KRISTÓ Gyula
Nu este necesară abordarea transetnică
Ancheta Provinciei 
A scrie despre istoria Transilvaniei – este o sarcină profesională. Este foarte regretabil faptul că, în trecut, acest subiect a fost privit aproape întotdeauna ca o problemă sentimentală și politică (uneori a fost cîmpul de antrenament al zelului și devotamentului patriotic, alteori comisii politice au hotărît despre ce se poate sau nu se poate scrie și dacă se poate, cum). Rolul dominant al sentimentelor și politicii exclude de la bun început obiectivitatea analizei și a evaluării, deoarece știința începe acolo unde sentimentele iau sfîrșit și politicul nu mai are influență. Astfel, celor care nu se pot detașa de propriile sentimente sau nu pot fi independenți de opiniile politice proprii sau ale altora, nu le este permis să se ocupe de știință, deci nici de istoria Transilvaniei. Iar dacă studierea istoriei Transilvaniei – în oricare perioadă a acesteia – este o sarcină profesională, atunci pentru practicarea acesteia se impun criterii profesionale. Dintre acestea trebuie să amintesc două: sursele și pregătirea.

În cadrul științei istoriei nu se poate scrie nimic în lipsa surselor. Ceea ce ia naștere fără o bază documentară concretă, poate fi considerat operă literară cu tematică din trecut, dar nu poate fi lucrare științifică. Deci, pentru a putea cerceta ceva, trebuie descoperite sursele subiectului. Descoperite, și nu ascunse. Această scurtă propoziție se referă în primul rînd la sursele arheologice din Transilvania, dar într-un anumit sens și la cele de arhivă. Referitor la teritoriul Transilvaniei se cunosc foarte puține descoperiri arheologice, în mare parte doar cele care „corespundeau” anumitor cerințe. (În perioada studiată de mine, perioada timpurie a Evului Mediu, impunerea cu orice preț a teoriei continuității dacoromâne a paralizat total cercetarea obiectivă.) Tot ce nu putea fi cuprins în această dogmă susținută politic a fost ascuns, îngropat, exilat în adîncul depozitelor muzeelor, a fost declarat a fi imposibil de studiat, făcut întru totul inexistent. Ceea ce a fost adus în fața publicului în urma acestei selecții nefirești, desigur, nu oglindea realitatea, ci doar o felioară infim㠖 cîteodată explicată tendențios cu bună știință, dar în cele mai multe cazuri greșit interpretat㠖 a realității. Din acestea nu putem formula ipoteze privind trecutul, ci doar privind intențiile celor care au făcut această selecție. Însă pe istoric îl interesează trecutul. Faptul că arhivele sînt subordonate Ministerului de Interne, unde prudența, lipsa transparenței este o atitudine care însoțește profesia de „internist” este un element care îngreunează extrem de mult sarcina istoricului. Dacă cineva, oricine, a efectuat o preselecție a surselor, din materialul fragmentar pus la dispoziția noastră ca o „favoare” era imposibil să obținem un rezultat final real.

Pentru a scrie istoria reală a Transilvaniei trebuie deci să descoperim și să facem publice un număr mare de surse. Nu sentimentele și nu politicul trebuie să decidă ce ajunge în mîinile cercetătorilor, ci înșiși cercetătorii, cunoscînd totalitatea materialelor – în limita posibilităților –, să decidă ce anume este important și ce este mai puțin important pentru ei din acestea. Democrația cercetării înseamnă accesul liber la surse și publicarea necenzurată a rezultatelor obținute. Cercetătorii istorici trebuie deci priviți ca oameni maturi; putem pretinde să ne ofere rezultate obiective și autentice numai dacă le asigurăm democrația cercetării. Altfel ei vor fi istorici de curte, niște „favoriți” care numai prin decoruri se deosebesc de bufoni. Desigur, și istoricii ar putea întreprinde mai mult decît au făcut în general în trecut. Dar este mai istovitor să citești și să publici mii de documente și înscrisuri decît să tragi o concluzie pripită din cîteva fapte cunoscute. Astfel, de exemplu, atunci vom ști mai multe despre Transilvania Evului Mediu și istoria pre-modernă a acestei regiuni, cînd vor fi accesibile materialele tuturor excavațiilor arheologice (dacă nu în publicații, măcar în muzee), dacă vor apărea noi și noi volume din Arhivele Transilvaniei inițiate de Jakó Zsigmond sau Arhivele Secuimii continuate de Demény Lajos. Oficialitățile trebuie să permită aducerea la lumină a surselor, iar istoricii – cinste excepțiilor – trebuie să se elibereze de jugul teoriilor și să revină la surse. Este bine de amintit că dogmele au împiedicat nu numai activitatea cercetătorilor Evului Mediu, ci și a cercetătorilor epocii moderne și a celei contemporane. Istoricii își vor da seama că în locul traseului îngust marcat de teorii, sursele le oferă și le asigură bogăția și varietatea vieții reale, cu un spațiu de mișcare aproape nelimitat.

Cealaltă cerință importantă este pregătirea. Practicarea istoriei – la fel ca activitatea de laborator a chimistului – presupune erudiție profesională, un bagaj de cunoștințe care trebuie însușit și permanent dezvoltat în cursul vieții. Atunci cînd istorici români – și tocmai aceia care în vremea lor constituiau elita profesiei – confundă satul Oláhfalu din estul Ungariei cu Olfalu (Alfalu) situat în vestul Bazinului Carpatin, județul Doboka din Transilvania cu județul Dubica de pe rîul Sava sau localitatea Nagyszombat din vestul Ungariei de Nord (numele „latin” din Evul Mediu: Tyrna) cu localitatea Küküllővár din Transilvania (care în limba română poartă numele Cetatea de Baltă, dar se află lîngă rîul Tîrnava), putem să punem aceste greșeli pe seama pregătirii insuficiente, pe lipsa instruirii în critica izvoarelor. Dar atunci cînd afirmă fără să clipească cum că documentul din anul 1209 amintind de voievodul Benedek reprezintă cea mai veche atestare a unui voievod român, putem să ne gîndim la mai mult decît carențe de pregătire.

Fiindcă din orice manual putem afla că acest Benedek a fost voievodul transilvan al regelui maghiar și nu putea fi voievod român. Este un fals și mai evident faptul că documentul latin conform căruia în 1241 tătarii au omorît în Cluj o mulțime infinită de maghiari (infinita multitudo Ungarorum) a fost publicat de un istoric român în traducerea: tătarii au măcelărit „o mare mulțime de oameni”. Aici, pe lîngă cunoștințele insuficiente, este evidentă influența sentimentală (și politică): nu se cădea (adică nu era permis) să se recunoască în 1971 că Clujul – care peste cîțiva ani urma să se numească Cluj-Napoca – avea, cu 730 de ani mai devreme, mai mulți locuitori maghiari (pe lîngă sași).

Nu cred că elaborarea istoriei Transilvaniei necesită o abordare transetnică sau supranațională. Este nevoie „doar” de surse și de specialiști nepărtinitori care să aducă la lumină sursele și să fie capabili să le citească și să le înțeleagă (în loc de a le interpreta greșit).

1939, Orosháza (Ungaria); Universitatea din Szeged, profesor; Histoire de la Hongrie médievale. Tome I. Le temps des Arpades. Rennes, 2000; Az Árpádok. Fejedelmek és királyok (în colaborare cu Makk Ferenc), Szeged, 2000.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.01.14.

articolul în format *.pdf