel că Vecinătatea, după cum o arată și numele, este o asociere între vecini, după criteriul strict al contiguității spațiale: toți locuitorii majori ai unei străzi erau uniți și organizați într-o Vecinătate. Iar dacă strada era prea mare, ea se împărțea în mai multe Vecinătăți. Precedată de asociațiile de tineret, diferențiate pe sexe (Bruderschaft și Schwesterschaft), Vecinătatea reunea în mod obligatoriu, sub conducerea unui „tată de Vecinătate” ales democratic, pe toți tinerii din momentul căsătoriei lor sau al împlinirii vîrstei de 24 de ani, „viața în afara Vecinătății fiind de neconceput pentru un sas ce locuia la sat” (Schenk, 1995). Femeile aparțineau Vecinătății prin soții lor, Vecinătățile feminine fiind o variantă rară și, probabil, relativ tîrzie.

Acest criteriu teritorial va fi regăsit și în „vătășiile” sau „veciniile” românești, precum și în variantele maghiare ale Vecinătății pînă foarte de curînd. În prezent, după plecarea masivă a sașilor, cei rămași în sat se regrupează, de regulă, într-o singură Vecinătate, indiferent de distribuția lor spațială în localitate, criteriul devenind astfel etnic, ca și în cazul puținelor Vecinătăți țigănești existente. Românii și maghiarii au început să-și restructureze Vecinătățile, atunci cînd acestea mai există, după criterii elective: statut social, vechime în sat etc. Chiar și în aceste cazuri însă, la nivelul discursului se păstrează, de obicei, referința la proximitatea spațială.

Dar și contract
O româncă din Cristian îi aduce în dar vecinei sale săsoaice o poală de boboci de rață de abia ieșiți din găoace. V-am adus cîțiva boboci, eu am prea mulți – explică românca. Dar săsoaica refuză, politicos. Negocierea continuă o bună bucată de vreme, pînă cînd cele două femei se învoiesc ca săsoaica să-i plătească vecinei sale contravaloarea bobocilor. Românca pleacă, ușor nedumerită iar săsoaica îmi explică: Vă dați seama, dacă aș fi acceptat, cine știe ce mi-ar fi cerut altă dată și am fi dus-o așa, la nesfîrșit. Acum suntem chit!
Această scenă ilustrează clar pînă la caricatural diferența dintre ceea ce, pe urmele lui Marcel Mauss, se cheamă etica darului și cea a contractului. Ea exprimă, de asemenea, ceva din ceea ce am putea numi, pe urmele lui Max Weber de data aceasta, „spiritul Vecinătății”.

Desigur, explicația nu poate fi căutată doar în preeminența criteriului teritorial, deși așezarea solidarităților comunitare nu atît pe criterii de rudenie cît, pe această bază, a unor relații de vecinătate strict organizate, atît orizontal, între vecini, cît și vertical, cu biserica și administrația, poate fi considerată o premisă esențială.

Din punctul de vedere al funcțiilor pe care le are de îndeplinit, Vecinătatea se aseamănă, inevitabil, cu alte forme de organizare a societăților țărănești. Într-un document din 1844, găsit în satul Cristian, ea este prezentată ca o „împreunare a oamenilor celor de laolaltă (...) spre ajutorul cel dimpreună la întîmplarea lipselor (...) spre ajungerea nărăvirilor bune și paza păcii obșteasc㔠(cf. Alexandrescu, 1998). Concret, Vecinătatea reglementează astfel producția și consumul prin repartizarea sarcinilor și drepturilor în interiorul Vecinătății, veghează asupra bunurilor comunitare și stabilește normele de comportare. Nimic nou sau surprinzător deci. Important este mai degrabă modul în care aceste funcții sociale generale sînt realizate. Din acest punct de vedere, de o importanță crucială este așa numita „ladă de Vecinătate”, în care sunt păstrate statutele acesteia, evidența activităților precum și o contabilitate detaliată a veniturilor și cheltuielilor. Semnificația simbolică a lăzii este subliniată de faptul că deschiderea și închiderea ei se făcea doar în prezența ansamblului Vecinătății și marca începutul și sfîrșitul unui ciclu de activitate. Nimeni nu avea voie să întîrzie la deschiderea lăzii și nimeni nu avea voie să părăsească încăperea sau să fumeze în timp ce lada era deschisă. Ele sînt păstrate cu sfințenie și în prezent de ultimii reprezentanți ai comunității săsești.

