Daniel VIGHI
Cîteva probleme de fond ale unei construcții politice alternative
 
Iată, așadar, că după încheierea alegerilor 2000 din România, Transilvania și Banatul au votat mai puțin democratic decît în anul 1996, dacă judecăm în termenii radicali ai situării pe scara politică în care am fost plasați de cel de-al doilea tur de scrutin al prezidențialelor. Faptul că Vadim Tudor a fost adus în această poziție de către electoratul socotit zece ani la rînd ca fiind mai democratic în mentalitate și comportament la urne este expresia, nu atît a schimbării sale de profunzime, cît a unei neputințe în care a fost adus, a unei exasperări.

Ce vrea să ne spună acest semnal? Că aceste provincii ale României au decis să aleagă dictatura în locul sistemului democratic? Nu îmi pare că putem judeca în acest fel, dovadă că în turul al doilea, votul s-a schimbat substanțial pentru ceea ce a fost numit ca fiind „răul mai mic”. Prin urmare votul din primul tur îl putem socoti mai degrabă ca pe un fel de atenționare, un vot de blam la adresa întregii clase politice democratice, un fel de repunere în discuție a sistemului politic și a comportamentului acestuia pe care, pe bună dreptate Molnár Gusztáv, în ultimul articol din Provincia (nr. 7), îl socotea ca fiind duplicitar.

Nu aș zice că fosta putere a fost semioccidentală, cel puțin în pretenții și chiar în atașamentul dovedit în vremea războiului din Kosovo. Occidentalismul, ca țintă a schimbărilor, a fost subminat mai degrabă de semi balcanism, de duplicitatea abordărilor, în politica jumătăților de măsură. Datorită componentei semibalcanice din politica ultimilor patru ani am ratat pe plan intern o angajare fermă în direcția occidentalizării. Prin semibalcanism a ajuns regimul Constantinescu la semioccidentalism, nicidecum invers.

Ce avem de învățat de aici? Cred și eu, asemenea lui Traian Ștef, Caius Dobrescu, Molnár Gusztáv, Marius Cosmeanu, Szokoly Elek și Bakk Miklós că politica și oferta politică trebuie regîndite și reconstruite radical. Înainte de a vedea cum anume este cu putință așa ceva, aș dori să mai amintesc și faptul că tot ceea ce se va întîmpla în viața publică românească de acum înainte va fi determinat masiv de urmările acestei penalizări din 26 noiembrie. În Parlamentul României al doilea partid ca importanță este P.R.M.-ul, acest fapt poate fi un alibi al încetinirii reformei politice, dar și economice, deoarece s-ar putea ca această prezență parlamentară să fie folosită de P.D.S.R. și de celelalte partide democratice în felul unui șantaj cu pisica neagră. Aceasta poate fi în orice moment și oricînd arătată pentru justificarea (posibilului) ritm gradual al reformei și al înghețării regîndirii sistemului politic. Politicile economice ar putea fi, cum spuneam, încetinite în ideea costurilor sociale care se pot contabiliza, ar putea spune corifeii pedeseriști, în beneficiu peremist. Probabil că opoziția democratică va amenda o asemenea abordare și va funcționa întrucîtva în felul unui accelerator al reformei economice.

Nu mai este nicidecum sigur că același lucru s-ar putea întîmpla în cazul în care U.D.M.R. va pretinde să îi fie susținute revendicările, bunăoară chestiunea universității. În acest caz pisica neagră s-ar putea să fie agitată chiar de partenerii de opoziție democratică parlamentară, respectiv P.N.L. și P.D. Mai mult încă, acest fapt va fi pus în discuție vehement, demagogic și nedemocratic, în cazul în care o reformă a ofertei politice ar angaja poziția pe eșichierul politic a partidelor parlamentare aparținînd sistemului politic românesc actual. Discuția noastră din cadrul revistei despre necesitatea unei construcții politice alternative de factură transetnică și regională ar putea fi un asemenea prilej de inflamări retorice.

În ce mă privește socot că un asemenea proiect de angajament public este binevenit: alianța transetnică pe baza unor valori comune istorice și culturale este un ideal generos și cu potențial de dezvoltare politică dacă ținem seamă de cîteva corecturi pe care le socot legate intim de un fel de necesară abordare realistă și critică în măsură să-i asigure modernitatea. Înainte de toate, această construcție politică (prin care se regăsesc valori comune istorice și culturale cu potențial economic ale unei solidarități regionale) poate (și nu trebuie să se întîmple așa!) înlocui naționalismul general cu unul regional. Cred că pentru democrație așa ceva nu este acceptabil, dacă înlocuim ura dintre români și unguri cu cea dintre transilvăneni și munteni n-am realizat mare lucru, mie unuia nu-mi place nici una nici cealaltă, cu toate că (omenește) îmi vine cîteodată să-mi vărs năduful în acest sens. Așadar este de gîndit cum anume ar putea fi gestionată democratic alteritatea.

