ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
În primul ceas al mileniului trei, un bărbat în palton negru, cărunt, cu mustață și barbișon asemănător cu al lui Konrad Lorenz, Emil Constantinescu și Vágó István, se plimba la Budapesta pe magistrala Rákóczi. Avea sentimentul că își datorează această afundare în noapte. De aceea și-a pus șapca „Prinz Eugen” (a considerat-o mai familiară decît pălăria lui de fabricație cehă, stil „Kosztolányi”, care de altfel îi plăcea), iar pe mîini și-a tras mănușile elegante, cumpărate de Crăciun pentru mezinul lui. Se îndrepta visător spre podul Elisabeta. Vremea era blîndă, nici urmă de zăpadă, pe trotuarele largi se vînzoleau cete de oameni veseli.

Memoria este unul din cele mai ciudate lucruri. Dintr-o dată și-a adus aminte că, acum, și la București cu siguranță sărbătoresc pe străzi sumedenii de oameni. În asemenea ocazii („acest plural e ca și cum o cumpănă a secolelor sau mileniilor ar fi ceva frecvent în viața omului” – îi șopti malițios un glas din subconștient), cînd mii, milioane de oameni dau năvală în străzile și piețele marilor orașe ale globului pămîntesc, făcînd impresia unei singure mulțimi unduind sub stele, ei bine, în asemenea ceasuri și solemnitatea se globalizează, întregul neam omenesc e pătruns de bunătate și speranță ...

Pînă aici a ajuns omul nostru în efervescența gîndurilor nobile, cînd o pereche în vîrstă pusă pe haz i-a claxonat în ureche atît de tare încît, comparativ, decibelii din Jerichon ar fi sunat ca un foșnet de frunze, ca un suspin de îndrăgostit. După tresărire, bărbatului înalt, corpolent, i-a trecut prin minte, că, desigur, și la București oamenii suflă în trompete, sau, mai curînd, detonează petarde. Și poate că e mai bine să asurzești aici (acolo), decît să și orbești acolo (aici).

În gînd, bărbatul a și evocat Bucureștiul. Vedea, parcă, grupurile vesele de pe bulevardul Magheru îndreptîndu-se spre Piața Romană, astfel încît nici nu a fost surprins cînd, ajungînd la capul dinspre Pesta al podului Elisabeta, a auzit glasuri românești, deși, firește, nu a crezut că printr-un fel de vrajă ar fi ajuns la București. Spre uimirea lui, glasul nu venea din lumea de afară. Era lăuntric: „Ai puțintică răbdare”. Eh, uite că a „intrat” Caragiale!? Altfel nu s-a putut întîmpla.

Pășind tacticos, bărbatul s-a trezit meditînd pe tema: ce a făcut, de fapt, genialul ploieștean la cumpăna secolului douăzeci, despre care atunci s-a crezut că va decurge lin? Scotocind în memorie – ajunsese între timp în strada Váci și înainta între vitrine iluminate, ca între oglinzi paralele – a clarificat că tocmai în primele zile ale anului 1900 Caragiale a creat figura lui Mitică: micul burghez înfumurat, debitînd locuri comune, permițîndu-și familiarități provinciale. Mitică este omul care pentru toate împrejurările vieții găsește cîte o vorbă de duh, în fond banală. „Scuză-mă, neică, te uitasem: e un secol de cînd nu ne-am mai văzut!” – îi spune șmecherește autorului la Gambrinus, în ziua de întîi ianuarie. Și o altă vorbă dragă lui: „Viața este un vis, moartea o deșteptare!”.

Domnul care își adăuga anii cu distincție – pășind acum pe una din străzile care duc spre cheiul Dunării – se gîndea că și în limba maghiară sună minunat salutul (căci l-a auzit cu mai puțin de o jumătate de oră înainte, în fața Hotelului Astoria): „Nu te-am văzut de o mie de ani!” Da, probabil că și în al treilea mileniu vor fi, și aici și acolo, oameni făcînd pe originalii, exprimîndu-se în fraze banale, dîndu-și importanță și aer de distincție. Ca domnișoara de pe vremea monarhiei care, călcată pe picioare în timpul dansului, spune candid: „Nu face nimic, sufletul e important, restul e un căcat!”