Orice individ din comunitatea sătească știa cărei Vecinătăți îi va aparține și că va face parte din ea pe toată viața. O dată intrat în Vecinătate, știa de asemenea cu precizie care îi sunt drepturile și îndatoririle, acestea fiind precizate în scris prin statut. Putem presupune astfel că impactul unei „culturi scrise” la nivelul indivizilor era comparativ mai mare decît în cazurile celorlalte comunități sătești unde reglementările sociale țineau în mai mare măsură de mecanismele unei „culturi orale”. De asemenea, existența unor amenzi (Bussgeld) pentru orice încălcare a normelor comunitare, diferențiate în funcție de gravitatea acestora, constituie un soi de „contabilizare a moralei” care l-ar fi entuziasmat, probabil, pe Max Weber. Pe scurt, fără a intra aici în detalii și a încerca să stabilim vechimea acestor obiceiuri, ci doar faptul că ele constituie în mod evident o practică seculară, putem considera că avem de a face în acest caz cu o formă implicită de „contract”, reglementînd intrarea și apartenența la comunitatea Vecinătății, aceasta putînd fi considerată, la rîndul ei, ca o formă asociativă elementară.

Poate că această particularitate explică și surprinzătoarea vitalitate a Vecinătăților, continuitatea lor pînă în prezent fiind de fapt mai mult „nominală”.

Dincolo de o „structur㔠socială fixă, a cărei reproducere peste secole este discutabilă, s-ar afla deci mai degrabă o strategie asociativă care, beneficiind și de avantajele tradiției, se poate adapta noilor contexte și răspunde astfel unor nevoi sociale pe măsura conturării acestora. În prezent, cel puțin, Vecinătățile existente seamănă foarte puțin cu modelul pe care ni-l prezintă istoria lor socială.

A considera că avem de a face pur și simplu cu un fenomen firesc de disoluție nu ar explica însă faptul organizării de noi Vecinătăți după 1990. Diversitatea lor este de asemenea destul de mare, ea trebuind să fie înțeleasă în raport cu particularitățile comunității sătești în care funcționează. Afară de înmormîntare, care rămîne ultima „redut㔠a funcțiilor clasice ale Vecinătății, recompunerea identitară (etnică dar și socială) și, prin aceasta, redistribuirea puterii, pare a fi una din mizele centrale ale Vecinătăților actuale: „Comuna Cristian este într-un proces de stabilizare a unor principii românești pe baza a ceea ce a fost aici de la sași” – consideră un localnic vorbind despre noile Vecinătăți din această veche așezare săsească.

Pe scurt, putem considera că, prin natura lor, Vecinătățile reprezintă în prezent nu atît o structură socială care se perpetuează încă în mod miraculos, cît un model la îndemînă de organizare asociativă, utilizabil pentru diferite nevoi comunitare specifice. Și mai important însă este faptul că vechimea acestui model a generat o practică asociativă pe măsură și, în ultimă instanță, un „spirit asociativ” împărtășit în moduri și grade diferite de majoritatea populației transilvănene.