Pe de altă parte, și diferența ar trebui gîndită și precizată cu limpezime. Ovidiu Pecican a atras atenția asupra unei probleme pe care nu o putem, totuși, nega: între proiectul nostru (oarecum omogenizator) și realitate poate fi o diferență pe care, din entuziasm, să nu o luăm în calcul. Iată un exemplu: între Banatul montan și cel de la cîmpie în ultimii ani au fost abordări politice diferite. Cei dintîi au fost mai aproape de P.D.S.R. în toți acești ani dintr-un fel de repliere pe structurile vechi. Acest lucru a funcționat și în momentul trecerii spre comunism cînd aici s-a dezvoltat o puternică rezistență armată anticomunistă în munți. Și atunci a fost o respingere a „noului”, rău atunci, așa cum în deceniul din urmă s-a manifestat aceasta față de cel socotit progresist. Paradoxal, urmașii celor care au luptat cu arma în mînă împotriva comunismului au votat masiv pentru ceea ce am socotit a fi, vă amintiți, criptocomunism. Explicația este că societatea aceasta este pliată pe un anume tradiționalism indistinct în care ceea ce a fost, este mai bun decît ceea ce este. S-ar putea ca această realitate mentală să fie prezentă la fel și în Maramureș, bunăoară, dacă socotim că și aici am avut aceleași rezistențe în munți în anii ‘50. Oricum, abordarea excesivă a unor alterități subregionale, care ar motiva absența unei solidarități cît de cît omogene la nivelul provinciilor istorice, nu poate fi susținută atîta timp cît la nivelul percepției publice Transilvania, Moldova, Oltenia, Dobrogea sau Banatul sînt percepute tradițional ca fiind, social-istoric, expresii omogene.

Întrebarea pe care avem să ne-o punem, cea mai acută dintre toate, este cum anume poate fi evitat naționalismul și exclusivismul regional. Socot că acest fapt poate fi evitat printr-o abordare deschisă și prin limpezimea maximă a cadrului de manifestare public. Abordarea deschisă este menită să evite orice posibile enclavizări și exclusivisme în sensul că, respectînd specificul regional, ceea ce este valid pentru Ardeal ar trebui să fie la fel și pentru Dobrogea. Din acest punct de vedere o analiză a construcției politice a Partidului Moldovenilor poate fi interesantă; ar trebui să vedem ce vor aceștia și care sînt regulile de joc pe care și le-au impus. Este evident că ceea ce li s-a permis unora nu poate să le fie interzis altora. În ceea ce privește limpezimea maximă a cadrului de manifestare public: aici lucrurile sînt mult mai complicate. Caius Dobrescu le-a schițat în ultimul număr al revistei foarte bine: permanența unei suspicionări a mesajului public, a citirii lui subtextuale printr-un fel de hipersemiotizare este un obsta col extrem de greu de depășit atîta vreme cît acesta se vădește a fi principala armă de luptă politică a extremismului. Suprainterpretarea hipersemiotică este menită să arunce în ezoteric abordările cele mai oneste și mai la lumina zilei tocmai pentru a putea culpabiliza pe cei care le susțin și a îndepărta electoratul captiv încă al unei mentalități construite decenii la rînd de către Securitate care a căutat și a inventat subsoluri, ambuscade, întîlniri oculte. Din acest punct de vedere, transparența, oricît ar fi de mare, nu ajunge pentru că ultranaționalismul are vitală nevoie să o obscurizeze. Cu toate acestea, singura armă de luptă corectă și concretă nu poate fi decît transparența (și revista aceasta tocmai de aceea este importantă; mai mult, în afara ei nici nu am putea gîndi și face nimic!); de bună seamă la aceasta mai trebuie adăugată și necesitatea stabilirii stricte a regulilor jocului și a cadrului de manifestare publică.

Numai că, din păcate, aici intervine cel mai mare obstacol care îmi pare a fi la ora actuală greu de depășit: este vorba de ceea ce Szokoly Elek a spus (tot în numărul ultim al Provinciei) cu năduf că ar fi „vaca sfîntă”: sintagma constituțională a statului național și unitar. De ce este așa? Foarte simplu: sintagma național elimină diversitatea etnică iar unitar pe cea regională. Las deoparte faptul că aceasta a fost sacralizată, că este socotită ca fiind ținta de pe urmă a devenirii istoriei României, problema este că, deocamdată cel puțin, în reforma constituțională preconizată pentru actualul mandat nu cred că Parlamentul, în prezenta componență, se va alinia standardelor constituționale europene în această privință. Aici pisica va fi agitată zgomotos de întreg spectrul politic. Prin aceasta nu doresc nicidecum să demobilizez, nici să încerc o abordare soft pe ușa din dos. Dimpotrivă. Ca unul care, împreună cu Traian Ștef, Caius Dobrescu, Smaranda Enache, sau Bányai Péter (să mă ierte cei pe care i-am omis) am făcut politică angajată în fostele falimentări politice, cît de cît instituționalizate, știu ce spun. Sau cel puțin cred asta. Dar despre cum am greșit și cum am făcut și am dres ca acest lucru să fie cu putință ar trebui să discutăm într-unul din numerele viitoare ale revistei.

2000.11.27.

articolul în format *.pdf