BORBÉLY Zsolt Attila
Ansamblul maghiarimii și transilvanitatea
Forum 
Întemeierea revistei Provincia și a atelierului spiritual grupat în jurul ei este fără îndoială una din cele mai palpitante întreprinderi din România, după schimbarea de regim. Revista este în mod evident strîns legată de ideile unuia dintre redactori, Molnár Gusztáv, referitoare la „problema transilvan㔠(1), de unde rezultă oarecum pasul logic: tendința declarată spre crearea unui spațiu public româno-maghiar transilvan.

Molnár Gusztáv vede clar că, pe termen mediu, România va rămîne în afara Uniunii Europene. În concepția lui, Transilvania înseamnă pentru țară o șansă de integrare: „Forțînd puțin lucrurile, putem afirma următoarele: România ori va fi în stare să se ridice la nivelul Transilvaniei, ori va fi antrenat㠖 tîrînd și Transilvania după ea – în categoria țărilor falimentare (failed states) din zona de criză ce se întinde din Muntenegru pînă în Siberia.” (2)

Iar pentru ca Transilvania să-și desfășoare potențialul cultural este nevoie în România de un alt regim de drept constituțional, avînd ca premisă o intenție politică pe cale de a se articula înainte de toate în Transilvania, care vizează un program regional mergînd chiar pînă la federalism. Aceasta e de neimaginat fără un fel de consens româno-maghiar, fie și parțial.

„Iată-ne așadar, central-europeni în Europa de Est, maghiari rupți de ansamblul maghiarimii, români simțind ca o povară tot mai mare ansamblul românilor și, în loc să întreprindem ceva cu noi, ne învîrtim dezorientați în spațiul care se lărgește tot mai mult între două state naționale, îndepărtîndu-se geopolitic unul de celălalt.” (3)

Nu vreau să detaliez aici și acum faptul că eventuala rupere a maghiarimii din străinătate de „ansamblul maghiarimii” este în linii mari funcție de voința politică maghiară și, atît în sfera politică de dincolo de hotare, cît și în cea din țara-mamă reprezintă o forță considerabilă cei care gîndesc în termenii paradigmei maghiarimii integrale și a strategiei națiunii, iar pentru ideile lor au creat și un forum (Conferința Maghiară Permanentă), fiind că scopul și intenția ce s-au proclamat sînt simpatice și, ceea ce este mai important, programul privind ansamblul maghiarimii nu este neapărat în opoziție cu ideile lui Molná Gusztáv.

Cu această idee captivantă și totodată semnal spre viitor nu sînt de acord în două puncte (4): pe plan teoretic, cu prezentarea de către Molnár Gusztáv a liniilor de falie din societatea transilvană, iar în planul practic cu posibilitatea aplicării ideii. În ce privește această posibilitate: condițiile și tendințele actuale nu arată, după părerea mea, în direcția autonomizării pe termen mediu a Transilvaniei, dar motivarea detaliată a acestui fapt nu constituie pentru mine o provocare intelectuală și, în plus, nu am nici motivație emoțională: las în seama masochiștilor politici motivarea irealității unei idei atractive, cu atît mai mult cu cît eu cred că asumarea ideii transilvanității nu ne poate dăuna, poate fi folositoare adepților integrării maghiaro-maghiare. Aș elucida această afirmație, poate paradoxală în aparență, prin analiza liniilor de falie din societatea transilvană, schițate de autor. Potrivit lui Molnár Gusztáv, „Transilvania este o societate plurală avînd patru segmente definitorii: 1) maghiarul transilvanist; 2) românul transilvanist, adică cel care consideră transilvanitatea drept parte determinantă a identității sale; 3) românul unitarist, antitransilvanist și 4) maghiarul antitransilvanist, adică cel care privește spre Ungaria nu numai în sensul cultural și economic, ci și politic.” (5)

În legătură cu această viziune se ridică mai multe probleme. Prima este așezarea în punctul central a unei probleme care, din punctul de vedere al actorilor politici considerați, este aproape periferică. Raportul față de transilvanitate nu determină deloc sau doar prea puțin mișcarea politicienilor români și maghiari din Transilvania. Elita politică românească este divizată mai curînd prin relația cu trecutul, problema schimbării reale de regim, orientarea politicii externe a țării și o suită întreagă de alte probleme. În schimb, elita politică maghiară din Tran silvania se divizează în primul rînd prin raportarea față de puterea românească dintotdeauna. Spun puterea dintotdeauna interesant fiind că cei care în 1996 se pregăteau să guverneze cu P.D.S.R., respectiv prezentau în campania electorală doar o chestiune de ordin tactic, viitoarea participare la guvernare, fără să precizeze forțele cu care doresc să se alieze – și care și acum par foarte permisive față de partidul lui Iliescu, sînt aceiași cu cei care au încheiat coaliția cu forțele „progresiste” (de altfel la modul asemănător cu un puci, consultînd ulterior forul legitim al U.D.M.R). (6)

