Antonela CAPELLE-POGĂCEAN
Observații pe tema creării unui partid regional
Forum 
Ideea creării unui partid regional, transetnic, lansată de puțină vreme în paginile Provinciei poate fi azi regîndită la lumina rezultatelor recentelor alegeri legislative și prezidențiale. Una dintre dimensiunile crizei democrației românești e în mod evident legată de inadecvarea dintre oferta politică prezentă pe piață și orizontul de așteptare al populației, confuz și nu lipsit de contradicții. Importanța votului negativ, identificarea ideologică slabă cu formațiunile înscrise în cursă țin de domeniul evidenței. Aș observa totuși că problema fragilizării identificării partinice nu este specifică spațiului românesc, nici măcar central și est-european, ea are o răspîndire mult mai largă, o întîlnim și în Europa occidentală. Acest fenomen e legat de slăbirea, chiar dispariția, ideologiilor „tari” cu efect structurant asupra spectrului politic. Sigur, el capătă dimensiuni dramatice în România, în condițiile inexistenței unei tradiții democratice adevărate și, pe de altă parte, în contextul adîncirii crizei economice, sociale, morale a societății.

Modificările aduse scenei politice românești de recentele alegeri pun punct unei perioade și deschid o alta. Ne aflăm la începutul unei faze de redefinire a cîmpului ideologico-politic și intelectual. Există acum argumente pentru, dar și împotriva creării unui partid transetnic transilvan. Dacă această opțiune este reținută, ea ar trebui să se înscrie într-un dublu orizont temporal: cel al timpului scurt, cu prioritățile lui, și cel al timpului mediu. Eficacitatea unui partid regional transilvan nu poate apărea – dacă va apărea vreodat㠖 decît în orizontul timpului mediu – cei care s-ar angaja în această aventură trebuie să fie conștienți de aceasta –, dar modul în care această alternativă va fi articulată, dezbătută și receptată în timpul scurt al politicii poate favoriza pozitiv sau negativ viitorul pe termen mediu al unei asemenea inițiative.

Încă o remarcă legată de rezultatele alegerilor: importanța șocantă, totuși relativă dacă luăm în seamă totalul populației transilvănene și bănățene, a votului din primul tur în favoarea Partidului România Mare și a candidatului său Vadim Tudor a reafirmat o specificitate regională. Paradoxal, această specificitate s-a manifestat prin preferința acordată (din motive diverse) unui partid extremist, ultranaționalist, cu tentă fascistă, al cărui discurs autoritar și ultracentralizator e o negație a acestei specificități.

S-a vorbit în comentariile de după alegeri despre partea de responsabilitate care revine intelectualilor pentru ascensiunea lui Vadim Tudor și a partidului său. Elitele intelectuale au putut constata, o dată mai mult și într-o situație dramatică, fractura profundă care le separă de restul societății. În același timp, acestor elite sau unor părți ale lor li s-a imputat – în mod just, cred eu, chiar dacă cu cîteva extrapolări și generalizări rapide –, insuficiența travaliului critic asupra trecutului național, a trecutului interbelic și comunist mai cu seamă. Or, această insuficiență trimite la un fenomen mai general, și anume la rezistența la desacralizarea tradițiilor naționale romantice, în speță a tradiției stato-naționale unitare. Ne aflăm azi într-o situație oarecum paradoxală. Fidelitatea vis-a-vis de tradiția statului național unitar e dominant afirmată, tentativele de revizuire ale acestei tradiții fiind suspectate ca servind unor interese mai mult sau mai puțin oculte, contrare intereselor țării. În același timp, reiterarea ritualică a acestei fidelități intervine într-o societate în care integrarea, coeziunea socială, solidaritatea membrilor săi sînt extrem de reduse. Sacralizarea tradiției ține în acest caz mult de inerție și de neputința de a constitui o comunitate politică.

Dezbaterea privind regionalizarea și/sau crearea unui partid transetnic tran silvan poate contribui, în anumite condiții, la desacralizarea tradiției naționale romantice, unitariste și etniciste. Această evoluție e necesară pentru o mai bună îns criere a României în procesul de globalizare de care oricum nu se poate izola, dar și în procesul de integrare europeană. Or, mondializarea aduce, precum se știe, o relativizare a statului-națiune, o redefinire a competențelor lui, fără a merge, cel puțin pe termen scurt și mediu, la dispariția acestuia. Nici procesul de integrare europeană nu pare a se dirija, deocamdată, într-o asemenea direcție. Cons trucția europeană e un fenomen complex, care combină într-un dozaj subtil o dimensiune interguvernamentală (deci stato-națională), o dimensiune supranațională-federală, dimensiuni macro- și micro-regionale.

