Ștefan BORBÉLY
O anchetă regională
Ecou 
Numerele 4 (august) și 5 (septembrie 2000) ale Provinciei au găzduit o anchetă privind „literaturile Transilvaniei”: ce anume le este specific, care sînt mărcile care le diferențiază. Accentele provocatoare au fost puse de către Al. Cistelecan, într-un text introductiv publicat în nr. 4: „…ne intereseaz㠖 scrie criticul tîrgumureșean – cele trei »literaturi ardelene« ca suporturi și vehicule ale unor mitologii și mentalități”. Cuvîntul „mitologie” revine obsesiv în text. Cistelecan vorbește de „»dialogul« celor două mitologii”, română, respectiv maghiară, (desigur, estompînd, cum e și firesc, „mitologia” literară săseasc㠖 o pură ficțiune…). El sugerează că fiecare bloc literar și-a construit – mai degrabă separat, decît împreun㠖 utopia proprie („Canaanul” – acesta e termenul folosit de către Cistelecan), și discută literatura ca „investiție” ideologică, politică, imagologică, morală. E necesar să vedem – spune autorul recentului studiu critic despre tradiționalistul „acvatic” Pillat, publicat la Fundația Culturală Română în 2000 – „ce anume investesc unii și alții în literatură”, fiindcă în invocarea Transilvaniei, ca specific și ca marcă literară, „nu e vorba de o simplă provincie, ci de un loc mult mai încărcat de semnificații genezice”.

Comun în toate aceste considerații preliminare este un anumit lucru, echivalent, aproape, cu o stereotipie, fiindcă o găsim, sub o formă sau alta, atît în majoritatea răspunsurilor la anchetă formulate de către români, cît și în textele clasice (Constantin Noica, Mircea Zaciu, Kuncz Aladár, Kós Károly, Makkai Sándor), publicate în nr. 4: c㠄literaturile Transilvaniei” sînt doar „mijloace” pentru defularea indirectă a unor crize identitare, sau – altfel spus – că literatura Ardealului nu poate fi concepută decît ca „existență împovărată”. Literatul transilvan – sugerează cîteva texte – duce cu sine, peste tot pe unde ar merge (deci și dincolo de granițele țării, unde se întîmplă să emigreze pentru a-și exercita nostalgia) balastul greu, plumburiu, al Istoriei, al Identității, al Provincialismului exasperant și al Crizelor politice – toate, fără excepție, trăite și receptate cu majuscule. În plus, se mai sugerează un detaliu, care poate da de gîndit, dacă-l aprofundăm: că literatul transilvan generic – indiferent de ce parte a „baricadei” s-ar situa el, sau indiferent cu cine și-ar bea berea de duminic㠖 devine, așezat la masa de lucru, un izolaționist simbolic.

Știe – chiar dacă îi este rușine de o asemenea discriminare – că lui îi este dat să existe doar în detrimentul celor cu o altă limbă, doar în opoziție cu ceilalți. „Ca cele trei literaturi să fie asemănătoare în intimitatea lor – scrie pertinent Livius Ciocârlie (în nr. 4) – nu mă aștept. Pe de o parte, fiecare literatură își are ritmul și istoria, iar pe de alta, cînd sînt sincrone, mai lesne circulă informația dinspre centru spre periferie, decît în interiorul acesteia.”

În subsidiar, se afirmă un aspect, pe care-l gîndim cu toții, dar pe care-l rostim doar cîțiva, cu năduf și exasperare, în momente de singurătate amară: că literatului transilvan nu i se îngăduie – prin forța tradiției sau a prezentului politic - să fie liber. Că literatura transilvană este, prin definiție, un spațiu al încarcerărilor inefabile. Că Transilvania este, cultural sau politic privind lucrurile, temnița reciprocă a proximităților etnice pe care le adăpostește regiunea. Aici, maghiarul îl limitează pe român, și românul pe maghiar, fiecare fiind, chiar dacă nu o dorește, zidul opac, limita descurajantă a celuilalt. Ca o consecință, cultura transilvan㠖 din nou: indiferent din ce parte a zidului am privi lucrurile – reprezintă un soi de liber consimțită și amăgitoare euforie carcerală: maghiarii suportă greu regiunea ca „provincie”, fiindcă știu că-i desparte de țara-mamă, și de cultura zămislită acolo, iar românii, mai silitori în vocația obedienței și în fervoarea – calpă și ea – a crizelor identitare, o preaslăvesc superlativ, considerînd-o de-a dreptul un „leagăn” identitar, dacă nu o „matrice”.

