PAPP Sándor Zsigmond
Suflul provinciei
Ecou 
E rușine să fii scriitor transilvan, ba mai mult: e o stare care suscită angoas㠖 conchide Al. Cistelecan în numărul din octombrie al Provinciei. Textul este din mai multe puncte de vedere revelator: sugerează pe de o parte un sentiment al ofensei, de origine incertă, iar pe de altă parte relevă clar paralelismul răspunsurilor „românești” și „maghiare”, al lecturilor „române” și „maghiare”, lipsa punctelor de incidență. Dar să le luăm pe rînd.

Textul inițiator de anchetă al lui Al. Cistelecan (Provincia, august 2000), care arată motivele anchetei, ridică problemele mult mai exact și mai pasionant decît varianta în limba maghiară a întrebărilor, căci dezvăluie fără echivoc faptul că pe redactor îl interesează miturile și mentalitățile vehiculate de literatura transilvană, cu alte cuvinte: imaginea de sine. Ce judecăți și prejudecăți relevă literatura română/maghiară/germană din Transilvania – întreabă Cistelecan, în textul recapitulativ. Abia își poate ascunde dezamăgirea față de răspunsurile venite din partea maghiară, care se referă prea puțin la această problemă, preferă să o ocolească, să se debaraseze de ea. Ba mai mult: maghiarii par să afirme că nu există literatură transilvană, sau, dacă există, ea ține de ansamblul literaturii maghiare, ceea ce e mai rău. Traian Ștef (Provincia, octombrie 2000) consideră că răspunsurile „evazive” înseamnă nemulțumire față de statutul de rudă săracă, iar pe de altă parte pentru maghiari apartenența este o problemă de orgoliu. Ceea ce e și mai dureros este că ei nu își declară apartenența la cultura/spiritul transilvan. De astfel, scriitorii maghiari nu se înscriu în Uniunea Scriitorilor din România și nu participă la diferitele activități ale breslei.

Răspunsurile maghiare reflectă într-adevăr o anumită lipsă de interes față de existența sau inexistența literaturii transilvane. Mai mult: dintre rînduri pare a se degaja un fel de plictiseală voalată. Este și firesc, de vreme ce problema are deja „tradiții” – ca să mă exprim elegant – „în viața cultural㔠în Transilvania. Întruniri literare, reviste, conversații amicale spontane au dezbătut – cam din doi în doi ani – problema. Dintre acestea, poate cu maximum de seriozitate, numărul din octombrie 1998 al revistei Látó, care a insistat direct asupra necesității de a se scrie istoria literaturii maghiare din România. Așadar, majoritatea celor care au răspuns pe drept cuvînt pot avea sentimentul că pe această temă s-a spus totul, și chiar mai mult. O problemă nu poate fi pusă serios de mai multe ori succesiv, fiindcă e absolut cert că de la o vreme (tocmai prin repetiție) răspunsurile pierd din seriozitate și atunci intervine, cu tot echipamentul, ironia.

Faptul că unii oameni de litere maghiari au trimis totuși răspunsuri se explică prin calitatea forumului care a inițiat ancheta. Ar fi interesantă colaționarea sub aceeași umbrelă a răspunsurilor venite din partea românilor, maghiarilor, germanilor. De aici ar putea ieși ceva – s-au gîndit, poate maghiarii cînd s-au așternut pe scris. (De altfel, participanții maghiari la anchetă au și fost invitați la o mică întrunire de la Cercul Literar Baldover). Poate că în acest fel „dialogul” are o miză. Numai că cea mai relevantă caracteristică a anchetei este tocmai absența dialogului. Și, ceea ce e mai dureros, se pare că o vreme nici nu va fi dialog.

Lipsa de interes mai are o motivație. Dar aceasta e de ordin personal. Cînd scriu, nu mă interesează cîtuși de puțin ce fel de literatură scriu, de dincoace sau de dincolo de hotare, strict transilvană sau maghiară din România, multiculturală sau emfatic monogamă. Cu puțină malițiozitate: nici măcar nu e sigur că scriu literatură. Fiindcă, cine știe, în lumea hermeneutică de azi, care canon va accepta sau va arunca deoparte întreaga producție? E limpede: ceea ce nu se citește, nu e literatură, ci eventual o fosilă ținută în muzeu, notă de subsol tipărită cu litere mici. Clasificarea – din fericire – nu e treaba scriitorului. Cu asta să se ocupe criticii, esteticienii, cei ce se îngrijorează pentru națiune sau psihologii. Niciodată nu voi schimba nici măcar o literă pentru ca textul să fie clasificat în categoria „regional” sau „universal”. Dacă o operă este pasionantă, originală, își va găsi oricum locul cuvenit, iar dacă nu, va da un ajutor istoria literară. Sau binefăcătoarea uitare.