Atunci („cînd atunci?” – întrebă răutăcios Diavolul Narațiunii) în fața hoinarului din miez de noapte a apărut, fără să vadă de unde, o fată cu ochii strălucitori ca stelele și l-a întrebat: – Domnule, pot să vă sărut? – Poți – a spus el. Și-a întins obrazul, apoi încurajat de irealitatea situației, a întrebat la rîndul lui: – Pot și eu să te sărut? Fata a spus da, și-a întins obrazul, apoi cu cîțiva pași săltăreți l-a ajuns din urmă pe tînărul care o însoțea („dar cine o să te creadă?”): – Oh, Géza, nu fi atît de morocănos!

Dacă am ajuns pînă aici – s-a gîndit eroul nostru, după ce la un bufet a dat pe gît un păhărel de Unicum (apreciind cu măsură larghețea barmanului care nu i-a dat restul de la bancnota de cinci sute), ar trebui să mă gîndesc cine ar fi putut fi „echivalentul” maghiar al irezistibilului Caragiale, adică cel mai cunoscut umorist budapestan de la cumpăna secolului („ca și cum scriitorii ar fi figuri geometrice și între ei ar putea fi congruențe!” – a șoptit glasul sever). Mikszáth Kálmán? Mai bine Rákosi Viktor, alias Sipulusz! Da, el ar corespunde. S-a născut în 1860, deci era mai tînăr decît Caragiale cu opt ani, a fost și el jurnalist, și romancier (Clopotele au amuțit), a scris și piese de teatru, dar nici pe departe atît de importante ca și ale contemporanului său român. În schimb schițele lui umoristice sînt geniale. Cunoscîndu-l pe Sipulusz, înțelegem mai ușor pe Heltai Jenő și pe Karinthy Frigyes. Caragiale nu a avut noroc de asemenea urmași. Bărbatul a decis să verifice dacă Rákosi a scris ceva despre București. Rezultatul a fost ceea ce azi s-ar putea exprima cel mai bine prin exclamația „Bingo!”

Chestiuni bucureștene
Nu știu de la cine am moștenit lucrările lui Rákosi Viktor. La București am fost martor interesat al lichidării multor biblioteci. Ale unora care s-au mutat în Ungaria, Israel, sau și mai departe, în lumi necunoscute. În cîte un volum – în ex libris sau scris de mîn㠖 se găsește și numele proprietarului de altădată. Celelalte volume, chiar nesemnate, transmit ceva din spiritul celui care le-a răsfoit mai întîi. E binefăcător acest gînd, chiar și numai pentru că în scurt timp și cărțile noastre vor avea același destin. Din operele lui Rákosi a apărut încă în timpul vieții lui o colecție în douăsprezece volume. Al șaselea poartă titlul Hoinăreli pe acasă și pe pămînt străin. Acasă înseamnă la drept vorbind Transilvania, iar pămîntul străin: Cracovia, Bosnia, Sicilia, Torino și Paris (unde R.V. a și locuit vreme mai îndelungată), Amsterdam și Stockholm. Chestiuni bucureștene – penultima piesă din volum – „s-a scris cu ocazia vizitei la Budapesta a regelui Carol al României”. Copiez cîteva pagini din „documentul de pres㔠– sine ira et studio. Dacă este de tras vreo concluzie din pasajele de mai jos, ea trebuie trasă împreună cu prietenii români și tovarășii de idei provi(de)nciali. (Am păstrat ortografia originală din cartea editată de frații Révai).

„În gazetele bucureștene citim lucruri foarte cordiale despre Budapesta. Ne desconsideră capitala cît se poate de mult. Dunărea e o apă mizerabilă, casele sînt urîte, oamenii bădărani, iluminația proast㠖 cu alte cuvinte: ne fac praf. Ne poate consola faptul că despre propriul lor rege scriu pe un ton la fel de păcătos. Ceea ce nu mă miră. Regatul nu l-au moștenit de la strămoși și nici nu e sfințit de marile tradiții ale unui mileniu. L-au primit în dar de la puterile europene. Nu îl privesc cu respect și nu se sfiesc să se manifeste potrivit simțămintelor.
Căci în România stăpînește o libertate nelimitată a presei. Se poate scrie orice, despre oricine, dar mai ales regele poate fi insultat fără urmări. Cîteva gazete antidinastice și republicane îl tratează tot timpul pe Carol I ca pe un străin, care se numește rege al României fără nici un temei. (...)