Pornită, prin urmare, să discute literatură, ancheta Provinciei s-a deschis înspre mai acuta problematică a libertății. În numărul pe octombrie al revistei, Traian Ștef medita oarecum neguros pe marginea întregului demers, sugerînd că preopinenții maghiari s-au implicat oarecum formal și făr㠄responsabilitate”, spre deosebire de comilitonii lor români, care și-au purtat ghiuleaua regională cu demnitate și – uneori – cu grație. Or, Demény Péter și Láng Zsolt, în nr. 4, tocmai acest aspect neconvențional au vrut să-l sugereze: că se poate discuta despre cultura sau literatura Transilvaniei și altfel decît cu norii plumburii pe umeri, cu aripile tăiate, cum am fost obișnuiți de către o „tradiție” despotică. Se poate medita și altfel decît stînd înnegurat pe gînduri, decît murmurînd cuvinte grele în barbă, sau decît trîmbițînd la tot pasul – cum fac naționaliștii noștri autohtoni, dar și camerele lor de rezonanță din alte părți ale lumii – că Transilvania a fost și va rămîne mereu un nod în gît, un etern măr al discordiei, aruncat pe masa etnică unde se decide un viitor – și mereu amînat – război al Troiei (numit, azi, în mod generic, Kosovo…).

Demény Péter vorbește, în textul cu pricina, despre „literatura paralizantă a îngrozitoarei lipse de umor”. Despre „mîna tremurînd㔠a literatului transilvan dintotdeauna, care-și scrie cuvintele ca și cum le-ar dăltui în piatra perenă a istoriei; despre responsabilitate, și miza sa derizorie în perspectiva globalismului și a integrării în Europa. Demény vorbește de fapt, cu o tristețe histrionică, despre extirparea umorului din viața publică transilvană, și înlocuirea sa cu gravitatea. Pentru Láng Zsolt – „nouăzecist”, cum i-am spune noi cu etichetele literaturii române – împovărătoare este tradiția însăși: conștiința că scriitorul tînăr îl „moștenește” pe cel mai în vîrstă, că este o epifanie a grijilor, avertismentelor, învățăturilor și idiosincraziilor sale. Că i se cere să devină etic, comunitar, înainte de a fi apucat să fie: că etnicul precede ontologia, și că, pe alocuri, o chiar substituie. „Scriitorul nu este neapărat – scrie Láng Zsolt – moștenitorul înaintașului său. […] Nu trebuie să fim colonizați de o [anumită] literatură.” De o mentalitate, de o tradiție, de o istorie: seria poate fi, desigur, continuată. Pe de altă parte – cum scrie – Selyem Zsuzsa (în nr. 4) –, ne putem lua libertatea – ilicită, desigur – de a concepe o altă cultură transilvană decît aceea plumburie cu care am fost obișnuiți: o cultură a libertății. Ați dori – întreabă Selyem, adresîndu-se cititorului ipotetic – o literatură care „să nu vă ceară socoteală pentru tradițiile ei”, care „să nu vă educe pe ascuns, să nu vă provoace conștiința încărcată, să nu vă instige la răzbunare, să nu se plîngă și să nu facă mofturi?”

Astfel, ancheta sugerează că există mai multe Transilvanii, fiecare generație trăind-o pe a sa proprie. Dați Transilvania pe mîna tinerilor, și veți dobîndi un areal socio-cultural decomp lex at, ludic, zîmbitor și foarte plăcut; coborîți cu 10-15 ani în timp, și veți obține o „regiune” cu psihoze morale și istorice pronunțate, cu vorbe grele, vindicative, sau cu un revanșism sibilinic, esopic ca expresie literară. Mai coborîți 20 de ani în fîntîna tulbure a istoriei, și veți avea o frustrare adîncă, mistuitoare și o ideologie a incapacității de a reconcilia extremele. Funestă, în conceperea Transilvaniei, e însăși arheologia spirituală a regiunii: grija, obsesia unora – transformată apoi în program politic – de a priva zona de prezent, și de a-l substitui pe acesta cu trecutul. Cum ne reprezentăm – am putea întreba retoric – viitorul Ardealului? Ca un trecut restructurat: ca o corecție istorică. „Optsprezece veacuri sunt de cînd viața latină a fost sădită pe acest pămînt unde trăim noi” – reproduce Mircea Zaciu (în nr. 4) un citat din Eminescu; pentru Noica (în același număr), „funcția spirituală a Ardealului e de a nu se împăca, de a nu consimți, de a nu se așterne somnului aceluia care acoperă atît de multe etape din istoria noastră.”

Funcția spirituală a Ardealului – putem tălmăci sensul acestor cuvinte mai departe – este de a nu se abandona neodihnei, de a sta tot timpul pe metereze (uneori imaginare) – de a trăi virtualitatea beligeranței. Nu întîmplător – dar aici poate că ieșim din „matca” temei care ni s-a oferit… – un oraș „reprezentativ” pentru spațiul spiritual transilvan, cum este Clujul, nu are spații de recreere, cum are Tîrgu-Mureșul, cu celebrul său „Weekend”. La Cluj, rolul oamenilor este de a „fierbe” în suc propriu, în clocot continuu, și de a da, din cînd în cînd pe dinafară. E suficient să te uiți în jur, în tramvai sau în troleibuz, dimineața, cînd se merge la serviciu: fizionomii crispate, excitate, puse pe harță, oameni care nu știu să se depresurizeze.

