Caius DOBRESCU
Împotriva interpretării rezultatelor ultimelor alegeri
Alegeri 
Nu cred că se pot trage concluzii complet relevante din datele certe pe care ni le oferă rezultatele alegerilor și din estimările privind structura votului pe care ni le oferă sondajele de opinie. Fără îndoială ascensiunea liderului neofascist Vadim Tudor și a partidului în egală măsură neofascist pe care îl conduce este semnalul că faimoasa „stabilitate” a României, principal atu al tuturor negocierilor de pînă acum, este infinit mai fragilă decît ne place să credem. Ne aflăm, așadar, într-un sistem social și politic „departe de echilibru”, adică în mare măsură impredictibil, cu o marjă crescută de risc. Într-o asemenea situație, lucrul poate cel mai periculos mi se pare convingerea că înțelegem exact ce se întîmplă. Aproape toate tipurile de diagnostic înaintate pînă acum – de vină este „tineretul”, „tineretul cu studii medii”, „mizeria și insecuritatea socială”, „clasa politică”, „naționalismul și complexele românilor ardeleni”, intelectualii care „au revitalizat cultul iraționalismului agresiv din perioada interbelică”, reformele „de fațad㔠din sistemul de educație – pot să conțină doza lor semnificativă de adevăr dar, pînă în acest moment, pornesc mai degrabă din intuiții și ilustrează, mai degrabă, agendele politice și doctrinare ale diferiților comentatori. Probabil că explicațiile simple, clare și precise sînt inevitabile în cîmpul politic și în mass-media, prestația specifică acestor domenii impunînd să-ți poți autoinduce și să poți induce și publicului/electoratului tău sentimentul de control al situației, prin repetarea anesteziantă a unor mantre explicative. Dar în situația în care ne aflăm noi, de focus grup sau think tank independent, cred că ne putem permite luxul de a ne dispensa de obligația de a mima că înțelegem.

Evident, nu vreau să generalizez: este foarte posibil ca alți membri ai grupului să aibă sentimentul că pot explica fenomenul ascensiunii neofascismului și mi se pare din nou posibil ca explicațiile lor să reprezinte fie concluzii pe cît de originale, pe atît de rezonabile, deduse din datele la care au avut acces, fie ipoteze de lucru, puncte de pornire teoretice dintre cele mai fertile pentru a începe să descriem fenomenul. Dar mi se pare important să uzez de libertatea mea de a nu trage concluzii și de a avertiza asupra faptului că, deși ne aflăm în momentul de efervescență în care se nasc reprezentările stereotipice ale, ca să spunem așa, „viitorului cincinal”, ar fi util să încercăm să separăm imaginarul și pasiunile de reflecția analitică sistematică și coerentă. Din această pers pectivă sceptică aș vrea să tratez problema rezultatelor alegerilor, punctînd mai întîi trei chestiuni care țin, în general, de cîmpul producerii de cunoaștere și de cel al dezbaterii publice din România, și apoi două care se circumscriu contextului specific al dezbaterilor Provinciei.

Mai întîi, așadar, cele trei chestiuni generale:
Întreaga agitație creată în jurul „votului tinerilor” – nu lipsită de la bun început de contradicții între datele empirice și interpretări (vezi îngrijorarea pentru deriva extremistă a „studenților”, în condițiile în care statisticienii vorbeau despre votul acordat cu preponderență P.R.M.-ului de tinerii cu studii medii) – a avut meritul de a lansa în atenție o temă pe cît de „evidentă”, pe atît de ignorată de dezbaterea publică de la noi. Problema tineretului nu a depășit nici un moment nivelul declarațiilor de circumstanță, al lamentațiilor lirice pe tema brain drain-ului (din care dl. Emil Constantinescu, de exemplu, și-a făcut o specialitate). În schimb, cînd prietenul meu, filozoful Cătălin Avramescu, a publicat un articol în care demonstra cum psihologia de „pensionar” a românilor, care determină blocarea unor imense resurse în domeniul confuz al protecției sociale, lovește în tineri interzicîndu-le brutal să-și joace propria șansă într-o societate a liberei competiții oneste, un senior-cititor indignat a simțit nevoia să răspundă cu un text în care acuza aceste observații (de bun simț, în opinia mea) de intenția de… exterminare fizică a pensionarilor!!! Acest nivel primitiv de tratare a unei probleme esențiale a societății românești ar putea fi depășit în acest moment.

