Traian ȘTEF
Între diversiune și radicalizarea stîngii
Alegeri 
În articolul meu din numărul trecut al Provinciei apreciam că în Transilvania ar exista un potențial electorat de centrudreapta de peste 60%. M-am înșelat, dar nu prea tare. P.D.S.R. și P.R.M au împreună 45% în Transilvania, în timp ce în celelalte regiuni istorice ale țării procentul acestora ajunge la aproape 70%. Nu credeam, de asemenea, ca Vadim Tudor să-l devanseze pe Ion Iliescu, în Transilvania, cu aproximativ 8% din voturi. Am tot căutat explicații mai ales la acest din urmă fenomen. Primele, cele mai facile, bazate însă și pe observații nemijlocite, au fost că primarii pedeseriști din anumite zone au sfătuit alegătorii lor consecvenți, credincioși, să-l voteze pe Vadim Tudor la președinție. Același lucru s-a întîmplat cu primarii P.S.M. și ApR.

De asemenea, foști ofițeri de securitate cu funcții la vîrf în P.R.M. au cutreierat incognito județele ardelene organizînd structurile bine cunoscute lor în vederea loviturii de berbece a lui Vadim Tudor. În același timp, angajații activi din S.R.I., Poliție și Armată s-au situat de aceeași parte. Toate aceste informații au fost la îndemîna tuturor. Nu credeam, însă, ca rezultatul să fie cel cunoscut acum. Tot informațiile de mai sus m-au îndemnat să propun boicotarea voturilor în turul doi. Eram sigur că Ion Iliescu va cîștiga și fără votul meu, eram sigur și supărat că Ion Iliescu a pus la cale această diversiune împotriva Transilvaniei. Adică, mi-l închipuiam zicînd: „Dacă nu mă vreți pe mine, lasă că o să vă fac eu să-l votați pe Corneliu Vadim Tudor, o să vă fac să vă întoarceți tot la mine, ca la un salvator, în turul doi”. Mai știam, de asemenea, că între P.D.S.R. și instituțiile militarizate a existat un continuu dialog și din 1996 încoace. P.D.S.R. a fost bine reprezentat la nivelul puterii locale (președinți de consilii județene), primind informații inclusiv de la serviciile secrete. La venirea lui Ion Iliescu în orașul bihorean Beiuș, polițiștii din comunele învecinate au participat la mitingul electoral îmbrăcați civil. Oricum, are situația în mînă, mi-am zis.

Analizînd rezultatele alegerilor în comunele județului Bihor, constat că, într-adevăr locurile unde primari sînt de la P.D.S.R, P.R.M. și P.S.M. au dat cele mai multe voturi pentru Vadim Tudor. În orașul Beiuș, la o secție de votare raportul a fost de 518 la 226 în favoarea acestuia. Pe de altă parte, într-o localitate cum este Cherechiu, cu locuitori maghiari și români, unde majoritatea voturilor au fost pentru Frunda György, la una dintre secțiile de votare raportul a fost de 85 la 2 în favoarea lui Ion Iliescu. Românii deci, nu l-au votat pe Vadim Tudor. Una dintre explicații este foarte simplă: românii de aici au exercițiul conviețuirii etnice și nu agreează naționalismul xenofob, iar altă explicație ar putea fi neputința de a penetra acest mediu de către slujitorii lui Vadim. Și totuși, Ion Iliescu are doar cu 3% mai puține voturi decît are P.D.S.R. la Senat, la Camera Deputaților, procentele fiind egale. Înseamnă că, într-un plan de adîncime, trebuie căutate și alte explicații. De ce, de exemplu, în zona cea mai vie a județului, practic fără șomaj, s-a votat Vadim Tudor. De ce în Transilvania, extrapolînd observația. În ce mă privește, nu renunț la ideea unei mari diversiuni. Semnul cel mai concludent al diversiunii este contagiunea. Și această contagiune a existat. Am văzut țărani cu o bună stare materială, cu tractor și mașină în curte, cu apartament la oraș pentru copil, vorbind despre „marele dezastru în care au dus țărăniștii România”. Diversiunea a început, în opinia mea, cu crearea unei adevărate psihoze a dezastrului. Cuvintelesimbol au fost: dezastru, mafie, corupție. Acestea au prins. Nu erau prea multe de reținut, iar argumente oferea presa destule. Puterea putea să le contracareze, dar Emil Constantinescu nu a fost liderul regimului său, nici măcar al C.D.R. O fi crezut că odată cu venirea sa la putere se va întrona în țară buna cuviință și respectul pentru lege, că partidele din Convenție vor instala în funcții numai oameni des toi nici și cinstiți …

