Marius COSMEANU
Rolex sed lex
Alegeri 
Această avortare a democrației românești în cel de al doilea tur al alegerilor prezidențiale ne-a demonstrat încă odată cît de departe sîntem de vindecarea grobianei noastre mentalități comuniste. Ferma animalelor, 1984 sau Actorul și sălbaticii sînt – s-a văzut – filme de strictă actualitate, iar homo sovieticus este, în versiune autohtonă, la fel de viu ca acum zece ani. Cu o precizare: nu sînt de acord cu cei care cred că trebuie să îi includem aici și pe tineri. Nici nu știu dacă acești „bengoși” ai anului cu „un 2 și trei de 0” (B.U.G. Mafia), atît de huliți de presa ultimelor zile, pot fi acuzați – și cu atît mai puțin victimizați – cu atîta ușurință (pînă la urmă, o mare parte a lor au votat pentru Theodor Stolojan).

Cred mai curînd că pe undeva e logic ca într-o societate în care – din lipsa reperelor morale credibile – tot mai mulți sînt saturați de scena politică și, în consecință, de rezultatele ei din viața de zi cu zi, tinerii să fie cei mai nerabdători.

De unde și votarea „la mișto” a unora dintre ei. Oricum, sentimentul libertății la actuala generație tînără, cu toate accentele de anarhism caracteristice vîrstei, e mai dezvoltat decît la generațiile care au cunoscut în detalii datul din palme, raționalizarea alimentelor sau rinocerizarea pe linie de partid. Să fim rezonabili: hip-hop-ul și restul trend urilor muzicale de azi nu sînt invenții românești; subculturile și contraculturile create de acestea există și în res tul țărilor foste comuniste (ca să nu mai vorbim de cele din țările occidentale). Cu toate acestea, cu excepția Austriei, nicăieri în Europa nu avem un spectru xenofob atît de larg precum cel peremist de la noi. Susținătorii comportamentului fascistoid nu reprezintă nicăieri peste un sfert din electorat!

Cred, prin urmare, că problema e nu atît cu formațiile românești recent apărute și, implicit, cu cei care le agreează muzica, cît cu restul agenților de socializare, inclusiv cu o parte din mass-media și cu instituțiile în care românii au cea mai mare încredere. O societate care acum cinci-șase decenii avea o populație rurală de peste 75% și care în toată perioada comunistă, întorcînd piramida socială, a fost condusă de „niște țărani” – cu valori și norme comportamentale specifice, croite, bineînțeles, pe modelul sovietic – nu poate emite pretenții pentru o societate civilă consolidată. Modernizarea, cîtă a existat în regimul ceaușist, se știe, nu a fost un proces natural, organic. Rezultatele lumpenizării (reprezentată inclusiv la nivelul elitei politice a ultimului deceniu) ne confirmă acest fapt.

Dacă însă acești tineri dezinteresați de politică (semn și al occidentalizării lor) au toate șansele de a se maturiza (ajunge să ne gîndim doar la exemplul celor doi militanți - Javier Solana și Bill Clinton - care în tinerețe au luptat împotriva Alianței Nord-Atlantice, res pectiv împotriva războiului din Vietnam), în ce privește generațiile „mature”, care jinduiesc după uniformizare, mînă de fier ori dictatur㠖 toate, forme de control social care-i absolvă de responsabilitate – soluțiile, dacă există, sînt mult mai greu de găsit. Și mă gîndesc în primul rînd la categoria acelor persoane care apar periodic, ca tifosul după bombardament, de fiecare dată cînd apele politice devin mai tulburi, fluturînd fictivul steag al „dreptății” de pe urmă, așa cum s-a întîmplat printre altele și în cazul puciului de la Moscova, a mineriadei din 1999 sau la alegerile de acum.

De cealaltă parte, aceast㠄negare a negației” – sprijinul acordat la 10 decembrie lui Ion Iliescu de către forțele democratice – ne-a arătat o „reeducare” la Pitești pe scară largă. Cum altcumva putem numi, dacă nu o „spălare a creierelor”, acest sprijin acordat – în situație de forță major㠖 celui care un deceniu întreg a fost ina micul public numărul unu al democrației?

Că în România, de acum încolo nimic nu va mai fi așa cum a fost, ca să preiau „răstălmăcirea” motto-ului revistei România Mare de către redactorii de la Deutschlandfunk, ne dăm, vai, și noi seama: încheierea prin votul din 10 decembrie a celor patru ani de regim Constantinescu început cu acel „Tatăl nostru” din Balconul Universității, ca și umilirea președintelui de către un cetățean cu gustul demenței, sînt două din elementele acestui trist și simbolic tablou pe care-l avem acum în față. Ceea ce însă rămîne de văzut sînt perspectivele politicii românești.