Cred că se deschid perspectivele unei cercetări serioase asupra mentalităților, modurilor și nivelurilor de socializare, dinamicii pe piața muncii, culturii politice, construcției identitare a „tineretului” – cercetări absolut necesare ca bază de pornire a unor politici solide, gîndite pe termen lung, de diseminare a ideilor și atitudinilor „euro-compatibile”. A ne grăbi, acum, să tragem concluzii despre cum sînt „tinerii” înseamnă, mi se pare, să ratăm șansa de a înțelege: 1) că, de fapt, nu știm prea mult în privința lor și 2) că asocierea spontană dintre cei mai noi membri ai comunității politice și cele mai noi idei pătrunse în discursul nostru public (ținînd, în general, de respingerea tuturor formelor de discriminare și de asigurarea acelor garanții ale libertății reprezentate de autonomia individuală și de autonomiile de diverse tipuri, inclusiv cele locale și regionale) nu se face în mod necesar. În opinia mea, pentru a da cît mai multe șanse tinerilor din România de a se adapta la lumea modernă este necesar să ne debarasăm, printre altele, de însuși mitul „tineretului progresist”.

Pe lîngă drama ascensiunii neofascismului, ascensiune sprijinită, prezumtiv, de un procent semnificativ de tineri români transilvăneni, aș mai constata o alta, conexă: inexistența unui spațiu de dialog în care să putem recepta argumentele acelora care au făcut o asemenea opțiune politică. Fetișizată de anumite grupuri, „confiscat㔠și „privatizată”, în folos propriu, așa cum s-a întîmplat și cu capitalul simbolic al Revoluției sau cu capitalul industrial al statului, tema „dialogului social” nu a generat structuri reale de comunicare. Astfel încît tinerii români tind să se organizeze, după modelul „Contraculturii” occidentale a anilor ’60, într-o lume paralelă, cu miturile, limbajele, codurile și, nu în ultimul rînd, fantasmele ei „incomunicabile”. Problema este că, deși din Contracultura istorică au ieșit, fără îndoială, creații artistice de mare intensitate și chiar idei filozofice interesante, ea a produs, în același timp, un spirit radical, agresiv, incontrolabil, disponibil pentru tot felul de excese (nu în ultimul rînd, pentru terorism). În plus, dacă mesajul generației Flower Power era, cel puțin teoretic, non-violența, antirasismul, antinaționalismul, cultura pop pe care o putem sesiza în România anului 2000, (nu știu să spun în ce măsură e vorba aici despre o evoluție mai largă, „globală”), este suficient de receptivă și la mesaje diametral opuse celor amintite mai sus.

Efectele perverse, anomice ale Contraculturii istorice au dispărut în momentul cînd societățile occidentale au devenit cu adevărat deschise, tematizînd și instituționalizînd dialogul, transformîndu-l în practică curentă de rezolvare a litigiilor și în obiectiv al sistemului de educație, începînd cu grădinița. Mi se pare, așadar, important să sesizăm inexistența unui spațiu sau a unei rețele a dialogului rațional în societatea noastră și să reflectăm asupra modului în care s-ar putea remedia această lipsă, deoarece niște tineri socializați (și) prin grupuri de dezbatere, învățați să argumenteze și să distingă între valori și fapte, raționamente și emoții, nu vor mai deveni ușor prada electorală a neofascismului.

