Ovidiu PECICAN
Polemici provinciale
Forum 
Cînd domnul Szokoly Elek, în articolul Eppur si muove. Pledoarie pentru provincia „inexistent㔠(apărut în Provincia, 7, noiembrie 2000), refuză să înțeleagă sensul relativizării încercate de mine cu privire la multiplele fațete ale realității pe care o numim „Transilvania”, o face pe riscul lui. Ca istoric nu-mi permit să ignor diversitatea ardelenească. Iar dacă, de dragul unității, domnia sa este dispus să sacrifice pluralitatea și specificitatea, eu nu-l pot obliga să țină seama de ele. Pentru mine este însă evident că Ardealul este, a fost și va fi mereu altceva, în funcție de locul și de momentul din care îl contempli.

Transilvania, unu și multiplu
Nu se vede nici o diferență între Partium și Transilvania istorică? Și, nu are nici o relevanță faptul că, în timp ce Sibiul alege un primar german, Clujul optează încă o dată pentru Gheorghe Funar? Dacă aceste diferențe nu înseamnă nimic, să revenim la perspectiva globalizantă asupra Ardealului și să vorbim despre Tran silvania ultimelor alegeri prezidențiale. Aici, unde s-a optat cu o uriașă frustrare pentru extremism, se speră în încropirea unui partid transetnic reprezentativ?

În loc să încerce să beneficieze de o nuanțare, pînă la urmă salutară, pentru recalibrarea viziunii asupra Transilvaniei, domnul Szokoly se simte chemat să ironizeze. Este însă limpede că greșește oricine vede o Transilvanie monolitică și unicoloră, la fel ca și cel care desființează identitatea istorică a Transilvaniei în numele unei atomizări. Din acest punct încolo, discuția devine însă vană. Poate că eu nu văd pădurea din cauza copacilor. Dar este sigur domnul Szokoly că pîlcul de copaci pe care îi cuprinde cu privirea sînt pădurea însăși?

Politica partinică și politica fără politicieni
După zece ani de civism încununat de succes și nelipsit de prestigiu intern și internațional la Liga Pro Europa, domnul Szokoly Elek respinge apologia pe care o închin activismului civic dinafara spațiului politic. Propovăduitor al ideii de toleranță interetnică, domnia sa devine mai puțin tolerant atunci cînd constată la mine opinii care nu coincid cu ale sale. Așa se întîmplă atunci cînd vine vorba despre viața politică, de pildă.

O privire grăbită îl îndeamnă pe preopinentul meu să înțeleagă prin politică doar preocuparea pentru chestiunile publice consumată la nivelul vieții de partid și parlamentare. Pesemne așa stau lucrurile, de vreme ce, în loc ca – eventual – să-și exprime satisfacția față de aprecierea pe care o dau societății civile, domnia sa este nemulțumit de neîncrederea mea în partide.

Desigur, domnul Szokoly are dreptate într-un punct: nu creditez cine știe cît politica și pe oamenii politici ai României de azi. După zece ani de politică în cadru statal democratic puține sînt prestațiile unor personalități ori ale unor partide care să mă fi convins. Dacă dădeam mai mult decît o ceapă degerată pe toți acești clowni siniștri și iresponsabili care ne gestionează supraviețuirea, astăzi poate că m-aș fi numărat printre ei ori adepții lor. Desigur, însă, că domnul Szokoly greșește crezînd că între numărul – prea mare – de partide din România și prestația lor jalnică nu este nici o legătură. Cînd practica formării de partide în jurul fiecărui veleitar, înzestrat cu charismă ori ba, va înceta, atunci numărul partidelor se va micșora, iar calitatea prestației lor va crește invers proporțional.

Cînd, grupate în jurul unor programe și a unor nuclee de personalități validate prin acțiuni politice de succes, nu prin însăilări de cuvinte, mulțimi reprezentative de cetățeni vor concepe strategii viabile de ameliorare a calității vieții noastre, vom asista, desigur, la golirea dramatică a prim-planului politic în folosul a doar cîteva, esențiale, formațiuni politice. Numai cine vrea cu tot dinadinsul poate ignora corelația dintre calitatea vieții noastre politice și numărul partidelor existente în acest moment.

Sigur că, luînd în considerare acest fapt ori, dimpotrivă, trecîndu-l cu vederea, unii dintre cetățenii de astăzi ai acestei țări pot înființa și un partid transetnic, pornind de la redactori ai Provinciei ori din oricare altă parte. Un lucru este însă cert: nu vor fi mulți românii care să vrea să se ralieze în jurul cuiva care le numește țara „vacă sfîntă”, ori pune între ghilimele, tratînd-o în zeflemea, sintagma „trupul sfînt al țării”. Nu-mi vine să cred, de altfel, nici că ar fi mai mulți maghiari care ar urma niște lideri politici români, vorbind despre viziunea maghiară asupra acelorași realități în exact același limbaj. Oricît de greșită i-ar apărea domnului Szokoly viziunea în care, români ori maghiari, ar privi țara lor cu fervoare cvasi-religioasă, domnia sa trebuie, mă tem, să accepte că are mulți contemporani care vădesc un asemenea tip de atașament față de locurile în care s-au născut, trăiesc și visează la viitor.

