HADHÁZY Zsuzsa
A fi sau a merge
 
Nu înțeleg de ce, în timpul alegerilor, cîinele meu – deși bine dresat – nu voia deloc să mă asculte. E clar că nu a înțeles ce i-am explicat referitor la libertate și că a ținut neapărat să acționeze exclusiv potrivit dorințelor și exigențelor lui. Stătea pe loc, se uita la mine, se uita la ușă, pe care a și zgîriat-o – din păcate pentru vopsea – apoi se ridica în patru picioare, mîrîia, chelălăia, într-un cuvînt: făcea totul ca să nu mă pot concentra pe întrebarea de o zguduitoare profunzime: a merge, sau a nu merge? El știa exact ce vrea: voia pur și simplu să meargă, să alerge, să mă tragă, să mă tîrască de la colț pînă la piață, de la piață pînă la centrul de recoltare a sîngelui, de la centru pînă la poliție. Degeaba i-am explicat că acum mulțimea nu vrea să mearg㠖 e timp cețos, ploios – preferă să bată pasul pe loc. Totdeauna m-am străduit să par optimistă, chiar și atunci cînd nu era în mine nici urmă de optimism, și de aceea am spus că cei mai mulți vor să bată pasul pe loc, deși adevărul e că vor să meargă de-a îndărătelea, fiindcă au mintea mai scurtă decît cîinele meu, care niciodată nu se întoarce de bunăvoie acolo unde a fost lovit. Așa că i-am spus să mai tropotească puțin, dacă trebuie neapărat, dar ar fi mai bine dacă m-ar lăsa să aprofundez întrebarea referitoare la a fi, sau a nu fi… vreau să spun: a merge, sau a nu merge. Căci, la urma urmelor, în secolul XX libertatea înseamnă și, sau numai, compromis: dau ca să-mi dai, fac ca să faci, fac ca să-mi dai, dau ca să faci. Ceea ce pe limba cîinelui meu înseamnă: așteaptă pînă termin ce am de făcut, și atunci te duc la plimbare și vei fi liber. În anumite limite și pentru cîtva timp.

Maxima de mai sus am tradus-o din limba franceză, dar cîinele meu – după cum am mai spus – nu a învățat ce înseamnă adevărata libertate, așa încît, dacă i-aș fi spus citatul în limba franceză nu m-ar fi înțeles, fiindc㠖 datorită unei greșeli de educație – el ține morțiș la limba lui maternă și cu toate că înțelege comenzile mai simple (Du-te! Stai! Taci!) și în limba vecinilor, pe cele mai complicate (Așteaptă puțin, mîncarea e prea fierbinte! Acum nu ieșim, că lumea petrece prea zgomotos! Nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi și gunoaie!) nu le înțelege decît în limba maternă. Firește, după cum am mai spus, asta e vina mea. Probabil că nu i-am explicat bine că trăim într-o lume multiculturală, că fără multiculturalitate nu va exista cu adevărat cîine multicultural, că nu va exista nici un fel de cîine și că multiculturalitatea nu înseamnă să se lase mușcat de cel care nu îi spune în limba lui maternă c㠄nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi, gunoaie și duhori”, ci că el nu va mușca (nici) pe cel care îi spune în altă limbă: „nu mergem pe acolo, fiindcă sînt prea multe gropi, gunoaie și duhori”.
Mai mult: cîinele meu multicultural știe să latre nu numai în limba lui maternă, ci și în cea a vecinului.

Cînd nicicum nu am reușit să răspund la întrebarea: a merge sau a nu merge, am hotărît să îndeplinesc (măcar) dorința de libertate a cîinelui meu și să-l scot la plimbare. Desigur, în lesă, fiindcă au trecut frumoasele vremuri în care mai avea văzul bun, auzul bun și mirosul bun! Atunci pleca și singur la plimbare, dar de cînd și-a pierdut capacitatea de orientare, nici pînă la colț nu merge decît în lesă și degeaba e larg deschisă poarta, fără stăpîn nu face nici un pas.

Nu vede, nu aude bine și nici mirosul nu mai e ca pe vremuri. E de mirare că numai în lesă știe să se plimbe, că miroase cu tot mai multă grijă fiecare stîlp, că tresare și cînd e mîngîiat, de teamă că mîna îl va lovi, că nu își ascultă decît stăpînul, care îl hrănește, îl duce din cînd în cînd la plimbare și știe să fluiere în așa fel, încît sunetul pătrunde și prin peretele surzeniei lui?

Așadar, în loc să meditez la masa de scris asupra problemei de conștiință de o seriozitate ridicol㠖 căci a fi sau a nu fi este singura problemă serioas㠖 (dar atunci ce se va întîmpla cu cîinele meu?!) am plecat cu el la plimbare. În definitiv, e și el om și merită să-i acord uneori libertate. (Deși pe drumurile astea „anevoioase” gîndurile mele sînt sub control sever, pentru că un fel de idee fixă îmi sugerează că e mai bine să umblu cu ochii în pămînt, decît să admir cerul, fiindcă astfel omul evită să-și frîngă gîtul.)

Deși au fost cam multe opriri – aici un stîlp sfințit și așteptînd să fie sfințit, colo o pungă de hîrtie, dincolo un os aruncat, sau o coajă de banană, o cutie de plastic, un cartof putred și ocolurile corespunzătoare acestora – am ajuns destul de repede la prietenul nostru. El stă ziua întreagă ghemuit lîngă gardul unei curți înguste și abia așteaptă să treacă cineva pe acolo ca să-l latre, căci așa se cade în lumea cîinilor. Dacă trec singură pe acolo, se uită în jur, adulmecă, numai că nu întreabă: unde ți-e prietenul? Dacă sînt cu cîinele, mîrîie îndîrjiți unul către celălalt. Dacă nu e lîngă gard cînd trecem pe acolo, al meu stă nemișcat minute întregi, adulmecă și, la fel, numai că nu întreabă: unde ești amice? Dacă celălalt apare, încep amîndoi să latre furioși. Degeaba, sînt prieteni buni. Nici de lătrat nu pot unul fără altul.

În sfîrșit, am ajuns pînă la gard, dar prietenul nostru nu era acolo. După cum am spus, vremea era ploioasă. Mulți stăteau pe loc, neștiind ce să facă: să meargă, să nu meargă? Pe Nero degeaba l-am chemat. A decis să se retragă în culcușul lui. Iar noi am plecat acasă. Pe urmă ne-am uitat unul la altul și mi-am dat seama că înțelege. El înțelege.

Eu, nu.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.11.27.

articolul în format *.pdf