Pe lîngă faptul că grupurile de reflecție au datoria să încerce să înțeleagă dinamica unor fenomene, abținîndu-se de la interpretări ideologice și de la proiecții mitologice, mai există un lucru pe care pot să-l facă: să ceară consistența instituțiilor cu propriile lor principii fondatoare. Dincolo de interpretările mai mult sau mai puțin nuanțate, mai mult sau mai puțin plauzibile, ale rezultatelor ultimelor alegeri, rămîne faptul că Partidul România Mare încalcă în mod flagrant Constituția, sfidează principiul clar statuat în actul fundamental că în România nu pot funcționa partide care îndeamnă la ură interetnică. În aceste condiții, mi se pare evident că lupta împotriva P.R.M.-ului trebuie condusă cu mijloace juridice. Susținerea publică a unui proces de scoatere în afara legii a neofasciștilor instalați în Parlament este o datorie morală și, în plus, cred că ar putea avea un ecou important pe scena europeană. Desigur, nu există precedente de acest tip, sau dacă există, ele nu sînt încurajatoare: vezi continua tergiversare a sancționării juridice a N.P.D.-ului german. Dar, în opinia mea, ar trebui să ne gîndim la contribuția pe care am putea-o avea, pe plan european, la consolidarea democrației, printr-o sentință de declarare a P.R.M.-ului ca neconstituțional. Cred că lumea occidentală ar trebui să sprijine o asemenea inițiativă fiindcă, în opinia mea, poartă o anumită responsabilitate pentru fenomenul Vadim. Dacă tolerezi huligani neofasciști în numele democrației (și mai toate țările Uniunii Europene fac asta), înseamnă că accepți, în principiu, că ei pot ajunge la guvernare. Ceea ce înseamnă că România (ca și Austria, mai înainte) suportă efectele perverse ale îngăduinței pe care democrațiile europene o practică față de dușmanii democrației. Desigur, Vadim Tudor este un produs al nazismului de tip ceaușist, dar nu l-a emulat el, în modul cel mai explicit, pe Jean-Marie Le Pen, bunăoară?

Acestea au fost cele trei puncte cu „bătaie generală”. Acum le voi prezenta, pe scurt, pe celelalte două, relevante pentru evoluția Provinciei:
Disensiunile dintre membrii grupului nostru în perioada dintre primul și cel de-al doilea tur de scrutin al prezidențialelor ne aduc, în mod aparent paradoxal, un argument în favoarea creării unui partid transetnic. Să mă explic pentru cititori: chiar înainte de aflarea rezultatelor din 26 noiembrie, între cei ce participă la grupul electronic de discuții al Provinciei se iscase o vie polemică privind modul de a reacționa la eventualitatea unui tur doi Iliescu- Vadim Tudor. Inițiativei de a elabora un document colectiv în care să se respingă public o alternativă inacceptabilă din toate punctele de vedere și să se vorbească despre „boicotarea alegerilor” i se opunea teoria (la care însumi am subscris) a „răului cel mai mic”.

Această dezbatere conține, în opinia mea, un element de optimism: cele dou㠄tabere” nu se delimitau deloc în funcție de criterii de vîrstă sau – ceea ce e și mai important – etnice. Maghiari și români, ne-am regăsit, în mod firesc și spontan, de ambele părți ale „baricadei”. Ceea ce ne arată că o comunicare intelectuală și politică transetnică este posibilă!

Rezultatele surprinzătoare obținute de Vadim Tudor în Transilvania și Banat nu trebuie acoperite cu explicații sofistice menite să demonstreze că pînă și asta ar reprezenta tot efectul superiorității culturii politice de tip central-european, dar nici nu trebuie lăsate să submineze ideile generoase ale descentralizării și regionalismului. În opinia mea, aceste rezultate ar trebui să ne facă să ne regîndim principiile și atitudinile. A supraevalua „transilvanismul” și a-l transforma în unicul argument al descentralizării administrative se dovedește o eroare.

Pentru autonomia regională pledează acum chiar pericolul, pe care ar trebui să-l resimtă toți cetățenii rezonabili, ca soarta lor să ajungă în mîna unui lider autoritar iresponsabil, care poate, în principiu, uza de întreaga forță a unui aparat de stat hipercentralizat. În fața unui asemenea pericol, crearea unor nivele intermediare puternice ale autorității locale și regionale va reprezenta o foarte necesară garanție a siguranței și libertății personale. Pe de altă parte, cred că ar trebui să înțelegem din aceste rezultate că românii ardeleni blocați în cultura legilor clanice de tip „omerta” (ca să citez o inspirată formulă a lui Ovidiu Pecican) nu vor fi niciodată de partea noastră, în schimb cei ce ilustrează cultura politică de tip liberal în provinciile extracarpatice (și nu sînt puțini) reprezintă aliații noștri naturali. Cred că Provincia ar trebui să se… deprovincializeze, să extindă dialogul despre descentralizare la nivelul întregii țări, devenind un for de dezbatere pentru toți intelectualii sensibili la acest proiect, și să se concentreze pe demonstrarea ideii că devoluția prezintă avantaje importante nu doar pentru Transilvania, ci pentru România în ansamblu.

2000.11.27.

articolul în format *.pdf