Inițiativa construirii unui partid regional transetnic mi se pare deci, dintr-un punct de vedere teoretic, legitimă. Aceasta cu atît mai mult cu cît nici unul dintre partidele aflate azi în Parlament nu și-au asumat, dincolo de descentralizarea înscrisă în mai toate programele, politici de regionalizare. Totuși, aș observa că guvernul P.D.S.R. anunță azi măsuri mergînd în direcția descentralizării, a transferului unor competențe în domeniul siguranței și al ordinii publice dinspre Ministerul de Interne spre consiliile județene, iar în cîtva timp, spre primării. Dacă aceste intenții vor fi traduse în politici publice – ceea ce rămîne de văzut –, evoluția va fi de salutat, mai ales că vine din partea unui partid reputat ca adept al centralizării.

Trecînd dinspre planul oarecum teoretic spre cel practic, cred că inițiativa creării unui partid regional cu consecințe atît în registrul politico-administrativ, cît și identitar, ar putea fi benefică democrației românești pe termen scurt și mai ales mediu, numai în anumite condiții. Un asemenea partid nu ar trebui să reproducă la nivelul unei regiuni un naționalism bazat exclusiv pe resentimente și frustrări, care exclude și nu include. Mă asociez în această privință pozițiilor exprimate în numerele trecute și în acest număr al revistei de alți participanți la dezbatere, precum Caius Dobrescu sau Daniel Vighi, pentru a nu-i pomeni decît pe ei. Sigur că orice afirmare identitară presupune o definire prin contrast cu „Celălalt”, o alteritate, un mecanism dialogic. Identitatea regională intră și ea în această categorie. Construirea unui partid transilvan transetnic cere un efort de definire identitară, de conturare a diferenței specifice a Transilvaniei. Această diferență nu ar trebui să nege în mod ideologic diversitatea acestui spațiu de care amintea Ovidiu Pecican, chiar dacă ar pune în prim-plan caracteristicile unificatoare. În același timp această diferență nu ar trebui radicalizată în mod polemic: românul, maghiarul sau germanul din Transilvania se percepe, cu specificitatea sa, ca aparținînd comunității naționale române, maghiare sau germane. Identitățile pot fi multiple, non-exclusive. Sigur, exercițiul nu este ușor, discursul politic nu operează îndeajuns cu nuanțe, în cazul românilor, mai ales, e mult mai percutant să vorbești polemic despre superioritatea „central-europeanului”, ceva mai puțin sărac față de „Miticii” sau „balcanicii” din Regat. Dar eficacitatea politică a acestui demers mi se pare discutabilă, un asemenea mod de tratare suscită rezistențe în rîndul celor care în „centru” ar putea fi partenerii de negociere ai regionaliștilor, dar chiar și printre cei care în Transilvania ar putea susține în timp, dincolo de răbufnirile și frustrările punctuale, un partid regional.

Pe scurt, un partid transilvănean transetnic ar trebui să afirme de la început că nu se construiește împotriva cuiva – Bucureștiul, sau Budapesta, sau U.D.M.R.-ul, chiar dacă intră în tensiune cu acești poli, din motive evidente –, ci pentru ceva. Nu pentru accelerarea dezintegrării sociale, ci pentru redefinirea solidarității pe baze mai juste, redîndu-i astfel acesteia un sens. Este vorba aici de solidaritatea între românii din diferitele provincii, dar și între românii și maghiarii din Transilvania. Acest partid ar avea ca obiectiv întărirea democrației în Transilvania și în restul țării. O Transilvanie beneficiind de competențe sporite, democratică, într-o Românie autoritară sau căzută în haos nu mi se pare un viitor credibil. Regionalizarea ar trebui gîndită la scara întregii țări, eventual pornindu-se de la regiunile de dezvoltare definite de legea dezvoltării regionale din 1998. Sigur, un partid transilvan s-ar ocupa de regiunile transilvane, cu specificul lor, cu interculturalitatea caracteristică acestui spațiu – și caracterul transetnic ar fi esențial –, dar cel puțin într-o primă etapă ar cere nu „drepturi transilvane”, ci competențe (în domeniul economic, social, cultural, educațional etc.) prin care specificul transilvan să se poată manifesta mai bine.

Mărturisesc totuși că sînt destul de sceptică în privința realismului unui asemenea proiect de partid transetnic regional. Șansele lui de reușită nu mi se par, în condițiile românești actuale, foarte mari. Dar dezbaterea intelectuală pe acest subiect, prin afirmarea dimensiunii regionale și transetnice, aduce cîteva accente noi în spațiul public românesc și româno-maghiar.

2001.00.03.

articolul în format *.pdf