BAKK Miklós
Regionalitate ascunsă
Alegeri 
Pusă în pericol pe 26 noiembrie, democrația românească a fost salvată (de Ziua Drepturilor Omului, în a doua duminică de advent) pe 10 decembrie. Intelectualitatea, care în numele democrației și-a asumat o „uitare de sine morală”, trebuie acum să se confrunte cu întrebarea „ce s-a întîmplat de fapt?”, respectiv – după stabilirea unui diagnostic – să încerce să formuleze întrebările privind direcția în care trebuie să o luăm.

Imaginea unei democrații românești pusă în pericol pentru ca apoi să fie salvată a evidențiat înainte de toate faptul că sistemul politic în întregul lui și, în cadrul lui, sistemul de partide, se află într-o criză adîncă. În cele de mai jos aș dori să fac cîteva observații privind natura acestei crize și posibilele direcții de schimbare ale sistemului.

În cei 11 ani scurși de la schimbarea de regim – în urma celor patru alegeri parlamentare (1990, 1992, 1996 și 2000) – a devenit evident că susținerea socială a partidelor este încă una minimă. Situația este aceeași în cele mai multe țări ale Europei Centrale și de Est, chiar dacă în privința proporțiilor există cu siguranță anumite diferențe. Unde poate duce însă cu adevărat măsura redusă a susținerii sociale din România, vedem abia acum. Székely István a fost cel care a subliniat utilitatea analizării în cazul anumitor partide a diferenței mari dintre electoratul de bază și așa-numitele „voturi migratoare” (1). În cele mai multe cazuri, diferența aceasta este atît de mare în favoarea „voturilor migratoare”, încît ea face practic invizibil electoratul de bază, minima bază socială existentă.

Traiectoria Convenției Democratice între 1996 și 2000 relevă foarte bine acest lucru. Dezmembrarea Convenției ne arată, în primul rînd, faptul că pachetele sociale ale valorilor civice n-au consolidat un electorat de bază, chiar dacă (pe seama marii mase a votanților „migratori” – cîștigați prin strategia „schimbării” – din 1996) elita Convenției s-a putut baza, o perioadă relativ lungă de timp, pe aparența acestuia. În schimb, tocmai această aparență, supralicitarea numărului și a fidelității voturilor de dreapta, s-a dovedit a fi fatală în decizia P.N.Ț.C.D. de a solicita introducerea pragului electoral de 5%. (Pentru aceasta, bineînțeles, primind și ajutorul U.D.M.R., care, pe de o parte, a considerat că se va ajunge la eliminarea din Parlament a extremiștilor și, pe de altă parte, la blocarea încercărilor de părăsire a Uniunii venite din partea opoziției din cadrul acesteia, dar și al P.D.S.R., care în acel moment dorea ca prin ridicarea pragului electoral să își consolideze rolul de partid postcomunist de stînga, adică acela de partid mare, partid de mase.)

Două din partidele mai mici au încercat să compenseze fragilitatea, respectiv lipsa unui electorat de bază printr-o tactică specifică de strîngere continuă a „voturilor migratoare”. Acest model a fost „elaborat” de Partidul Democrat la mijlocul anului 1997, cînd, pentru a-l schimba pe Ciorbea, P.D. a început să joace în cadrul coaliției rolul de opozant. Că acest lucru a fost posibil o arată tocmai „nerealizările” de mai sus (putîndu-se aduce ca explicație, evident, și o serie de argumente cultural- istorice). Esența problemei însă o constituie, pe de o parte, faptul că prin aceasta P.D. a putut folosi resursele guvernamentale, iar pe de altă parte, a putut culege fructul politic datorat nemulțumirilor față de guvernare, într-un cuvînt „voturile migratoare ale nemulțumiților”. Numeroase sondaje de opinie au dovedit că electoratul P.D. este cel mai „deschis” și, din această cauză, și cel mai instabil.

Dar modelul-P.D. a fost preluat și aplicat cu succes anul acesta și de Partidul Național Liberal, care a intuit foarte bine că singura cale posibilă de a ieși din Convenție o constituie comportamentul de opozant în interiorul puterii. Astfel, acesta a reușit să obțină o susținere importantă; problema actuală în cazul P.N.L. este însă cum să își stabilizeze electoratul.