Atîta timp cît societatea românească nu a reușit nici după atîția ani de post-comunism să anihileze (nu cu mitraliera!) structurile comuniste, ea nu are de ce să se mire că nu poate găsi ieșirea din mizeria în care se află. Exorcismul este în acest caz, vrem nu vrem, condiția eliberării de răul din noi. Dar tare mi-e teamă că biologia va bate, și în acest caz, istoria, obligîndu-ne să așteptăm defilarea din prezent a mamuților…

Dacă explicația opțiunilor politice din aceste alegeri o constituie antivotul prin saturație, una din soluțiile care ar putea salva situația în anii următori este descentralizarea. Mai exact, regionalizarea. Pentru că nu văd cum – prin tradiția de pînă acum – Centrul ar deveni atît de permisiv încît să delege drepturile/îndatoririle cu care e supraîncărcat spre Periferie/Provincie. Mai mult, ca să citez afirmația făcută zilele acestea de Szőcs Géza la o dezbatere televizată, dacă n-ar mai exista nici un maghiar în România, această descentralizare tot nu ar avea loc. Ungurii sînt (și) în acest caz doar un pretext.

Nu e vorba aici doar de vaca sfîntă a domnului Paul Philippi – statul național-unitar –, ci, în egală măsură, de interese economice, financiare (dovadă ardelenii care o duc „binișor” în București și care nici nu vor să audă de transilvanism). Că economicul a început deja să primeze, ne-o arată delimitarea clară, pînă acum cel puțin, a P.D.S.R. de P.R.M., ca și discursul prooccidental al lui Ion Iliescu – înzecit mai catolic decît Papa – din seara turului doi al alegerilor.

Nu vreau s㠄calmez” spunînd că regionalizarea funcțională e în interesul tuturor zonelor/regiunilor istorice ale țării. E evident că e așa. După cum la fel de clar e și faptul că nu toate comunitățile sînt conștiente de avantajul sau necesitatea (luați-o cum doriți) a regionalizării. Am putea spune însă că e treaba lor, a membrilor acestor comunități, că îi privește „direct și personal”, dar nu știu dacă acesta e cel mai potrivit mod de abordare. Oricum, cei care sînt conștienți de necesitatea unui proiect politic în acest sens, nu pot face altceva decît să îl afirme. Prin societatea civilă și prin mijloacele legale existente în România. Inclusiv cel al unui partid regional transetnic (în cazul Transilvaniei și al Banatului). Pînă la urmă și P.N.Ț.C.D. (în Ardeal și Banat) și P.D.S.R. (prin constanța sa în Vechiul Regat, așa cum bine observă Bakk Miklós în articolul său din acest număr) sînt tot partide regionale. Numai că nici P.N.Ț.C.D., nici P.D.S.R., nu au ca obiectiv punerea în practică la nivel regional a principiului subsidiarității.

Pe de altă parte, ceea ce ar trebui s㠄fure” de la aceste două partide un eventual partid regional din Transilvania și Banat, ar fi deschiderea lor națională, realizarea dacă vreți a unui soi de „frundizare” – o construcție națională pe fond regional.

Rostul unui partid regional în momentul de față, în opinia mea, există. Vidul politic creat de partea dreaptă a scenei politice românești, prin ieșirea din Parlament a P.N.Ț.C.D., va fi probabil umplut de partide noi. Riscul este însă acela de lărgire a spectrului stîngist. Lăsînd în continuare ca electoratul să aleagă între variante ale răului, nu facem decît să prelugim situația hamletiană de acum, să votăm și pe viitor, vorba lui Eugen Ionescu, între ”unicornuitate” și „bicornuitate”…

Realizarea unui proiect politic regional (partid, alianță, ligă etc.) presupune îndeplinirea acelorași condiții de bază, ca în cazul oricărei formațiuni politice: doctrină, programe, resurse materiale și umane, personalități reprezentative și corespunzătoare etc. Marea problemă însă a societății românești de azi este că oamenii de calitate, profesioniștii se implică prea puțin în politică. Pentru că nu au încredere în clasa politică și în stabilitatea sistemului (cunosc un caz în care doar unul dintre soți s-a înscris într-un partid politic, pentru ca celălalt, în cazul în care „roata istoriei” s-ar întorce, să poată avea grijă de copii…). Vedem de asemenea că democrația, neîntreținută, devine fragilă, își arată reversibilitatea. În aceste condiții, atitudinea aceasta a neimplicării bazată pe neîncredere e de presupus că se va accentua. Acesta mi se pare principalul obstacol în realizarea unui proiect politic regional. Rămîne să vedem dacă există destule energii și destulă solidaritate pentru un astfel de demers.

2000.11.27.

articolul în format *.pdf