Nu am vorbit și nu vorbesc nici acum în numele altora. În această discuție mă reprezint doar pe mine, așa cum sînt. Dar îl asigur pe domnul Szokoly și pe oricine mai vrea să o știe că o politică transetnică disprețuitoare la adresa specificităților fiecărei comunități etnice implicate mi se pare utopică și nu mă reprezintă în nici un fel. La fel cum nici una care ar absolutiza asemenea specificități la umbra unei pretinse transetnicități nu mă interesează.
Găsesc mult mai util exercițiul unor meditații eliberate – pe cît posibil – de prejudecăți, cum încercăm să îl practicăm la Provincia. Dacă această îndeletnicire nu este, ea însăși, politică, în felul ei, atunci cum ar putea fi considerate de către domnul Szokoly, cu titlul de exemplificare ironică, tabletele domnului Ágoston Hugó drept subversive? Tot politică este și să limitezi arbitrariul politicienilor prin acțiunea societății civile. La fel este și să promovezi în Parlament un proiect de lege care a mobilizat semnăturile mai multor sute de mii de cetățeni. Am să o spun cît de direct se poate: criza de prestigiu a politicii din România ultimilor ani se datorează lipsei de încredere a populației. Numai cine va dobîndi acest prețios capital prin acțiuni și rezultate concrete în îmbunătățirea vieții noastre va merita numele de om politic sau organism cu adevărat reprezentativ. Chemarea mea, aparent atît de diferită de cea a lui Molnár Gusztáv, era de fapt consonantă cu a lui. Amîndoi militam pentru activism civic relevant în spațiul politic. Doar terenul de joc era diferit: al lui Molnár era viața politică propriu-zisă, în vreme ce eu propuneam spațiul mai amplu și mai generos al civismului. Iar asta fiindcă, de fapt, aici se pot acumula capitalurile sociale, credibilitatea reală și prestigiul.

Un spațiu comun și regulile existenței lui
Cu această ultimă precizare ajung să mă întreb despre rosturile Provinciei. Dacă am înțeles bine spiritul ei, atunci ar fi vorba despre încercarea de a contura un laborator al negocierilor de răspunsuri (strategii de acțiune ori simple noi înțelesuri de termeni) la provocările existenței într-o zonă plurietnică și multiculturală, cum este Transilvania. O asemenea poziționare, repet, într-un spațiu experimental, ar trebui, cred, să implice anumite reguli ale jocului. Mai întîi ar trebui să știm despre ce discutăm și discuția să se poarte pe același subiect (în virtutea unei minimale pretenții la coerență). Or, senzația mea este că nu se precizează întotdeauna foarte bine despre ce vorbim și că tatonăm mai multe posibilități, nu întotdeauna convergente.

Pentru a nu încăpea dubii cu privire la poziționarea mea menționez că mă situez în spațiul conturat de Provincia în virtutea intenției de a contribui la crearea unui spațiu de coexistență detensionată, co ope ran tă, eventual chiar prietenească între români, maghiari și alți minoritari sub raport etnic din Transilvania. Sper ca în această intenție să mă întîlnesc și cu alți cetățeni – fie că scriu în revista noastră, fie că doar o citesc și comenteaz㠖 ale căror opțiuni civice sînt întemeiate pe valori precum democrația, toleranța și chiar dragostea față de semeni.

Totodată, voi indica și o limită a demersului meu. Intenționez să desfășor acest tip de acțiune, ca de altfel și ceilalți „provinciali”, pentru ameliorarea vieții în cadrul statal al României. Singura alternativă pe care o întrezăresc din acest punct de vedere este integrarea țării în Comunitatea Europeană, operațiune complexă care va presupune, după cum se cunoaște, și delegarea parțială a suveranității. Dar chiar și atunci, România va rămîne unul dintre actorii scenei Europei unite. Între timp, sau în absența momentană a acestei evoluții, pot imagina drept cadre ale discuției atît o Românie în care centrul își va delega spre „periferii” anumite autorități și competențe, cît și euroregiunile care implică participarea unor zone românești. Aceasta, însă, repet, este o poziție personală care nu angajează decît pe semnatarul acestor rînduri.

Este un program minimal sau unul maximal? Este o țintă centrală sau marginală? Este o opțiune radicală sau moderată? Mărturisesc că puțin îmi pasă de judecata de valoare aplicată coordonatelor pe care mă situez. Un lucru este însă evident: mă interesează cum să fim împreună în cadre economice, politice, administrative, culturale, etnice, religioase, de mentalitate cît mai permeabile unei afirmări de sine individuale și colective.

Despre rosturile unei polemici colegiale
Dintr-o dorință de pregnanță a exprimării ori de eleganță stilistică, domnul Szokoly Elek a recurs în articolul său la o abordare polemică în termeni calitativi a textului semnat de mine în Provincia nr. 6. Altfel spus, domnia sa s-a situat în postura unui arbitru care dă note în virtutea unui anume cod. Nemulțumirea domnului Szokoly provine din ceea ce el numește lipsa de radicalitate a poziției mele. Astfel, în elaboratul lui apar, în legătură cu situarea mea, termeni precum „lașitate”, „mare sperietură”, discurs „ultrasoft”. Cum autorul este un fin intelectual și subtil mînuitor al condeiului, domniei sale nu-i poate scăpa un amănunt esențial. Anume, că asemenea calificări nu țin loc de argumente. Iar cînd ele secondează argumentele, atunci discursul se impregnează de o anume coloratură pasională, dăunătoare judecăților raționale.

Nu găsesc interesant să urmez polemica iscată, deplasînd-o în arealul pamfletului. Atrag totuși atenția că o asemenea abordare, care poate răni sensibilitățile celor aflați în competiție, este de lăsat deoparte atunci cînd intenția este de a construi un spațiu – fie el și de dezbatere în contradictoriu –, dar un spațiu comun.

Traducerea:
2000.11.27.

articolul în format *.pdf