Protestul împotriva transilvanității este de altă sorginte și nu are nici o legătură cu orgoliul. Doar ca valoare în sine dorim să ne debarasăm odată pentru totdeauna de ea. În Ungaria s-a împămîntenit în anii dictaturii concepția că literatura de aici trebuie „tratat㔠separat, fiindcă a luat naștere în „alte condiții” (a se înțelege mizerabile). În legătură cu asta se poate citi mai mult în volumul semnat de Cs. Gyímesi Éva (Collocquium Transsylvanicum, Editura Mentor, Tîrgu Mureș, 1998). La începutul anilor ’90 se mai puteau stoarce bune foloase din transilvanitatea astfel concepută. De această istorie lamentabilă și de avantajele aferente s-a săturat generația mai tînără și ar dori ca operele care iau naștere aici să fie apreciate conform unui singur etalon (cum se face în cazul celor din țara-mamă) și să fie considerate opere mature, nicidecum copii bolnăvicioși. Dacă ceva e lamentabil, e lamentabil și ca transilvan, și invers. Atît ar trebui să se spună, nimic mai mult. Iar ironia (mai ales autoironia) este primul semn al schimbării opticii. Nu este dovadă de angoasă, este revendicarea unei aprecieri juste, anularea avantajelor cerșite, excluderea comerțului ambulant cu prejudecățile. Pentru ca o căutare firească a locului operelor să nu fie împiedicată de nimic. Așadar: e vorba de căutarea locului și nu de ocuparea locului favorabil. De demnitate, respectiv de reabilitarea ei.

Orice altceva este politică sau intruziune.

Ar trebui să se despartă, deci, locul nașterii de judecățile de valoare anexate. De altfel, primul element este o ciudățenie, o contribuție, căci „spiritul locului” sălășluiește oricum în text – comod sau incomod. Dacă am face într-adevăr acest demers, ar ieși la iveală că cele mai bune romane transilvane se scriu la Budapesta (Bodor Ádám) sau la Stockholm. Frazele s-ar dezvăța de un anumit confort, pe care îl mai oferă simplul fapt al transilvanității. Și dacă vorbim de fraze, ar mai putea ieși la iveală și că cel mai bun magistru „transilvan” este Marquez sau Hrabal (vezi Demény Péter: Lolita Sinistrában, Krónika, 14 noiembrie, p.9).

Pe lîngă repetarea papagalicească a ideologiilor aferente, mai nou s-a adeverit că oamenii de litere români și maghiari nu se cunosc nici măcar tangențial, nu se cunosc reciproc cele dou㠄literaturi”, iar dacă se cunosc totuși este numai întîmplător. Interes poate că ar mai fi, dar încolo nimic. Românii nu vorbesc limba maghiară, maghiarii nu vorbesc destul de bine româna. Maghiarii nu participă nici la diferite manifestări. Fiindcă, în general se desfășoară într-o singură limbă. Desigur, nu este ceva rău, dar a devenit plictisitor. Eu, de exemplu, nici o clipă nu am simțit că Uniunea Scriitorilor din România este și a mea, nu mi se adresează, gesturile sale prietenești sînt doar formale, la distribuirea premiilor se cade să fii prezent, în rest – e un prestigios birou al aflării în treabă. Despre toate acestea nu se poate vorbi, fiindcă e necuviincios și jignește sensibilitatea românilor. Dar suportarea lor provoacă sensibilitatea maghiarilor. Și atunci omul emigrează, sau nu, dar în acest caz învață bunăcuviința și ordinea ceremonialului. Rămîn cafelele, care se beau zîmbind (și tăcînd).

„Ideologia comunitară transilvan㔠– ca să folosesc terminologia lui Ágoston Vilmos – s-a golit de sens, și a pierdut vechea strălucire. Și farmecul. Haosul politic al anilor ’90 (și să nu uităm: în acesta a crescut o întreagă generație de scriitori) a demonstrat: în cultură nu există insulă care să nu fie îmbibată de politică și de jignirile cărora ea le-a dat naștere. Iar oamenii jigniți numai rareori se pot înțelege între ei. Prin urmare, nu e surprinzător că s-a recurs din nou la claustrare, la crearea unor buncăre confortabile, în care nimic nu depinde de indulgența „majorității”, sau de îndărătnicia „minorității”: fiecare poate să spună ce vrea. Din cînd în cînd ne rușinăm totuși, îngrădim un loc, arborăm drapelul albastru cu stele și îi alungăm pe radicali. Ne bucurăm de izul cuvintelor, de puritatea unică a spațiului. De suflul care absolvă, iertător, al micii noastre provincii.

1972, Rădăuți (jud. Suceava); Krónika, Cluj, șef departament; Ahonnan a város, Tîrgu-Mureș, 1998.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.01.14.

articolul în format *.pdf