Cealaltă problemă a mea este că, în legătură cu elita maghiară din Transilvania, Molnár Gusztáv identifică necorespunzător partea antitransilvanistă. Rezultă și din pasajul citat că, în opinia lui, adversarii modelului consociativ gîndesc în termenii ansamblului maghiarimii. După părerea mea, ea ascunde două erori. Pe de o parte face abstracție de faptul că potențialul antitransilvanist sui generis este reprezentat de cei care gîndesc în termenii Bucureștiului și nu de cei care „privesc spre Budapesta”. În interiorul U.D.M.R. s-a constituit o elită care determină U.D.M.R. să funcționeze ca un partid competitiv cu cele românești și în a cărui concepție, redusă la competiția politică, scopul cel mai important este participarea la beneficiile guvernării. Dacă s-ar întîmpla – ceea ce eu consider neverosimil – ca după alegerile din noiembrie să nu ia naștere acordul de guvernare între U.D.M.R. și P.D.S.R., motivele vor fi de ordin exclusiv tactic și nu principial. Acești politicieni care gîndesc în termenii Bucureștiului și sînt călăuziți mai ales de interese egoiste, nu își vor însuși un program care primejduiește deschiderea în orice direcție (cu excepția iresponsabilului P.R.M.) și o participare cît mai mare la beneficiile puterii. Pe de altă parte, așa-numiții antitransilvaniști, care gîndesc în termenii ansamblului maghiarimii, sînt permisivi față de ideea transilvanității. De altfel, gîndirea în termenii ansamblului maghiarimii și a ansamblului românilor nu este echivalentă din punctul de vedere al potențialului antitransilvanist. Cei care gîndesc în termenii ansamblului românilor apără situația existentă, actuala orînduire statală etatistă, centralistă. Și înainte de toate, firește, controlul total al Bucureștiului asupra Transilvaniei. În plus, conservatorismul lor în privința Transilvaniei nu cunoaște nici concesii tactice.

Adepții concepției privind ansamblul maghiarimii nici pe departe nu constituie corespondentul simetric al acestui conglomerat politic (7). Pînă acum nici o forță politică maghiară nu și-a înscris în program modificarea granițelor și integrarea Transilvaniei într-un stat național maghiar centralizat. Programul privind ansamblul maghiarimii se ciocnește cel mult ca și concepție cu ideea transilvanistă. Dar și ca atare, prea puțin: cred că nici Molnár Gusztáv nu și-a imaginat segmentul românesc transilvanist din Ardeal în sensul că acesta va rupe legăturile organice cu conaționalii români de dincolo de Carpați. Ei bine, aceste legături dintre maghiarimea din Transilvania și cea din țaramamă, după o întrerupere forțată de către stăpînirea comunistă de aproape o jumătate de secol, deocamdată sînt pe cale de constituire. Dacă din capul locului se poate imagina o Transilvanie (mai) independentă, atunci se poate numai sub forma în care aici, atît partea de națiune maghiară cît și cea română, într-un fel de echilibru dinamic, menține legăturile culturale, economice și, da: politice cu părțile de națiune din afara Transilvaniei. Molnár Gusztáv face abstracție de faptul că în sînul maghiarimii din Transilvania, ideea transilvanității și-au asumat-o în arena politică tocmai aceia care sînt adepți ai construcției ansamblului maghiarimii: Blocul Reformist și președintele de onoare Tőkés László. Fără ei, ideea regionalismului anevoie ar constitui azi o parte a programului oficial al U.D.M.R. Mai mult: una din personalitățile cele mai marcante care au formulat programul privind ansamblul maghiarimii, Borbély Imre, consideră că, din punctul de vedere al vizelor, Ungaria ar trebui să acorde statut special acelora ai căror strămoși s-au născut în Ungaria de după 1867. (8) Această soluție instituțională și-ar face simțit efectul și la nivelul cotidianului: oamenii care se ocupă prea puțin sau nu se ocupă deloc cu politica vor simți îndemnul de a medita asupra ultimilor 150 de ani de istorie a Transilvaniei și cu siguranță ar crește baza socială a transilvanismului.