În alte texte din anchetă, există, de asemenea, lucruri implacabile și grave. „Transilvanismul este – cum spunea Cs. Gyímesi Éva la ultima dezbatere a cercului Limes din 1986 – proiecția ideologică a relației specifice de discordie dintre conș tiința stării și conștiința identității.” (nr. 4) De o parte: „discordie”, de cealaltă: stilul zgrunțuros, de grohotiș mestecat între dinți, al traducerii: o combinație mai funestă nici că se poate imagina. Volumul comun de sonete al lui Tompa Gábor și Kovács András Ferenc, din 1998 (cel de-al doilea autor e genial!) se intitulează, șugubăț-lugubru, Depressio Transsylvaniae. Nu întîmplător, experta Alina Mungiu-Pippidi a remarcat (în volumul Transilvania subiectivă, nu în anchetă…) că Transilvania „aduce la iveală [„scoate” ar fi fost mai bine…] ce este mai primitiv din fiecare dintre noi”: de dincolo de munți, unde Transilvania apare ca fiind ceva tenebros și sangvinar, se vede astfel. Dar nici dincoace lucrurile nu stau mai bine. Pentru Makkai Sándor (citat de către Molnár Gusztáv în Oximoron – nr. 4), „transilvanitate, spirit transilvan nu există”, decît ca o anticameră a „maghiarității eterne, manifestate prin valori”; pentru Sántha Attila (nr. 5), literatura transilvană e tot ceva ce „nu există”; pentru Papp Sándor Zsigmond (textul său se intitulează, semnificativ, Severitatea cuștii închiriate…), „pe aceste meleaguri, chiar și rugina este mai înceată”.

În contrapartidă, am putea spune că pentru scriitorii germani ai regiunii, Transilvania e ceva limpede, fiindcă este o extincție. Un sfîrșit de partidă, un drum închis, eventual un pașaport, în urma cărora rămîne o regiune pustie, cu case preluate de către țigani. A da germanii pe țigani e cea mai proastă afacere pe care România a făcut-o în ultimii 25 de ani, fiindcă nu e numai o eroare, ci și un simptom de manageriat uman catastrofal. Să nu trezim, însă, cîinii care dorm în praful levantin: Uniunea Europeană, și o mulțime de eurofili mizericordioși, veghează…

În ancheta Provinciei, Carmen Elisabeth Puchianu (în nr. 5) numără cam 20 de autori germani rămași în Ardeal, în mare parte senecți, sau cu valizele făcute pe jumătate. Spre deosebire de comilitonii lor de altă limbă, scriitorul german din Tran silvania – constată Eginald Schlattner, în nr. 4 – e mai puțin preocupat de diferențiere, și atras mai mult de ecumenism: „în afară de mine și de ai mei – rezumă Schlattner ideația –, în afara lor, există sub același cer un »celălalt«, supus imperativelor unei istorii comune, unui regim politic comun, unor incidente comune oricărui om de la naștere la moarte, numite destin, și sub oblăduirea aceluiași Dumnezeu.” Perspectiva – să recunoaștem – e idilică, fiindcă între sacralitatea ortodoxismului și cea a protestanților e, totuși, o diferență, dar îndemnul, întors cu capul în jos, e viabil: cine cunoaște, azi, istoria Transilvaniei din perspectiva religiilor care domină provincia? În ochii germanilor, Ardealul nu se poate separa de instituțiile sale „mitice”. Pentru Joachim Wittstock (nr. 4), de pildă, „componentele mitice ale existenței […] provoacă scriitorii să-și exploateze la maxim forțele creatoare”, într-o „dimensiune” – regională, stilistic㠖 specifică. Dimpotrivă, în viziunea lui William Totok (nr. 4), pentru care „prima calitate a unei literaturi trebuie să fie cea estetică”, o estetică transilvană specifică reprezintă o deriziune: „»Spiritul ardelenesc« – scrie autorul – este […] mai degrabă o categorie etno-socială și regională, cu o dimensiune etică, discutabilă din mai multe puncte de vedere”, deoarece el nu se poate desprinde decît alene de îmbrățișarea adesea ucigătoare a trecutului. De altfel, micul text al lui Totok e singurul din grupaj care sugerează c㠄spiritul transilvan” nu este ceva imuabil, ci a fost, de-a lungul timpului, dependent de intruziunile ideologice și instrumentările critice care i-au marcat ființa. Scriitorul transilvan – formulează voalat Totok – a fost condamnat să trăiască în istorie, deși nu putem uita, în contrapartidă, că veșnicia – cum spunea Blaga – s-a născut la sat…
Sintetizînd: ancheta Provinciei a fost mai degrabă echilibrată, decît spectaculoasă. Altfel spus: a intrat cuminte în peisaj, cum îi stă bine oricărei întreprinderi transilvane care se respectă.

1953, Făgăraș (jud. Brașov); UBB, Facultatea de Litere, lector, Echinox, director. Visul lupului de stepă , Cluj, 1999.


2001.01.14.

articolul în format *.pdf