În sistemul de partide din România există în momentul de față două partide care au o bază socială relativ sigură: Partidul Democrației Sociale din România și U.D.M.R. Fundalul segmentului social care susține Partidul Democrației Sociale putea fi observat practic încă în 1992. Despre alegătorii lui puteam spune deja atunci că sînt mai mult regățeni decît ardeleni, mai mult țărani decît orășeni, mai mult cu pregătire slabă, decît cu calificare înaltă. Într-un cuvînt: că baza sa electorală o constituie acei alegători din Vechiul Regat, care au rămas în afara procesului de modernizare și, ca urmare a conjucturii economico-politice existente, că la această bază electorală se alătură și alte voturi (cele „migratoare”). Azi, cunoscînd datele a trei scrutine (1992, 1996, 2000), putem spune că P.D.S.R. reprezintă expresia segmențială a unei linii de demarcație foarte importante, formată istoric, a societății românești, iar acest specific și l-a păstrat în pofida tuturor schimbărilor din rîndul susținătorilor săi.

Celălalt partid care deține un electorat stabil este U.D.M.R. Ca partid etnic el ne relevă o altă divizare istorică a societății românești. Relația dintre U.D.M.R. și electoratul său diferă însă de relația dintre P.D.S.R. și tabăra sa de votanți: adică U.D.M.R. este nu numai expresia unei realități sociale segmențiale, dar ea o și organizează pe aceasta, și anume, prin modalitatea pe care o cunoaștem din literatura referitoare la societățile pilon (2).

Cu privire la cele două partide care dispun de o bază electorală stabilă putem deci constata deja că sînt partide cu caracter regional. Subliniez, nu partide regionale, ci doar cu caracter regional. Chiar dacă electoratul lor de bază aparține unei societăți regionale, ele nu pot deveni cu adevărat partide regionale decît în cazul în care linia conducătoare a programelor lor ar consta în reprezentarea intereselor regiunii în care trăiește electoratul lor de bază. În cazul U.D.M.R., campania electorală din acest an ne-a dovedit în mod clar acest lucru: sloganul său electoral „Viitorul e în Ardeal!” a pus în prim-plan capitolul referitor la „interesul regional transilvan” al programului U.D.M.R. În mod paradoxal însă, P.D.S.R. reprezintă și el un anume gen de interes regional: centralismul său constituie moștenirea unui program care își are rădăcinile nu doar în perioada comunistă, dar și în perioada interbelică, cea care a servit interesele Regatului încă din 1918.

Cele patru partide descrise după electoratul lor formează partea decisivă a noului sistem de partide românesc. Despre cel de al cincilea partid, cel ajuns în prim plan datorită alegerilor prezidențiale – Partidul România Mare – nu voi scrie acum, deoarece îl consider mult mai puțin important decît s-a părut a fi între 26 noiembrie și 10 decembrie. Deși, ca partid extremist, se va menține cu siguranță și pe mai departe pe scena politică, soarta lui va fi totuși decisă de sistemul format de celelalte patru partide și nu de acea „dinamică de lider”, a cărei spectaculozitate am putut-o urmări în săptămînile care au trecut.

Viitorul acestui sistem cvadripartit depinde în mare măsură de ceea ce se va întîmpla, pe lîngă cele două partide cu electorat stabil, și cu restul de două partide. Apariția unui nou partid regional ar dinamiza polarizarea regională mascată creată de U.D.M.R. și P.D.S.R. De aceea, polemica declanșată în paginile Provinciei în jurul problemei necesității și a oportunității unui partid transetnic devine cu adevărat actuală tocmai acum, în raportul de forțe politice nou-apărut. Pentru că tocmai apariția unui partid regional în Ardeal, cu o linie ideologică conservator-liberală, ar fi cea care, pe de o parte, ar putea constitui un element de mediere între programul etnic-regional al U.D.M.R. și societatea transilvană în ansamblu, pe de altă parte însă, ar restabili echilibrul dintre dreapta și stînga sistemului de partide din România.

(1) Vezi Pericolul indiferenței, interviu cu politologul Székely István. În: Krónika, 7 decembrie 2000.
(2) Vezi Enyedi Zsolt. 1998. Politică sub semnul crucii. Budapesta: Osiris.

Traducerea: Marius COSMEANU
2000.11.27.

articolul în format *.pdf