Controversata concepție a lui Molnár Gusztáv este, probabil, în strînsă legătură cu faptul că el interpretează autodeterminarea internă, respectiv viziunea societății maghiare aparte din Transilvania – după cum semnalează interpretarea operei lui Makkai Sándor, intitulată Autorevizuirea noastră (9) – ca una din ramificațiile transilvanismului național, a ideologiei „Transilvaniei maghiare”. (Ideologia „Transilvaniei maghiare” înseamnă exclusivismul național: „În această concepție, epitetul maghiar și român – dincolo de indicarea apartenenței statale a provinciei – exprimă și o esență sau substanță istoric㠄numai maghiar㔠sau „numai română”! (10) ) Deși crearea societății maghiare aparte este oarecum premisa creării modelului consociativ, pentru partea maghiară tocmai crearea acestei societăți maghiare aparte – ca garanție a dăinuirii pe termen lung – poate fi singurul țel și totodată baza motivațională a acceptării modelului consociativ.

Trebuie avută în vedere diversitatea motivațiilor, anume că, în timp ce elita politică românească din Transilvania ar putea sprijini modelul consociativ schițat de Molnár Gusztáv în primul rînd pe motivul apartenenței geopolitice a Transilvaniei, adică al exploatării „rolului ei ca locomotivă a integrării” (11), pentru maghiarimea din Transilvania criteriul primordial este crearea cadrului vital care asigură menținerea identității naționale. Or, mulți sînt de părere că asta s-ar putea imagina mai degrabă ca rezultat al compromisului cu românii din Transilvania, decît ca rod al unei activității politice desfășurate la București.

(1) Vezi studiul lui Molnár Gusztáv: Problema transilvană, în volumul cu aceleași titlu, Polirom, 1999, p. 28.
(2) Idem, p. 224.
(3) Molnár Gusztáv: Șansele democrației consociative în Transilvania (A konszociációs demokrácia esélyei Erdélyben), Provincia, 6, 2000, p. 1.
(4) Ar mai fi unul-două puncte de controversă, de exemplu irealitatea Europei națiunilor, sau ideea că statele care fac parte din prima rundă a integrării ar renunța cu atîta ușurință și „bucurie” la suveranitatea lor, care „nu valorează nimic” (Problema transilvană, Magyar Kisebbség, p. 217.). Este foarte discutabilă aserțiunea că această suveranitate nu valorează nimic – fiindcă, de exemplu, ea poate să apară împotriva afluenței maselor nelegate de societățile locale, de altă cultură și nutrind adeseori antipatie față de statul primitor; pe de altă parte, nici raportarea elitei politice a acestor state față de renunțarea la suveranitate nu este atît de uniformă. Dar expunerea detaliată a acestor probleme ar depăși cadrul acestei scrieri, iar pe de altă parte ar deturna atenția de la ceea ce am de spus în esență, sistemul de relații dintre ideea ansamblului maghiarimii și transilvanitate.
(5) Idem, p. 2.
(6) Vezi Toró T. Tibor: Participarea la coaliție a U.D.M.R., fundătură sau cale de ieșire spre o mai eficientă reprezentanță politică a intereselor? (Az RMDSZ koaliciós szerepválla lása: zsákutca vagy kiút egy hatéko nyabb politikai érdekképviselet felé?), În: Magyar Kisebbség, 2, 1998.
(7) Spun conglomerat fiindcă această concepție nu este specifică partidelor. Fără îndoială, ea caracterizează mai degrabă partidele care folosesc retorica antiminoritară (P.D.S.R., P.R.M., P.U.N.R.), decît forțele politice cu orientare occidentală; dar nici în cercul acestora din urmă nu s-a formulat încă ideea unei Transilvanii cît mai independente. Dimpotrivă. Să ne gîndim numai la reacția împotriva declarației de la Cluj.
(8) Vezi Borbély Imre: Maghiarii din străinătate – o soluție de constrîngere a politicii naționale (Külhoni magyarok – egy nemzetpolitikai szükségmegoldás), Magyar Demokrata, 37–38–39–40, 2000; ideea respectivă se găsește în numărul 40, partea a 4-a.
(9) Vezi: Molnár Gusztáv, Oximoron, Provincia, 4, 2000, p. 12.
(10) Idem.
(11) Referitor la asta, vezi în detaliu studiul citat al lui Molnár Gusztáv, referitor la problema transilvană.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.11.27.

articolul în format *.pdf