Frontieră și aculturație
Această practică socială preluată de la sași o dată cu preluarea organizării în Vecinătăți a lăsat urme în cele mai diverse domenii de existență. La limită, ea a influențat și modul de raportare la lumea de dincolo. Aici însă obstacolele erau mult mai puternice, dincolo de cele propriu-zis confesionale devenind evident și caracterul ireductibil al rudeniei în relația românilor cu moartea. „Vecinătatea îs obligați, bărbații de la Vecinătate îs obligați ca să-l ducă afară, că aicea, la sași, mai mult Vecinătatea te îngroapă, știi ? D-aia suntem înscriși în Vecinătate că Vecinătatea face totu’: îți face groapa, vine și ți-l aduce afară, ți-l închide, ți-l aduce afară din casă...” – explică o săsoaică. Pe de altă parte, la români „Vecinătatea ajută familia la înmormîntare” (cf. Deacu et al., 1998). Organizarea eficientă a Vecinătății este preluată de către români doar ca un „ajutor” al familiei în caz de moarte, fără a afecta însă cu nimic obligațiile acesteia. Ele continuă și după moarte, membrii familiei celui decedat putîndu-l visa pe acesta și avînd atunci obligația de a-i îndeplini nevoile prin noi pomeni: „se zice că sufletul ăla mai așteaptă ceva să-i dai” – explică o româncă. Dimpotrivă, la sași, a visa pe cineva care a murit înseamn㠄a visa urît”: „apăi atuncea... vai Doamne!... dacă mă trezesc... vai Doamne! Sînt în pat ? Ce-i cu mine? Imediat pun mîna și mă rog și mă liniștește Dumnezeu” – povestește, speriată, o săsoaică (idem).

Și totuși, ceva din „reținerea” protestantă în fața morții a trecut și la românii din Transilvania prin practicile îndelungate ale Vecinătății. Astfel, de pildă, în Oltenia, am văzut multe cazuri de „ungureni” care, dacă își visau morții, dădeau fuga la preot să le citească Sfîntu’ Maslu ca să-i elibereze, în timp ce această reacție ar fi fost de neimaginat la „pămînteni”. În general, imaginarul funerar era mult mai „luxuriant” în acest din urmă caz.

Este vorba, evident, de o mare frontieră culturală care nu poate să nu ne ducă cu gîndul la acea linie de demarcație trasată pe harta lui Huntington. Dacă privim însă cu atenție orchestrațiile diverse ale acestui model „unic” al Vecinătății, la români, maghiari, romi, dar chiar și la sașii confruntați cu aceste naționalități conlocuitoare, la jocul influențelor reciproce țesute în și prin practicile istorice ale Vecinătății, ceea ce constatăm este mai degrabă osmoză și creativitate decît „ciocnire”. Un lucru rămîne însă, și anume importanța aculturativă a Vecinătății în societatea transilvană. Din acest punct de vedere s-ar putea vorbi, cred, de un soi de „protestantism subliminal”, nu în sensul confesional al cuvîntului ci mai degrabă în acela al conotațiilor sale weberiene.

* Vom nota în continuare instituția Vecinătății (Nachbarschaft) cu majusculă, pentru a nu fi confundată cu faptul comun al relației dintre vecini.

Referințe bibliografice
ALEXANDRESCU
, Filip: Vecinătatea – elemente de istorie socială, în Observatorul Social, Caiete de teren, București, vol. IV, 1998, p. 5-15.
DEACU
, Valentina, STAN, Răzvan și TUDOR, Alina: Înmormîntarea între vecinătate și rudenie, în Observatorul Social, Caiete de teren, București vol. IV, 1998, p. 34-44.
SCHENK
, Annemie: Die Nachbarschaft bei den Siebenbürger Sachsen. Zum inhalt von Nachbarschaftladen, în Krupa András, Eperjessy Ernö, Barna Gábor (Redigiert von) Treffen von Kulturen – Konflikte von Kulturen, Békéscsaba/Budapest, 1995, p. 180-183.
SCHUBERT
, Hans-Achim: Nachbarschaft und Modernisierung. Eine historische Soziologie traditionaler Lokalgruppen am Beispiel Siebenbürgens, Köln/Wien, 1980 (Studia Transylvanica Bd. 6).

2000.12.27.

articolul în format *.pdf