Presa a vuit, însă, de afacerile necurate ale noilor aleși. Cum să mai voteze profesorii un inspector căruia i se fură din sertarul inspectoratului școlar 3000 de mărci germane? – el luînd salariul în lei, din cîte știam noi. Cum să mai voteze alegătorii țărăniștii, sau liberalii, care ar fi dorit un proces al comunismului, niște turnători ai securității? În consecință, contagiunea a pornit cu aceste premise: în țară e dezastru, corupție, mafie. Date fiind aceste premise și discursul adecvat lor al lui Vadim Tudor, imaginea care i s-a construit prin mijloace psihologice bine deprinse de specialiști ai diversiunii, rezultatul votului nu mai miră. S-a creat mai întîi o așteptare și apoi a fost arătat „salvatorul providențial”. Am văzut oameni votînd ca în transă, am văzut circulînd ca un consemn în ziua votului cuvîntul „Vadim”. Ce am mai remarcat atunci? O escaladare a resentimentului. Fiecare îți inventa motive. Un viceprimar pedeserist mi-a explicat că-l votează pentru că a împrumutat o sumă de la bancă și dobînda e prea mare. Din discuții cu oamenii în uniformă am constatat că nu agreează democrația. Vor iar acea putere pe care le-o conferea altădată uniforma. Polițistul vrea să tremure cetățeanul în fața lui, sereistul vrea să ancheteze, militarilor din M.A.N. nu le convine să li se împuțineze numărul, nici perspectivele unei armate de profesioniști, nici o oarecare trecere în inferioritate în plan social față de primii doi. Se întîmplă și cu aceste instituții ca și cu megalomanele combinate. Cu cît întîrzie reforma, cu atît devine mai dificil de înfăptuit, cu atît mai mult apar rezistențe duse pînă la violență, cu atît mai mult li se întărește sentimentul indispensabilității.

Poate dintr-un exces analitic și speculativ, teoria mea, referitoare la diversiune, merge și mai departe. Astfel, prin votul dat lui Vadim Tudor de către ardeleni, se distruge mitul ardeleanului democrat, liberal, european, trăind în armonie etnică. Uneori mă îndoiesc ca Ion Iliescu să fi ajuns la acest resentiment cinic față de ardeleni, dar nu a uitat să ne reamintească nici în această campanie electorală că nu l-am vrut, și vedeți ce vi s-a întîmplat? O fi vrînd să-i facă pe unii să se „sature” și de Ardeal? (Pentru că am scris cuvîntul rău famat, precizez că nu sînt un adept al lui Sabin Gherman, nu-l consider un lider ardelean și nu-mi place pe ce mîini a ajuns la Budapesta). Un alt cîștig pentru P.D.S.R. ar fi anularea opoziției democratice. Polii politicii românești ar fi atunci P.D.S.R. la putere, adică cei buni, în frunte cu Ion Iliescu votat de români și unguri de teama lui Vadim, și P.R.M. în opoziție, adică cei răi, care înspăimîntă Vestul și vor dictatură. A guverna împreună cu P.D.S.R. acum înseamnă desființarea pentru multă vreme a dreptei în politica românească. Sper ca Valeriu Stoica să țină seama de asta și să nu plece urechea la cei care au ceva miere pe degete și mai vor organul puterii. Atunci, într-adevăr, ar arunca românii către o singură alternativă, P.R.M., pentru că e greu de crezut ca P.N.Ț.C.D. în afara Parlamentului, să se constituie repede într-o alternativă. Inițiativele unor modificări constituționale și ale legii electorale sînt bine venite, iar apariția unor noi partide cu șanse este posibilă.