În zilele trecute m-a vizitat un om groaznic. Era mic, încovoiat și negru. (...) S-a prezentat spunînd că este colaborator al unui ziar bucureștean, iar pe mine mă cunoaște de anul trecut, cînd am fost acolo. L-am primit politicos și l-am invitat la banchetul jurnaliștilor. – Nu pot să merg – mi-a spus sumbru, dar am văzut că ar dori să fie acolo, fiindcă la urma urmelor să mănînci e un lucru plăcut, chiar dacă ești republican. – Haide, fii serios! De ce să nu vii? – Fiindcă nu pot să merg la nici o festivitate organizată în cinstea regelui Carol. – Dar de ce? – Fiindcă ziarul meu e antidinastic și republican.

L-am măsurat cu uimire pe omulețul meu, gîndindu-mă că dacă vreodată aș întemeia o dinastie, ar fi bine să am dușmani cum este onorabilul din fața mea. (...) Ne-am despărțit ca prieteni, dar, fiindcă el a scris atît de răuvoitor despre Budapesta, găsesc că se cuvine să-l demasc.

Chiar azi se împlinește anul de cînd am avut parte la București de acești domni în număr mare. Bucureștiul îl aștepta pe regele nostru și eu am sosit acolo cu două zile înainte, cînd revoltații erau deja în plină activitate. Mișcarea a fost declanșată de faptul că pe arcurile de triumf fluturau steaguri maghiare. În total vreo treizeci în tot orașul. Iar în tabăra celor care trăiau din micul capital al problemei transilvane, împotriva despotismului maghiar s-a început instigarea. Pe străzi se vindeau portretele lui
Lucaciu și Rațiu, martirii monarhiei maghiare, care și azi se bucură de sănătate înfloritoare și bun apetit. Aceștia erau martirii de rangul întîi, cărora le-a revenit cîte o pagină întreagă. Martirii de rangul doi, adică cei care au ieșit din temnițele noastre îngrășați dar nu și înfrînți, s-au văzut siliți să se mulțumească cinci- șase cu o pagină. S-a întîmplat și ca vînzătorii să ofere de-a valma portretele regelui nostru, ale regelui român și ale martirilor. Au urmat fotografiile făcute cu ocazia procesului de la Cluj al memorandiștilor. Aceste fotografii au avut un efect ciudat asupra mea, fiindcă eu am fost acolo, la Cluj, cînd s-au făcut. Știam că domnul Lucaciu a insistat pe lîngă președintele tribunalului să fie escortat de la sala de ședințe pînă la han de gardieni înarmați, viața lui nefiind în siguranță. Cu toate că pe stradă nu erau decît țărani români. Am văzut că, la cotitura străzii, Lucaciu i-a oprit pe gardieni și a strigat către fotograf: „Acum!”. Aici am auzit prima dată un fotograf spunînd clientului său: „O față mai ursuză, vă rog!”

În ajunul sosirii regelui a avut loc o adunare populară la Hotelul Dacia, unde locuiam și eu. Tema: înlăturarea steagurilor maghiare. Participanții au vrut să transforme adunarea într-o manifestație de stradă, dar poliția i-a dispersat. Iar Sturdza le-a promis că, în caz de agitație, va da ordin să se tragă în mulțime. Nici nu a crîncit nimeni. Dar nici nu a plecat bine regele din București, și în cinci minute steagurile maghiare au fost oficial adunate. Pe cînd studenților le-a trecut prin minte să le rupă, nu au mai găsit nici unul.

La noi, la Budapesta, și la 24 de ore după plecarea regelui român steagurile tricolore mai fluturau în voie în orașul iluminat. Cîte un uriaș drapel românesc aproape că atingea capetele mulțimii care mișuna pe străzi. Cu o singură smucitură ar fi fost la pămînt. Dar nimănui nu i-a trecut prin minte așa ceva. Foarte bine!
(...)”

*


Bărbatul în palton negru, care în prima noapte a secolului 21 se plimba pe străzile Budapestei cu gîndul la București, și-a adus aminte ce destin i-a proorocit un confrate sincer apreciat, ca urmare a scrierilor lui provinciale. Și a zîmbit melancolic ...

1944, Mediaș (jud.Sibiu); Krónika, redactor-șef adjunct; A Hét, București, colaborator; Bukaresti élet, képek, Oradea, 2000.



Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.14.

articolul în format *.pdf