M-am referit în articolul din numărul precedent la un clivaj între intelectualii de dreapta și politicienii de aceeași parte. Alegerile acestea m-au făcut să constat că există o și mai mare distanță între elita intelectuală și marea masă a intelectualilor (profesori, preoți, birocrați, tehnicieni). Conservatorismul acestora din urmă este evident. Ei sînt creația cea mai fidelă a comunismului și refuză cu disperare calea alternativă, reforma, noul. Ei îi votează cu speranță pe Ion Iliescu și cu disperare pe Vadim Tudor. În cele mai multe cazuri, ei sînt mai ales în mediul rural, agenții contagiunii.

În fine, explicația mea pentru votul din Transilvania ține și de realitatea radicalizării stîngii datorată nemulțumirilor, nu numai de ideea diversiunii. Nu pot însă renunța la aceasta din urmă, gîndindu- mă că pe listele P.R.M. apar foști ofițeri de securitate (nu le-am verificat pe toate, dar sînt convins că a fost o regulă) și că primarii pedeseriși (poate nu îndemnați de Ion Iliescu, ci contaminați), preoți de diverse confesiuni (dar mai ales ortodocși și neoprotestanți) au îndemnat spre peremeu, ostracizau turnătorii C.D.R. fără să vadă bîrna din ochii lor. Dar foștii informatori ai securității? Ai miliției? Ai P.C.R.? Știți că și P.C.R. avea informatori? Așa cum afirma și Molnár Gusztáv în articolul său, dacă ne gîndim la Transilvania, procentul voturilor pentru stînga nu s-a schimbat prea mult, dar s-a schimbat distribuția lor în favoarea lui Vadim Tudor. O creștere semnificativă a stîngii a avut loc în celelalte provincii istorice, care i-au acordat lui Vadim Tudor aproximativ același număr de voturi ca și ardelenii (unde, ce-i drept, procentul este scăzut un pic de maghiari). Vadim Tudor a reușit, la aceste alegeri, să-i atragă de partea sa pe radicalii stîngiști din P.D.S.R., pe naționaliștii lui Funar, scăpătații lui Teodor Meleșcanu. Dar pedeseriștii care l-au votat au rămas până la urmă tot cu Ion Iliescu. Interesul poartă fesul. Cunosc, de asemenea, în acest partid oameni cu o viziune liberală destul de pronunțată și oameni de afaceri care-i susțin. Rămîne de văzut cît vor conta ei în ițele guvernării, cît vor conta Alexandru Athanasiu sau Adrian Severin și intelectualii moderați de stînga.

P.S. Pentru că mi s-a atras atenția că opiniile mele „transilvaniste” sînt monitorizate, vreau să lămuresc lucrurile, pentru a nu mai fi nimeni nevoit să facă tot felul de presupuneri și interpretări. Aș dori ca, dacă nu se va găsi un partid (ar fi de dorit liberal) care să mizeze și pe regionalism, să apară pe scena noastră politică un Partid al Alianței Regionale (așa l-aș numi), un partid transetnic, nu numai al ardelenilor, cu o platformă asemănătoare cu a lui Frunda György din campania prezidențială, care să militeze pentru o reformă administrativă (încă sîntem împărțiți după principii ceapiste, iar județele și comunele au administrație asemănătoare și în formă, și în conținut cu cea de dinainte de 1989), pe autoguvernări regionale (nu neapărat acoperind provinciile istorice, ci, poate, regiunile de dezvoltare actuale), pe subsidiaritate, cu clare atribuțiuni ale centrului și provinciei. Nu am nici un proiect coerent, nu sînt un luptător pentru cauza aceasta, dar mi se pare că așa ar fi mai bine pentru că, iată, banii pe care i-am dat eu, orădeanul, pentru drumuri – prin taxe, impozite, în prețul benzinei – ajung la guvern și de acolo încă nu s-a returnat procentul stabilit de lege spre cei care administrează drumurile pe care circul eu zi de zi, după cum și banii pentru sănătate iau tot felul de căi întortocheate iar la noi se închid spitalele, deși ne-am plătit serviciile medicale într-o sumă suficientă.

2000.11.27.

articolul în format *.pdf